Vocația valorii în aceeași formulă: ADR

Share

Întotdeauna mi-a fost dificil să închid, să închistez în câteva mii de semne tipografice portretul unei personalități de o autentică valoare culturală. Debordând de o energie creatoare din care împărtășește pe mulți alții (și sunt de neocolit aici aparițiile editoriale pe care le-a girat, în calitate de consilier la o editură timișoreană), Adrian Dinu Rachieru se risipește, de ani buni, în sute de articole publicate în reviste de prestigiu și zeci de cărți, și, în același timp, se reconstruiește, volum cu volum, oferindu-ne surprinzătoare combinații, în diferite proporții, între calificativele uzuale care-l însoțesc: critic literar, eseist, sociolog.

Legat afectiv de extremitățile geografice ale unei Românii întregite, fără a suferi, însă, de vreun complex marginal, universitarul timișorean dărâmă granițele false, plantate de istoria nedreaptă a secolului al XX-lea, integrând într-un construct unitar cultura românilor de pretutindeni, aducând acasă autori exilați dincolo de fruntarii și, în egală măsură, redimensionând etichetările adesea grăbite aplicate asupra unor scriitori cu care critica diferitelor epoci s-a vădit mai întotdeauna fluctuantă în aprecieri.

Proiectul unei Istorii politice a literaturii române postbelice, anticipat și așteptat de ceva timp, prinde contur și consistență din ce în ce mai mult în ultimii ani, subsumând apariții editoriale de referință, precum Literatură și ideologie (Timișoara, Editura Excelsior Art, 2013); 13 prozatori de ieri (Timișoara, Editura DavidPress Prim, 2013); Generația orfelină (Mitografii lirice), București, Editura Ideea Europeană, 2014, și, desigur. Romanul politic și pactul ficțional (volumul I, Iași, Editura Junimea, 2015, volumul al 11-lea, 2018).

Dacă în primul volum al exhaustivului studiu Romanul politic și pactul ficțional sunt chemați la judecata istoriei 25 de autori, în volumul al doilea Adrian Dinu Rachieru își propune și reușește, cu siguranță, după cum însuși mărturisește în prefața – Argument, să repertorieze și să discute „ cazuri” in proiecție istorică, cu argumente pro și contra, urmărind fluctuațiile de recepție, inventariind opiniile criticii / criticilor, respingând hilara teză a „golului cultural”. Denunțând, cu probele la vedere, dogmatismul sufocant și maculatura realismului socialist, rebuturile glorificate de pontifii vieții literare, literatura șablonardă. Desigur, strategia encomionului, cohorta de osanaliști, dar și tăcerea conformistă, resemnarea complice (opțiuni, ezitări, căderi, retractări). Ca și fructificarea conjuncturilor (precum „mica liberalizare”) ori negocierile cu cenzura (capricioasă, cu incredibile fluctuații de tratament). Nu mai puțin, cosmetizarea unor biografii, valul de amnezii, răstălmăciri, „năpârliri” după 1989. încercând gestionarea posterității; altfel spus. manipularea Istoriei. Recunoscând, unde e cazul (și. slavă Domnului, avem de unde alege) culpele morale, regretabila -„asimetrie” în aplicarea standardelor, frenezia militantistă, isterizarea „deconspirărilor” ori „păcatul” apolitismului etc, fără iluzia verdictului definitiv…

Între analiză și sinteză, cu claritate și expresivitate, criticul literar edifică o arhitectură elegantă și echilibrată, sprijinită pe nuanțatori de perspectivă, desfășurând argumente ale unor judecăți de valoare asupra unor probleme sensibile: Trăind în captivitatea politicului, literatura și. îndeosebi, romanul, gen prin excelență ideologic, fac inevitabilă o istorie politică a literaturii. Cu atât mai mult, sub comunism, deși. evident, romanul politic nu este o invenție a regimului comunist. Cum nu există operă care să nu aibă „un sâmbure politic “, cum romanul politic, de mare succes, nu poate fi restrâns la o meditație asupra puterii, cultivând „aria aluziei” într-un regim opresiv, o discuție onestă presupune /impune o înțelegere integrativă a fenomenului litera’; cercetând și „viața externă” a operelor. Fiindcă metabolismul literaturii nu poate, fi examinat ca istorie „pură”, în afara contextului ideatic (ideologie, mentalități, tradiții), cu deosebire într-o realitate literară anormală, virusată ideologic. Și în care literatura, devenind o instituție, își arogă, surdinizat, „rosturi compensatoare “, scriitorul fiind un cumulard de roluri.

Capitolele sunt vase comunicante, care-și trec seva dintr-unul în celălalt, vegheate de o privire obiectivă ce evidențiază mereu contextul psiho-istoric care a amprentat obsesiile tematice și a generat un tribut plătit unei epoci când funcția compensatorie a scrisului nu a fost întotdeauna suficientă pentru a rezista presiunilor de toate chipurile și intensitățile. In fapt, miza cărții se constituie în profilarea limitelor unei literaturi cu doi destinatari: Cenzura (generalizată, anonimă, „în trepte”, interdictivă, prescriptivă, fluctuantă, în funcție de „șurubul ideologic”) și Publicul (stratificat complice, cu libertate de receptare, decodând mesajul „anvelopat”, trăitor într-o societate schizoidă, malformată).

Partea 1 a volumului al doilea incizează Efigii, oferind, pagină cu pagină, date biobibliografice esențiale, la confluența dintre istorie și memorie: Dumitru Țepeneag, Petru Popescu, Dinu Săram, Alexandrii Ivasiuc, Paul Goma, Norman Manea, Vasile Andru, Bujor Nedelcovici. Octavian Paler, Radu Ciobanii, Ion Marin Almăjan, Radu Mareș, Gheorghe Schwartz, Mihai Sin, Eugen Uricaru, Marius Tupan, Gabriela Adameșteanu, Virgil Tănase. Paul Eugen Banciu, Daniel Drăgan, Pan Solcan, continuată fiind de cea de-a doua parte, unde criticul literar investighează Romanele poeților Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Lucian Blaga, Eusebiu Camilar, A. E. Baconsky, Mihai Beniuc, Matei Călinescu, Romulus Guga, fiind completată de o Addenda în care îi vom regăsi pe Alecu Ivan Ghilia, Niculae Gheran și Ion Băieșu.

Aderent la valorile autentice, Adrian Dinu Rachieru mânuiește cu dexteritate concepte critice complexe, demontând și remontând mecanismele interne de construcție ale pactului ficțional asumat de autori, și, totodată, radiografiind o generație de creatori care a fost obligată să scrie în condițiile speciale ale unei epoci în care libertatea (și, mai ales, absența ei…) devenea, pe zi ce trece, o ispită și un blestem al neîmplinirilor posibile, generând, printre altele, idolatria ingenioasă a scenariilor utopice, figuri redundante ale personajelor (călăi și victime), inserții onirice și alegorii, mai mult sau mai puțin subtile, absolutizarea criteriului tematic, noi iconoclaștii, mimetismul, autolegitimizarea puterii în acțiune, cuplurile de forțe opozante.

Se remarcă, de asemenea, entuziasmul unor recuperări, așa cum este, de pildă, portretul lui Vasile Andru, surprins în permanentă efervescență spirituală, definitiv ,.răstignit” în limba română, privind cu uimire lumea, dobândind cunoașterea revelatorie. Un pelerin, de fapt, cu aspirație holistică, având nostalgia întregului. Cu ,,bastonul de peregrin” a bătut lumea, articulându-se la Planetă. O „viață-n cutreier”, zicea părintele Th. Dam ian (ca umblare, colindare), logodind orizontala geografică cu verticala experienței spirituale, vizând omul îmbunătățit și practica isihastă; implicit, râvnita conștiință nemărginită. (…) Cu vocație de călător și explorator, animat de bucuria cunoașterii, căutând, însetat, marile întâlniri, cu retrageri spirituale (de pildă, experiența athonită), Vasile Andru s-a „globalizat” timpuriu, spunea; avionul era deja un ..spațiu casnic”, iar ființele sporitoare în duh, cu vibrații bune, i-au îmbunătățit lucrarea mentală, ajutându-l să devină un pivot spiritual. In fond, Andru recunoaște (în ,,Amintiri din hristosferă”) că e suma tuturor întâlnirilor de care a avut parte, învățând să trăiască cu rost.

Pe lângă talentul de a schița figuri dinamice, în pagini care, deși sprijinite de o bibliografie esențială, nu suferă de uscăciunea supraîncărcărilor cu informații docte, autorul ne oferă, la tot pasul, formulări memorabile ale unui instinct de finețe critică (cu care ADR ne-a obișnuit de-a lungul timpului, inclusiv în antologiile pe care le-a editat): același Vasile Andru, un isihast itinerant, Pan Solcan sau ispita onirosimilului, A.E. Baconsky, un pedagog cosmopolit. Ion Băieșu, un fiu risipitor?, Virgil Tănase, un onirist pe cont propriu.

În loc de încheiere, Despre „ Literaturile’ literaturii române postbelice completează tabloul cu o analiză asupra scrierilor critice ale lui Ion Simuț și pune în discuție, mai cu seamă, tetrada „celor patru literaturi” (oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă, înglobând și literatura exilului), șantier de cercetare în care politicul și esteticul se conjugă într-un întreg, ale cărui coordonate pendulează de la conformismul rușinos și oportunismul endemic la indecizia evazioniștilor (ispitiți de dezimplicare, „vidând” ideologic literatura), de la „politizarea discretă” a duplicitarilor la violentul mesaj contestatar al opozanților.

A construi, acesta este, poate, cuvântul care-J definește cel mai bine pe Adrian Dinu Rachieru. Ferindu-se de furiile revizioniste și de manipulări, el preferă să ridice, sine ira et studio, văl după văl de pe fețele unei istorii tenebroase, accentul căzând pe funcția recuperatorie a documentării: Așadar, ce rămâne din proza noastră postbelică („sub comunism”)? Unii au recomandat un negaționism paușal, alții, dimpotrivă, preferă un transfer „criogenie”; dacă primii vorbesc despre o literatură integral contaminată, de servilism ideologic și osanalism hipertrofiat, ceilalți invocă autonomismul estetic, protejând valorile, chiar dacă însăși subversivitatea. câtă a fost, s-a „istoricizat”, iar refugiul în estetism nu era/nu putea fi și opozițional.

Volumul va rămâne, indiscutabil, o cercetare de referință, ce propune reglarea mecanismelor de valorizare prin apelarea la o privire cu dublă perspectivă, estetică și politică-morală: dacă pentru memoria literaturii contează efectele (operele), cauzele, cercetate în rama istoriei, nu pot fi ignorate. In fond, operele sunt constante, lectorii sunt mereu alții iar lecturile, încălcând pactul ficțional, variază. Totodată. Romanul politic și pactul ficțional întregește imaginea unui cărturar complex, care nu-și dezminte certa vocație a valorii.

Mihaela GRĂDINARIU

[„Cronica veche”, nr. 3 (98), 2019]

Setting

Layout

reset default