Virgil Tănase, în dialog cu Simona Modreanu: eretic, antimodern și întors spre cultura română

Share

La editura Junimea a apărut spre finalul anu­lui 2019 o carte semnată de Virgil Tănase și Simona Modreanu, intitulată ușor melancolic Așa a fost să fie… (Așa a fost să fie…, Simona Modreanu în dialog cu Virgil Tănase, Iași, Junimea, col. „Dialog XXI”, 2019), frază cu care se și încheie acest volum pe care-l recenzez aici.

La propunerea Simonei Modreanu, dialogul pleacă de la momentul „înțărării” scriitorului de mai târziu, anterior „desțărării” ce avea să survină în anii 1970; începe, adică, de la „pornirea în lume” a lui Virgil Tănase (p. 5). Invitația îi oferă scriitorului ocazia să se dedea unor reverii legate de copilăria din Galațiul na­tal, în special cea de dinaintea descoperirii instituției școlare, etapă inițială pe care scriitorul o consideră „o lume cu mult mai vastă și mai bogată decât cea pe care am străbătut-o mai apoi trecând frontierele, munții și oceanele” (p. 7), o lume locuită de „cireșul de suflet” și alți pomi din grădina părintească, cu podul și beciul pline de mistere, unele rămase pe veci nelămurite. Deși își amintește cu afecțiune de unii profesori, educația primită în școală a rămas pentru Virgil Tănase ceea ce „vine să ne convingă că lumea este făcută întru profi­tul ticăloșilor, al învârtiților, al șmecherilor, al .băieților simpatici’, al celor care se dau după cum bate vântul” (p. 9). Și apare astfel prima notă de revoltă din carte (sunt multe!) – revolta împotriva imperativului adaptării: „mi se pare că nu există o mai cumplită abdicare de la con­diția de om decât „adaptarea” – calitatea de căpetenie a speciilor animale” (p. 9), scrie Virgil Tănase. Neadaptarea este înțeleasă în mod original de scriitorul nostru ca supremă dovadă a umanității, a libertății de creație și, mai general, de mișcare.

Tema adaptării/neadaptării fiind una specifică zonelor și etapelor de trecere, discuția celor doi ajunge rapid și fatal la exil – cuvânt pe nedrept demonizat de Virgil Tănase („un ‘termen de care (…) m-am ferit ca de ucigă-1 toaca”, p. 11), pentru simplul motiv că al­ții l-au demonetizat, cuvânt și realitate pe care de altfel scriitorul nu le poate evita, cuvânt și realitate care l-au însoțit din fragedă pruncie. Pentru că exilul a început pentru Virgil Tănase din momentul plecării din centrul lumii sale, adică de la Galați (așa cum pentru Cioran a început la părăsirea Rășinarilor): „am senzația că Parisul unde locuiesc de patruzeci de ani și mai bine e un fel de periferie a casei mele de la Galați, o margine a orașului meu de atunci” (p. 10).

Tot de la (ne) adaptare, confesiunea lui Virgil Tă­nase ajunge la un alt imperativ, cel al progresului, pe care scriitorul îl denunță în mai multe locuri din carte într-un stil de toată frumusețea, revelându-se explicit, și astfel, ca scriitor „antimodern”, în sensul foarte nobil dat de Antoine Compagnon acestui termen. Declarând că „nimic nu este mai opus civilizației decât ideea de progres și de modernitate” (p. 141), scriitorul se arată mâhnit în fața victoriei „abjectei noastre modernități (politica abjectă a haitei tehnocrate europene)” (p. 141). Pesimismul fără tăgadă al acestei viziuni este rezumat astfel spre finalul volumului: „încotro merge lumea noastră (Franța, România, Europa, Occidentul)? Spre o dictatură care doar își schimbă părul.” (p. 154). Și Virgil Tănase revine la ideea sa, subliniată, că anul 1989 a fost un an de „restaurație”.

Așa stând lucrurile, firește, arta zgomotos moder­nă, plină de „năstrușnicii”, „care-și mută gândirea de la substanță la cerneală” (p. 90), și susținută de lozinci pretins „anti-sistem” (de fapt, create pentru a atrage mai aprig clientul), nu-1 impresionează pe scriitor, care se arată la fel de critic și atunci când vine vorba de știință, devenită azi, după Virgil Tănase, „o formă de cancer”, „independentă de restul organismului social” (p. 90).

De aceea, scriitorul ne îndeamnă să căutăm lu­mina din noi „fără să îngăduim lumii să o strice, fără să orbecăim prin istorie, fără să luăm orice ciob de sticlă de sifon drept steaua care sus răsare (taină mare, nu-i așa?)” (p. 15), să fim atenți la creația autentică, nu la „giumbușlucurile verbale” (p. 45), nesusținute meta­fizic. Și tonul răspunsurilor lui Virgil Tanase redevine blând melancolic, discuția ajungând și la… melancolie, dor și durere care, inevitabile, trebuie asumate, întrucât­va chiar cultivate, crede autorul nostru.

Volumul are și meritul de a-i permite lui Virgil Tănase să revină cu unele lămuriri asupra chestiunii onirismului (p. 16-20, 35-37, 51 et passim), curent unic și de profunzime, „singurul adevărat curent literar din a doua jumătate a secolului trecut” (p. 35), în care s-a integrat și continuă să creeze Virgil Tănase, curent ce a ambiționat să atace pozitivismul de la temelie, într-un context în care „raționalismul care a pus într-o ecua­ție univocă, reducționistă, de-o simplitate pur logică și practic absurdă, istoria și relațiile sociale, a atins apogeul instaurând o dictatură intelectuală dublată, în Europa de est, de o dictatură politică” (p. 17). Radicalitatea de­mersului onirist ar veni din aceea că nu se mulțumește cu critici punctuale ale contextului în care se inserează, ci că pornește de la premisa că „neștiutul”, acel ceva care scapă rațiunii, se află la baza condiției și existenței uma­ne. Visul, „narațiune” pornind de la datele realului „îm­binate aiurea” (p. 19), este o dovadă a existenței acelui neștiut și, ca atare, model prin excelență pentru litera­tura onirică. Sarcina cititorilor acestui tip de opere este una delicată, ei trebuind nu să caute sensuri, nici măcar să interpreteze vise, ci să „trăiască” această literatură. Ce facem însă cu acel cititor aparte care este criticul (exe­getul, istoricul literar) care trebuie (și) să „producă” un discurs critic (deci rațional, științific) despre aceeași li­teratură onirică? Virgil Tanase nu-și propune să ofere vreun rețetar în acest sens (considerând că scriitorul nu trebuie să se transforme în criticul propriilor texte). Se limitează să afirme că scriitorul onirist nu dorește să im­prime o viziune, un sens „crâmpeielor de real” (p. 19), mulțumindu-se să spele, să șlefuiască imaginile literare izvorâte mai mult sau mai puțin spontan în procesul de creație, din care va fi constituită narațiunea. Virgil Tă­nase asemuiește această muncă de transpunere a acelor crâmpeie „în cuvintele potrivite ale limbii care le-a dat belșugul unei înțelepciuni venite de mai departe de noi” (p. 20) cu cea a unui giuvaergiu care îmbină pietrele prețioase și care are grijă ca ansamblul final să reziste și să se arate în toată splendoarea. Cu referire strictă la propria practică scriitoricească, Virgil Tănase vorbește de „metaforă narativă”, ce constă în alăturarea a două „istorii” sau „figuri” narative care astfel spun mai mult (și, oricum, altceva) decât fiecare în parte (p. 38).

Cititorului îi este lăsată, așadar, întreaga libertate de a interpreta după cum simte el textul; la acest ni­vel, însuși scriitorul este un cititor oarecare al propriului text, cheile sale neputând și netrebuind să deschidă căi de interpretare privilegiate. Ambiția scriitorului (în ra­port cu cititorul său) este aceea de „a stârni lumina din duhul” (p. 42) acestuia, recte creativitatea sa.

Refuzând să scrie o literatură „inteligibilă” (inteligibilitatea, amintește scriitorul, este o trăsătură proprie textelor didactice, științifice, documentelor diverse de arhivă), Virgil Tănase vizează mult mai departe și mai sus, văzând în demersul onirist nici mai mult nici mai puțin decât „literatura unei lumi care se naște, care va oferi oamenilor, dacă aceștia vor reuși să supraviețuias­că dezastrului modernității, un alt echilibru social și o mentalitate care se va recunoaște în acest tip de literatu­ră care, prea dintr-un timp care nu există încă, rămâne ciudată pentru oamenii timpului de ieri.” (p. 20).

Spune chiar Virgil Tănase: „o carte trebuie citită tocmai pentru ce nu se înțelege” (p. 42), întrucât scrii­torul (de literatură) nu „comunică” (p. 133). Și mărturi­sește că romanul pe care-1 are acum în lucru, Mersul trenurilor, are ca motto: „Dacă ați înțeles ceva din această carte înseamnă că m-am străduit de pomană.” (p. 63). Nu e de mirare că această aspirație către neinteligibil întâlnește granițele tăcerii, Virgil Tănase temându-se că Mersul trenurilor la care scrie de ceva vreme, direct în limba română, riscă să rămână neterminat, chiar neîn­chegat, pentru că scriitorul nu dorește de această dată să aplice niciuna din tehnicile narative deja utilizate. Având în spate experiența mai multor decenii de scris, dar acum liber de orice termen exterior de livrare a tex­tului, își oferă răgazul de a căuta „esența romanului”, despre care spune: „e altceva, ceva ce nu poate fi gândit, un ceva care a înfierbântat deja fiertura celorlalte cărți) ale mele, dar care, acum, când vreau să-1 dau pe față dispare.” (p. 40).

Despre adoptarea precoce a limbii franceze ca limbă pentru propriile scrieri, Virgil Tănase afirmă că principalul motiv a fost acela că nu întrevedea în anii șaptezeci prăbușirea blocului estic și credea că își va „trăi  traiul și (…) mânca mălaiul în Franța” (p. 53). Dar tocmai devenind scriitor de limba franceză a conștientizat mai bine frumusețea și potențialul creator al limbii române. De altminteri, Virgil Tănase exprimă foarte direct în această carte iubirea lui admirativă pentru limba ro­mână – limbă care ar păstra în ea „nedesăvârșirea lumii” (p. 44) și care, astfel, i-ar lăsa fiecăruia posibilitatea desăvârșirii acesteia, crede scriitorul. „Mult mai înțeleaptă decât noi, limba română face ca, povestit, faptul real cel mai neînsemnat să devină cosmic, frântura unei constelații.” (p. 134). De unde revolta sa împotriva tuturor celor care denaturează limba română – cu „a aplica” (în loc de „a candida”), „a implementa” și cu alte „mitocănii lingvistice și culturale” (p. 69) -, despre care Virgil Tănase crede că „ar trebui judecați pentru trădare și puși să copieze de câte o sută de ori Nicoară Potcoavă și tot de o sută de ori o sută de versuri din Arghezi care să-i lăiască de mâzga unei vorbiri croite din noroi atlantic amestecat cu balegă de filfizon.” (p. 69).

În același sens și nu doar în această carte, Virgil Tănase descrie româna ca fiind o „limbă de păstori și de călugări”, „limbă de uleiuri grele, o pastă cărnoasă care se întinde pe pânză producând nuanțele unei lumi tainice” (p. 54). La polul opus, limba franceză e resimțită, ca și de către Cioran și alți scriitori români ce au adoptat-o ca limbă de creație, ca fiind „limbă construită administrativ”, „limbă ca un brici, un instrument de precizie, geniul ei este de a șlefui cuvintele eliminând impurități­le care nasc ambiguitatea” (p. 54).

Se degajează din acest volum și o microteorie asupra traducerii după Virgil Tănase (pe care partenera sa de dialog o consideră „eretică, dar pasionantă”, p. 63). Pornind de la ideea intraductibilității limbii române, resimțită direct de Virgil Tănase mai ales când a tradus din scriitori români, dar și când se autotraduce, Virgil Tă­nase nu devine adeptul literalismului (fidelitatea față de text, văzută de regulă ca modul cel mai accesibil și sigur de a prezerva unicitatea și potențialul operei originale), ci traduce după un „mecanism teatral: intru în pielea autorului despre care presupun că știe și simte limba la fel de bine ca mine, și rescriu duhul lui cu cuvintele unei limbi care-i era străină și care, datorită mie, devine acum și-a lui.” (p. 61).

Volumul Așa a fost să fie… se resimte și de ceea ce ar putea fi numit – dacă termenul nu ar fi atât de uzat – patriotism. Ce altceva să înțelegem din fraze precum acestea: „Obârșia mea țărănească mă îndeamnă să cred că lucrurile, pe lumea asta, sunt cumpănite și că dacă pronia îmi oferise anume daruri, acestea trebuiau plătite. Felul meu de a o face era de a mă simți dator să dau o parte din străduința mea celor din mijlocul cărora veneam și care mă înzestraseră cu o limbă, o noimă și un fel de a simți care erau numai ale lor.” (p. 52). Sau: „după părerea mea, o carte se scrie pentru o colectivitate (un popor, o națiune, nu știu cum să spun…, pentru cei strânși laolaltă printr-o aceeași limbă) și că rostul ei e să funcționeze înlăuntrul acestei colectivități” (p. 67). Virgil Tănase insistă de aceea pe relativitatea și caracterul întâmplător al oricărei receptări universale, care ține de factori exteriori, străini de multe ori de valoarea intrin­secă a operei, și denunță obsesia sincronizării cu Occi­dentul a scriitorilor și artiștilor români, care tocmai de aceea rămân cu un pas în urmă. Cel care scrie (creează) nici nu trebuie să se gândească la receptarea sa, ci să-și vadă nestingherit de misiunea pe care și-a luat-o.

La vastul capitol al criticilor din această carte, se numără și cea a capitalismului globalizat, a americanis­mului, a Europei unite („o structură a băcanilor întru propășirea băcanilor (care vând .cărbune și oțel’)”, p. 67), venind ca ecou la critica timpului prezent formula­tă tot aici, așa cum am văzut. într-adevăr, Virgil Tănase face o lectură deosebit de neliniștită a semnelor timpu­lui: „România înhămată la caleașca europeană, nu mă sfiesc s-o spun, este cu mult mai vomitivă decât cea din timpul dictaturii comuniste pentru denunțarea și dărâ­marea căreia mi-am cam riscat viața.” (p. 159).

Pe acest fundal profund pesimist, Virgil Tănase afirmă lucid că datoria intelectualilor de pretutindeni ar trebui să fie aceea de a apăra dreptul de „a spune liber ce gândești, de a contesta gândirea unică, dictatura celor care socotesc că nu există decât un singur adevăr, pe care ei îl dețin, politrucii unei false democrații. Fiarele unui sistem politic care n-are altă lege decât a lupului care sfâșie mieii în numele legilor obiective ale pieței.” (p. 152). Cu referire directă la intelectualii români, scrii­torul critică falsele misiuni ale acestora: denunțarea co­rupției („un fel de bătătură la degetul mic de la picior”), și mai larg vorbind „anticomunismul primar, grobian” al acestora, extins la nivelul întregii opinii publice românești (p. 70). Ce-1 exasperează însă cel mai mult pe scriitor este lașitatea acestor intelectuali români „subțiri” manifestată prin propensiunea lor în a demonstra că „excelența noastră este de a maimuțări alte culturi în lipsa uneia care să fie a noastră și să ne dea dreptul să existăm ca popor” (p. 130-131).

Simona Modreanu îi oferă de altfel ocazia lui Virgil Tănase să-și expună pe larg părerile despre figu­ra intelectualului de astăzi în cetate, ceea ce-i permite scriitorului să se dezlănțuie pe un ton de ocară savuros: împotriva lui Bernard-Henri Levy, „personaj odios”, „fante de mahala cu coafura lui unsă și cămașa desche­iată ștrengărește, gata mereu să-și plimbe eul fără operă (…)” și a altor figuri mediatice din Franța, dar și împo­triva lui Mihai Sora, „odios” prin evoluția convingerilor sale „după cum bate vântul” (p. 145), și a diverșilor „intelectuali români fără autoritate”, a căror conștiință s-a trezit când „s-a dat voie de la poliție” (p. 147). Remarc cu această ocazie că Virgil Tănase urmărește cu destulă atenție actualitatea, deși declara cândva, undeva, că, în urma a ceva ce azi s-ar numi în limbajul „atlantic” „fa-ke-news”, a încetat să mai citească presa.

Desigur, tonul virulent până la sublim este uti­lizat de Virgil Tănase și când acesta scrie în cunoștință de cauză despre emigrația româna de la Paris de după 1947, pe care o califică drept masă de „veleitari mediocri” (p. 71), cu trimitere directă la acel exil literar duhnind de intransigență ideologică („capitalizanți ai exilului”, „realiști socialiști de tendință imperialistă-liberală”, p. 85). Tonul exasperat este adoptat de scriitor și când vine vorba de tineretul atoateștiutor și de „cultul juneții” (p. 31), pretutindeni revendicat astăzi.

Este menționată în volum și munca de autor de biografii a lui Virgil Tănase, biografii ale unor persona­lități admirate și unite, în viziunea scriitorului nostru, de dorința acelora „de autenticitate, refuzul de a minți” (p. 118): Camus, Saint-Exupéry, Dostoievski, sfântul Francisc. Este convins Virgil Tănase că „singurul lucru care contează în artă este omul”, „mai bine spus destinul său, miracolul prin care o seamă de întâmplări banale, stupide, vulgare, etc. ajung să constituie un destin” (p. 120). De aici, dar mai ales din lectura acelor biografii remarcabile, vezi cum, căutându-i pe acei protagoniști, dai și peste Virgil Tănase.

Dialogul cu Simona Modreanu ajunge la multe și diverse alte aspecte ale vieții scriitorului, printre care: teatrul (domeniu esențial, despre care nu am scris aici), activitatea de director al Institutului Cultural Român de la Paris din anii nouăzeci și din primul deceniu al acestui secol (atunci Fundația Culturală Română), revista Seine et Danube (creată la inițiativa și cu efortul lui Dumitru Țepeneag și susținută logistic, în calitatea sa de director al FCR Paris, moral și intelectual de Virgil Tănase, pentru a face cunoscută prin limba franceză literatura țărilor Europei de Est, în special cea românească, în context mai larg artistic și gândită ca un „instrument politic pe scena internațională”, p. 137), sau la evenimente pre­cum cel rezumat de Simona Modreanu sub sintagma „episodul Haiducu” (p. 162 et seq).

Cartea conține și un fel de lecție de viață, pe care scriitorul ne-o dispensează cochet-rușinat: o lecție despre cum această viață trebuie trăită „în adevărul ei, fără să ne dăm aere, fără s-o sterilizăm cu iluziile noastre (…)”, ghidându-ne doar după „legea conștiinței” (p. 104), adică prin „extragerea din haită” (p. 109) și prin afirmarea umanității noastre în lupta inegală cu legile „care țin în cumpănă imensitatea lumii zămislite” (p. 104).

Provocat de Simona Modreanu, Virgil Tănase ne oferă aici și niște pagini frumoase despre condițiile exterioare și pornirile interioare necesare atunci când scrie (p. 109-114 et passim), din care reiese o ușoară și asumată insatisfacție creatoare: „consider azi că opera mea rămâne nescrisă (ceea ce e mai profitabil, poate, pentru    on’ reputația mea). N-am făcut decât să scriu, e adevărat, dar mai rar literatură, și să fac teatru, o scriitură cu ființe vii în care textul celui care le însuflețește se pierde, aco­perit de cel al autorului folosit ca iască.” (p. 60).

Răspunsurile lui Virgil Tănase vin de multe ori în cascadă și uneori în răspăr, cu repetiții programatice. Frazele curg în flux continuu, redeschizându-se când te-ai aștepta să se închidă (un exemplu printre altele, fragmentul despre ce este romanul, p. 31-34) – cum scrie și Simona Modreanu, sunt fraze „cu amplificare simfonică” (p. 34) -, scrise cu jubilație, utilizând cuvinte învechite, rare, uitate, inventate.

În fine, deși nici în acest volum Virgil Tănase nu a tranșat între cele două identități de scriitor (românească sau franceză) – și nu are de ce să o facă, fiind un scriitor deplin bilingv -, mi se pare că, în bună măsură, acest volum se constituie într-un soi de elogiu și declarație de iubire adresate limbii române, înaintașilor, civilizației noastre. Și face Virgil Tănase acest lucru înfățișându-ni-se aici mai mult ca scriitor român decât francez. Dovadă și informațiile distilate despre acest (aproape) debut matur în limba maternă, pe care Virgil Tănase îl pregătește în prezent, prin întoarcerea la limba română nu sub forma autotraducerii, ci a scrierii directe în această limbă a misteriosului Mersul trenurilor, „sunt curios să aflu (poate) ce fel de scriitor aș fi fost dacă rămâneam în limba, română.” (p. 83). Și noi…

 

Gina PUICĂ

[„Bucovina literară”, serie nouă, anul XXXI, nr. 4-5-6- (350-351-352),

aprilie-mai-iunie 2020]

Setting

Layout

reset default