Victor Munteanu și adevărul poetic al omului

Share

Vedere și ochire. Gravă și grabnică, poezia lui Victor Munteanu e una a tensionării interioare, neliniștitoare, prin intensificare și, foarte personală, prin actualizare continuă. Față și interfață, configurare înfrigurată a unui chip uman surprins în chiar clipa ascunderii, pe măsură ce ne apare întruchipat în cea mai neașteptată clipă, când ni se pare că ne-am întâmpina pe noi înșine, nerăbdători și cutremurați de neliniște.

Fiecare poem are coerență interioară, cu accentuări în ritm exact măsurat și hotărât de haiku, abreviat într-o siglă, într-o singură literă chiar, cu mirări expresive și uimiri fulminante. E de mirare și de admirare de cât de îngustă e cărarea între cuvinte, de cât de abruptă e învecinarea între lucruri, de cât de acută e trăirea, pe măsură ce ne copleșește iureșul de cuvinte. Numai poetul le ține strâns și le poruncește să-și urmeze sensul profund, ascuns, de nepătruns. Scriindu-le, țintuindu-le în tiparul literei, ele nu se lasă întipărite, decât asurzindu-ne cu tăcerea lor de piatră mută. E o minune să vezi făptura unui lucru și, imediat, să ți se arate și să ți se dezvăluie ca nume, iar numele să fie o rană, o rună, cum nu ar fi cu putință să fie numit, să fie cunoscut, prin cuvinte. Din acest contrast, din asocieri insolite, poezia lui Victor Munteanu ne surprinde prin expresia vie a unei prezențe stăruitoare de a prinde chip într-un chip neașteptat: Octombrie din arșița rece a minții/ mână herghelia tristeții spre Sud/ și țipătul clipei lărgind depărtările/ și liniștea asta pe care n-o mai pot stăpâni! (Nesfârșit e cuvântul) Din încăierări de cărări șerpuitoare și rătăciri prin ținuturi neîmblânzite de vreo privire, calea cunoașterii umane e una de potolire a țipătului surd, de trezire din orbire, din bezna pustiitoare a privirii înrobite.

Cale și cărare. Motivul drumului e o cale de acces spre cunoaștere, spre cele inaccesibile. Nu e o cale de întoarcere, cu întortochieri și lamentări de aduceri aminte. Întoarcerea, dacă ar fi posibilă, ea ar fi marcată de urmele și de rănile vii ale trecerii, ale întâmplărilor și împilărilor tăcerii, din care s-a ales praful cuvintelor. Fiecare verset e un aforism care rezumă în chip poetic o durere, un înțeles, o amărăciune, o tristețe: A nins până la trei dimineața/ și s-au înfundat toate drumurile/ pornite demult să mă scoată la un liman.// A viscolit toată noaptea – / troienile-au astupat cimitirul cu vrăbii cu tot,/ temelia casei a început să strige din încheieturi// și niciun drum nu mai poate ajunge până la mine. (Crivăț) Până și numele e mai străin față de purtătorul lui și doar sufletul se recunoaște prin oglindiri și răsfrângeri, prin inconsistente imagini și irepresibile trăiri agonice. Poetica numelui e una a cunoașterii fără fisură și fără de umbră. Bezna și orbirea sunt fără ieșire, fără remediu. Rana rilkeeană a lucrului se vădește în orice atingere cu privirea. Văzul e cel mai lucid dintre simțuri. Urmarea, drept urmare a cunoașterii, e moartea, irecuperabilul. Absența își face cuib în privirea înstrăinată.

Cuvântul stăruie în auz și din nume auster devine deodată verb imberb, cu reflexe din cele mai stranii și reflexive răsfrângeri premonitorii și auguste trăiri personale. E modul teribil al asumării și implicării, fără martori sau auditoriu. Prieteni, cunoscuți și necunoscuți, oameni, în trecere, și figuri, în treacăt, spre nicăieri, îl întâmpină pe poet, și la fel de repede dispar din raza privirii sale. Imediat ce încearcă să le citească chipul nevăzut al ascunderii, și al vederii instantanee, la fel de repede se risipesc precum frunzele întomnării grăbite. Și nu târziul ar fi semnul trecerii grăbite a timpului, ci căderea pe gânduri, înlemnirea, înrobirea, întomnarea. Căderea frunzelor e căderea clipelor, desfrunzirea, desprinderea lor solemnă are ceva din perindarea și rătăcirea ființei în căutarea acerbă a unui temei, a unei noime.

Titular al abisului și impresar al prăpastiei, Victor Munteanu e poetul unei agonice trăiri în spațiul atât de senin al învecinării cerești și în vremea secerișului de cuvinte, cu rodnicii interioare, prin asonanțe și asocieri insolite. Cu o tăietură fină, operativă, din noian și beznă, aleatorii îngânări fără noimă, Victor Munteanu are darul puterii și puterea harului de a crea din nimic, din mai nimic, mai simplu de atât nici că se poate, de a întruchipa figura poetică într-un mod original, atât de simplu, atât de uman, de a fi părtași unui adevăr poetic, noetic; laolaltă cu o pierdere din vedere, fiind în trecere, a ceea ce până acum ni s-a părut o simplă trecere, o însoțire, o învecinare cu inaccesibila și teribila cale spre dumerire de sine.

Nu îl încântă poetizarea comodă, mimetică, nu îl fascinează adulmecări și ispitiri canonice. Poetul Victor Munteanu retează cu o mână sigură spinii și buruienile lexicale care împiedică și stânjenesc rodirea, făcând să se usuce lăstarii înnoirii și vlăstarele fragile ale creșterii interioare, grație unei exemplare pledoarii fără metafore și nici epitete ofilite, într-un fel, și numai într-un fel, pentru clarviziunea unei mai bune situări și a cunoașterii de sine a omului în lume. Fără de hotar și fără murmure, auzul captează sunete originare, vederea retează raze și le răsfrânge pe un portativ diafan al sufletului copleșit de încântare: Stau neclintit în afară de nume și de sens,/ stau fără început ca și cum/ de la mine pleacă tot ce se înmulțește să piară.// Stau neclintit în unimea necoruptă de niciun adaos,/ nemișcat de număr și în miezul tăcerii,/ în afara sinelui și dincolo de orice câtime – / față de mine nu se poate duce/ nici măcar o singură paralelă.// Stau neclintit și neîmpărțit de nicio mișcare. (Interioritate)

Vremelnic și părelnic. Felul de a scrie al lui Victor Munteanu e unul de configurare și de revelare a chipului uman ascuns, de nepătruns, a recompunerii, din frânturi de vorbe, a unei adeveriri punctuale, centrate și resetate din fragmente, din aparențe, din redundante tăceri agresive, convulsive, inevitabile. Din iconomia duhului poetic, din simplitate lexicală, primară și gnomică, Victor Munteanu își urmează calea, neșovăielnic, întrucât poetul refuză repetiția dăunătoare, retează din start și din rădăcină prea obișnuitele cuvinte și, fericit, le conferă o înnoire, un chip nou, în schimbare: Nimeni n-a putut scrie poemul perfect/ care să vindece toate bolile./ Scrierea lui a început odată cu facerea Omului/ și continuă până-n ziua de azi/ și nimeni n-o poate sfârși:/ nici Îngerii și nici Sfinții Părinți,/ care sunt lumina vederii,/ un mers încontinuu e căutarea.// Poemul care să te vindece de moarte/ nu poate fi terminat niciodată.// Poezia e una cu Dumnezeu:/ la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca! (Poemul desăvârșit) Vuirea din pustie, zgomotul surd și strident al străzii sunt bruiaje, față de foșnetul frunzei în cădere, pentru o mai bună întocmire a văzduhului, toate devin, prin răsucire și convertire, armonii celeste, constelații de sens, figurativ refugiu conotativ, prin semnalizare semantică și avertizare prudentă a receptării, spre o mai bună cunoaștere și dumerire. Adevărul ne apare ca adevărat doar poetic exprimat. Fiecare poem e o artă poetică, expresie a unei îndemânări de a surprinde nevăzutul și de a-l întruchipa, în timp ce gândul ne e în altă parte, ademenit, prin comoditate, ușurință, uzură, obișnuință și rutină. Fractura, fragmentul, răsucirea în gol, prin răsfrângere, își împlinesc rodnicia interioară, până totul e din nou tăcere și alb imaculat, mesteacăn cu freamăt discret, cu tulpina netedă și curată, înlesnind mugurul lacrimei să alunece mai ușor spre rădăcină și spre pământ, spre inima omului frânt, împovărat de cuvânt.

Vremelnicul și părelnicul sunt cele două fețe ale nimicului și ale deșertăciunii umane, oarbe, în chip nevăzut și nenumit. Când aparența își face resimțită prezența, ea e un fel de arătare fără chip, neclintită. Îi stă în cale poetului și nu se mișcă până ce cuvintele nu o pun pe fugă. Vremelnicul e primejdios prin inconsistență, iar efemerul e cea mai cumplită stare de așteptare în gol. Indiciu al vieții, al desprinderii din ramul verde al pomului vieții, numele e fructul cunoașterii, rodnicia interioară a sufletului și a persoanei, prin transfer de la persoana a doua la persoana întâi, până își vădește temeiul în doimea frântă. Mereu în căutare, în eternă căutare, peregrinare, celălalt tărâm poate fi găsit și cucerit doar prin moarte, prin moartea literei și a cuvântului uzurpator de care ne împiedicăm, prin oglindire în necuprinderea pustie, fără trecători, fără repere, fără clipire, fără raze.

Adâncire și adâncimi. Pe măsură ce ajungi să te cunoști, ca evadare din prea strâmtorata clipă, semne precare, cuvintele cad în gol, lucrurile cad în lucruri, cuvintele cad în cuvinte, literele sunt crucificări ale tăcerii de mormânt, încălcări și încăierări, suspendări, adâncire a golului și frângere a preaplinului, până lucrul e un semn mai elocvent decât cuvântul delicvent. Desuetudinea și înjosirea prin uzură sunt calea cea mai scurtă spre o pierdere fără remediu. Straniul bacovian al monotoniei și al blocării, sunetul surd al depărtării, fără orizont, devine în poezia lui Victor Munteanu, fără nici o umbră bacoviană, un paradis al destrămării, al unui freamăt interior abia ghicit, întrerupt, pentru o clipă, pentru a auzi mai bine și a vedea mai deslușit, în treacăt fie zis, șerpuitoarea cărare, odiseea unei clipe spre asfințire, desfrunzirea ca deșertăciune.

Cele trei ipostaze ale proniei cerești, calea, adevărul și viața, toate trei alcătuiesc și întregesc o poetică a viețuirii fără rest în spațiul uman al înțelegerii și în fiecare clipă, trăită ca ultima și prefigurată în tăcerea gravă a nenumirii și a nemuririi: Am vrut să spun totul într-un singur poem/ și m-am sufocat într-atât, încât n-am mai putut zice nimic,/ niciun cuvânt nu mi-a mai arătat calea.// Libere și fără stăpân/ lucrurile nespuse de mine s-au ascuns,// lucrurile nearătate de mine s-au dezlănțuit/ și, de atunci, nicio instanță nu le mai poate opri. (Intrarea în colaps) E calea poetică a cunoașterii pe viu a scrierii și a figurării, ca repere amenințate de ofilire, de citire grăbită, de orbitoare înrobire, în loc de eliberare, de cunoaștere nestingherită. Remarcabile și memorabile, prin simplitate și firescul rostirii, poemele întomnării sunt coapte în lumina asfințirii și a unei evlavii în fața creației, cale, fără cotituri, fără poticniri, stinse în strigăt mut. Despre aceste treziri interioare scrie poetul Victor Munteanu, cu atât mai grave și rezonante, când, pe neașteptate, te trezești la fel de singur, mai singur decât un poem necitit de nimeni.

Semne și repere. O artă poetică firească, o mai severă și austeră scriere, o înrâurire a vieții spre limpezire, toate, surprinse, în cea mai neașteptată clipă, a oglindirii și a răsfrângerii în abisul cunoașterii, prin cea mai simplă și la îndemână artă, de a nu rămâne surzi la o chemare interioară, de a fi calea de întoarcere a Fiului, spre părintescul dar al iubirii și de a fi ochiul interior al lucrurilor în devălmășie, vedere și ochire a unei ținte mișcătoare, cum e sufletul omului în eternă căutare și locuire într-un spațiu fără martori și fără cuvinte: Dacă lucrurile vor ieși din numele lor de lucruri,/ dacă – uite așa – / vor ieși din cuvintele în care au stat/ și își vor lua lumea în cap care-ncotro,/ tu să nu cazi înfricoșat de moarte cu fața-n pământ.// Cum să-ți spun?/ Dacă deodată destinul, fereastra, pantofii/ se vor smulge din ceea ce sunt și vor apuca-o aiurea,/ tu să nu înfigi cuțitul în tăcerea din casă,/ iar bezna să nu fie peștera din care te strigi. (Miezul nopții) E arta poetică cea mai simplă, dar și cea mai gravă, de a face cuvintele să tresară, auzindu-le, și de a ne trezi, după o îndelungă așteptare a poetului de a-l vedea cum, la fel de repede, s-a făcut nevăzut, luând chipul nostru, în fiecare clipă înaripată, deja în lumea cealaltă, poetic, întruchipată.

Gheorghe SIMON

(„Expres cultural”, nr. 9/ septembrie 2020)

Setting

Layout

reset default