Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii

Share

O carte bună – o sărbătoare

Sărbători luminoase sunt toate cărţile poetului, editorului, jurnalistului şi animatorului cultural Victor Munteanu, născut la 29 ianuarie 1954, la Băluşeşti, judeţul Neamţ, dar trăitor de multă vreme în municipiul Bacău, unde este preşedinte-director fondator al Fundaţiei culturale ,,Georgeta şi Mircea Cancicov”, director al revistei ,,Viaţa băcăuană” şi al editurii Fundaţiei suspomenite. Este autorul volumelor de versuri: Veşti la marginea acoperişului, Locuinţă pentru un strigăt, Rănirea vederii şi Prizonierul tăcerii, Iaşi, 2016, fiind distins cu diverse premii ale Uniunii Scriitorilor sau ale unor reviste şi concursuri literare. Despre opera sa au scris importanţi critici literari şi colegi de breaslă: Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ioan Holban, Theodor Codreanu, Aurel Pantea, Ioan Es Pop, Simona Grazia Dima, Ion Tudor Iovian ş. a. Despre ultimul volum, Prizonierul tăcerii, apărut la Editura Junimea, la care ne vom referi în cele ce urmează, reţinem doar câteva fraze semnificative de pe coperta a IV-a aparţinându-i criticului literar Cornel Ungureanu: ,,Victor Munteanu este unul dintre liderii culturali importanţi ai ultimelor două decenii, păstrând în scrisul său vibraţia unor imperative necesare, obligatorii azi. Sunt imperative care ţin în echilibru discursul bacovian despre întunecare şi trecere… Despre acel Dincolo al unei geografii literare, pe care V. M. o regăseşte cu autoritatea celui ce crede în discursul său poetic. Un poet important pentru anul 2016 al literaturii române.”

Rezistând tentaţiei de a mai cita fraze memorabile din cronicile anexate la sfârşitul cărţii respective, vom spune şi noi că şi versurile poetului băcăuan ne-au captivat de la prima lectură. Iată cum sună poemul Prizonierul tăcerii care împrumută titlul volumului de faţă: ,,Locuiesc în cuvântul din care-am ieşit/şi nu reuşesc să pun temelie la casă;/din războaiele pierdute mă-ntorc osândit,/ înălţimea din suflet este tot mai joasă.//Locuiesc în muşcătura iubirii de frate-/prizonier al tăcerii dintre două statui-/cu restul de zile cărate în spate,/rătăcesc prin noaptea din inima lui.//Locuiesc într-o clipă cu zăvorul la uşă,/în singurătatea ce mă ţine în ger;/cu răbdarea ţinută-n cătuşă-/de glonţul din strigăt am să pier.”(pag. 61).

Confesiunea lui V. M. este o pendulare graţioasă între lumea concretă şi cea abstractă, între realitatea cenuşie şi imaginea ei luminoasă: ,,Te strig dintr-o clipă de fulger,/ din hotarele mele te strig:/ spală-mă cu lumina de Înger,/ nu mă lăsa cu mâinile-n frig!” (pag. 28).

Obsedantă şi recurentă este simbologia tăcerii, simbol al poeziei pure, desăvârşite, având drept ax chiar titlul volumului: ,,Din 55 de cuvinte pe care le-am rostit azi,/unul singur era cât pe ce să spună ceva; dar nici acela nu s-a putut ridica/ până la tăcerea celor ce vorbesc de la sine!” (pag. 10) sau: ,,staţi liniştiţi, nu sunt înarmat/decât cu tăcerea care mă apără!” (pag. 21); ,,Paşii a gol îmi răsună,/ tăcerea pe case stă vraişte” (pag. 28); ,,Dar ácele ceasornicului bat mai departe/fără să scoată-un cuvânt.” (pag. 31); ,,intră unul în tăcerile tale şi te ţine de vorbă/şi-ţi face numele ţăndări” (pag. 36); ,,Puţin am gustat din mila Ta, Doamne, /din timpul ce adânc vuieşte în noapte,/ din tăcerea adunată în toamne/şi din privirile rănite de şoapte.” (pag. 37); ,,Azi voi împărţi tăcerea la vrăbii,/ gândurile vor naviga prin vinerea bătută în cuie…” (pag. 38); ,,Stau neclintit în unimea necoruptă de niciun adaos,/nemişcat de număr şi în miezul tăcerii,…” (pag. 39); ,,liniştea asta pe care n-o mai pot stăpâni!” (pag. 41); ,,îngheţată ţi-e vocea şi mâna respinsă;” (pag. 43); ,,Am uitat cuvântul în care stăteai/ şi hrăneai tăcerile serii-…/Am uitat vârsta din care, târziu, m-ai strigat/ şi-n locul meu au răspuns depărtările…” (pag. 46); ,,Stăpânul urmării semnează cu ultimul ţipăt/ tăcerea rămasă-ntre noi.” (pag. 50); ,,prăpastia ce ţine loc de răspuns?” (pag. 51); ,,Tot mai greu de băut până la fund e pocalul tăcerii,…” (pag. 52); ,,Sună telefonul în mijlocul mesei înconjurate/ de bărbaţii oraşului/ şi niciunul din ei nu răspunde.” (pag. 54); ,,cine vorbeşte în limba sinelui/în limba stâncii vorbeşte!” (pag. 70); ,,caut un om ce şi-a uitat în mine tăcerea” (pag. 71); ,,a venit vremea să iau singur cu asalt/ tăcerea Golgotei.” (pag. 72).

Partea a doua a volumului poartă un titlu la fel de semnificativ: Ieşirea din cuvinte. Acum cuvintele nu numai că nu se rostesc, dar nici măcar nu le mai vedem scrise: ,,Toamna ce-a dat foc la toate scrisorile” (pag. 66). Dar nu este tăcere mai mare decât în moarte: ,,foarte curând voi muri şi eu, ca toţi oamenii.” (pag. 73). Dintr-un poem dedicat memoriei lui Traian T. Coşovei reţinem: ,,Iată-l ajuns la tăcerea dinlăuntrul cuvintelor!” (pag. 74). Nici gândul nu-şi mai găseşte cuvintele: ,,Asfixiat de-ntuneric/ gândul se zbate cu ultimul zvâcnet.” (pag. 75).Asocierile paradoxale sugerează dezacordul cu dizarmonia existenţială, dezvăluind o sensibilitate lirică deosebită, în care se îmbină armonios ecourile unei culturi temeinic asimilate. Amestecul de candoare şi extravaganţă, de tandreţe şi sarcasm reprezintă o altă notă particulară a poeziei lui Victor Munteanu. Parabola scrisului său este susţinută de o gestică a esenţializării: tăcere, interiorizare, contemplativitate, explozii de emoţii, amintiri şi imagini. Exerciţiu de eleganţă şi discreţie, fantezie, mister şi iluzie, poemele sale au respiraţie scurtă şi limbaj transparent, dar bogat în sugestii. Aflat la zenitul forţelor sale creatoare, cu o reţinută conştiinţă a valorii de sine, Victor Munteanu scrie o poezie exultantă, de notaţie spontană, meditativă, evanescentă, chiar evocaţională, departe de retorica ultimelor decenii.

(„Plumb”, Bacău, an XI, nr. 116, noiembrie 2016)

Mihai MERTICARU

Setting

Layout

reset default