,

Victor Munteanu în prizonieratul tăcerii

Share

Un adevărat Homo faber al culturii băcăuane, Victor Munteanu s-a dovedit a fi încă de la început un poet adevărat – un om care respiră şi trăieşte sincer şi deliberat fenomenul cultural.

Debutează cu poezie în „Flacăra” în 1981 şi editorial în 1987 cu volumul Prier, pentru care Editura „Cartea Românească” îi acordă şi un binemeritat premiu pentru debut.

Merge paralel cu propria sa generaţie, păstrând o distanţă necesară şi suficientă pentru a se putea defini ca o persoană culturală şi ca o personalitate individuală de sine stătătoare.

Spirit neliniştit, timid, generos, cu paşi înceţi, dar siguri, Victor Munteanu se avântă în vâltoare proteic, cu fervoare şi cu toată forţa creatoare de care e capabil, se construieşte pe sine însuşi cu migală şi răbdare, contribuind, în acelaşi timp, la crearea în jurul său a unui climat necesar şi pentru alţii.

Se afirmă ca ziarist, iniţiator de publicaţii culturale, concursuri şi festivaluri cu vizibilitate nu numai locală, ci şi – nota bene – naţională. Trăieşte efervescent şi plenar, întreţinând în jurul său un dinamism necesar… Mare parte din energia sa risipind-o generos în publicistică, îşi foloseşte forţa şi talentul de scriitor pentru a-şi întreţine, în acelaşi timp, flacăra şi dinamismul de care vorbeam, şi pe un plan interior. E un poet insolit şi relativ productiv şi activ dacă e să numărăm cărţile apărute de-a lungul timpului. De menţionat e şi faptul că una dintre faţetele personalităţii sale în care s-a afirmat e şi cea de editor.

Din vreme în vreme, la intervale de timp mai mari ori mai mici, el reuşeşte să ne reţină atenţia cu câte o carte eveniment, având, cum se vede, ochiul fertil şi mâna ageră şi harnică totodată.

Tăcerile sale, semnificative şi productive şi ele, contemplative desigur, fac inventarul unor adevăruri de etapă, aşa cum s-a spus deja, dar şi al unor îndoieli dubitative pe care le are vizavi de viaţa trăită, dar şi de cea imaginată factual, ca o realitate figurativă şi prezentă textual.

O anumită rupere şi sublimare a sentimentului, dar şi a textului în sine duce implicit la o respiraţie pulsativă a tăcerii în poemele sale, respiraţie care în sine regenerează mitul iniţial al scriiturii: „Deasupra dealului înalt cât o suferinţă de om/ nourii stau neclintiţi ca nişte judecători.// Umbrele trecutului furişate prin crăpăturile casei,/ greierii ce te amintesc lângă stogul cu fân// şi tu, sprijinit de marginea zilei,/ mistuit de flăcările unui singur cuvânt… (Căinţă)” „Nu există tu însuţi, nici eul lăuntric –/cine vorbeşte în limba sinelui/ în limba stâncii vorbeşte!// Tu nu vezi cum timpul iese din forma ce-o duce/ doar pentru a gusta din bucuria durerii de Cruce? (Sens)”

Volumul „Prizonierul tăcerii”, apărut la Editura Junimea, în Colecţia Cantos 2016, cuprinde două grupaje: Oare până unde am ajuns? Şi, respectiv, Ieşirea din cuvinte.

Cartea pe care ne-o propune Victor Munteanu încearcă să definească „o anumită absenţă semnificativă”, o tăcere care se defineşte, măsoară, se certifică prin cuvânt, conştiinţa limbajului reverberând undeva în afară starea de spirit a lumii şi implicit pe cea a poetului care instituie un nou ritm şi o altă ordine ori o altă formă de limbaj.

Poezia pare să fie şi este întotdeauna făgăduinţa unei lumi recalificate, regenerate la nivel de limbaj, cuvântul care numeşte şi compune semnificativ: A venit vremea să intru în glasul acesta,/ să-l scot din strămoşi cu tot cu istorie,/ să-l trag din uitare în bătaie de clopot–/ din răbdarea lui/ să-şi dea doctoratul împăraţii şi regii.// Fără cai şi merinde, fără steag şi ostaşi,/ a venit vremea să iau singur cu-asalt/ tăcerea Golgotei./ (Nu mai e timp)

E strigătul de sacrificiu al unei „tăceri” solitare şi solidare, al unei dureri înăbuşite, altă dată, în „rana vederii”, al unei disperări altădată strigate dintr-o locuinţă mai mult ori mai puţin fictivă:

„Stau în mijlocul zilei de naştere,/ (…)/ Deasupra existenţei mele cineva se roteşte în cerc./ Atâta este că stau şi nu mă mai opresc/ şi ziua mă ţine strâns/ ca pe o grenadă gata de aruncat în mulţime! (Pe muchie de cuţit)”

O anume viteză a clipei trăite, simulată cu ştiinţa şi perspicacitatea virtuală şi accelerată-n falset, se manifestă în cele din urmă ca o simultaneitate a prezentului cu viitorul, încercând şi reuşind aproape de fiecare dată o anume stabilitate a „clipei trăite” legate de logica intertextuală a unui joc scenic figurativ, care, imaginar şi utopic, acomodează tăcerea şi o scoate-n relief, vizavi atât de limbaj, cât şi – nu în ultimul rând – de fulguraţiile unei fiinţe abstracte colorate de un anume orfism, dar, în egală măsură, de un platonism tainic, aş spune, care încearcă să ţină în echilibru precar scriitura poemului. Rezultanta nu poate fi alta decât o anume claritate a frazei poetice care, de cele mai multe ori, are o finalitate dubitativă, terminându-se cu un semn de întrebare… Frazarea tăcerii acestor texte, cât şi vibraţia lor interpretativă, ţin în echilibru atât discursul poetic, cât şi neliniştea interioară a autorului lor: „Sunt cât se poate de singur şi caut un om/ ce şi-a uitat în mine tăcerea/ şi nu mai vrea să şi-o ia înapoi” (Paşi pe alee)

Adevărata voce a lui Victor Munteanu e aceea dintre corp şi scriitură, acea silabă care, ascunsă în respiraţie, e aproape tăcere, aproape recunoscută, e vocea celui care rosteşte rar şi lent, fără orgoliu, câteva fraze aproape surprinzătoare. Se pare că el, poetul Victor Munteanu, nu ştie să descopere nimic mai frumos decât frunza intactă şi strălucitoare care acoperă fructul… E vorba aici, fără nicio îndoială, de fructul unui cuvânt, acel fruct din care poetul cu siguranţă a muşcat şi muşcă în continuare, simţindu-i savoarea, dar şi, de ce nu, ştiinţa.

„Prizonierul tăcerii”, în cazul lui Victor Munteanu, înaintează uşor liniar, dar sigur în spaţiul interior al fiinţei, oxidând în văpaia arderii sale interioare atât vipia unor nuanţe cu zimţi, cât şi umbra în stare să prelungească o realitate cu zimţi. Şi e aici un prizonierat al cuvântului, fiindcă în cazul în speţă însuşi cuvântul în sine pare să fie şi se doreşte a fi… o limită. Aflat într-o stare de veghe perpetuă şi neobosită, poetul porneşte în căutarea Poemului desăvârşit…

Poemul care să te vindece de moarte / nu poate fi terminat niciodată, conchide el cu aleasă tristeţe. Dar de menţionat este faptul că, în demersul său poetic, Victor Munteanu, practicând literatura cu unelte fine şi de înaltă performanţă, se întâlneşte cu poeţi care, căutând spaţiul şi aparenţa, poate şi utopia, au descoperit „tăcerea” dintre cuvinte şi, întrerupând-o vizionar, au făcut-o să respire şi să se înalţe ca un abur fierbinte spre cer. Să notăm aici câţiva poeţi francezi: Paul Eluard, Francis Ponge şi, nu în ultimul rând, Jean Tortel cu care opinez că în mod sigur Victor Munteanu are afinităţi şi, de ce nu, ar putea fi asemănaţi. Ca şi Francis Ponge, spre exemplu, Victor Munteanu înaintează în câmpul creaţiei descoperind plăcerea de a scrie într-un anume sens dat fenomenelor cărora cuvântul le poate atribui un nume. Cu mijloace dramatice bine puse în scenă, el stăpâneşte tensiunea poemelor sale, orientând-o spre un sens metaforic şi de nuanţă ontologică. Se întâmplă, iată, să descopăr la Victor Munteanu, pe care-l citesc evident cu bonomia unui prieten, dar şi cu interes livresc atât în textura cuvintelor, cât mai ales în gravitatea şi greutatea lucrurilor, o prezenţă a unor fapte de limbaj cât se poate de bine şi de exact conturate. Discretă, puţin zgomotoasă în zarva de fond a literaturii noastre, Poezia din cartea de faţă scoate în relief o „tăcere” impetuoasă care nu face altceva decât să dea cuvintelor un surplus de seriozitate, virtuozitate şi har.

Aptitudinea de a-şi epura dorinţele şi de a-şi educa şi ţine în frâu zbaterile năvalnice ale neliniştilor sale metafizice şi metamorfice au ca rezultat limpezirea şi simplificarea poemelor, calificarea clipelor trăite efervescent şi fără rest, oglindirea fantasmelor sale într-o cheie cu reflexe religioase, traducând sentimente complexe într-un registru ontologic propriu şi personal, dând corp şi spirit acţiunilor, fracţiilor şi gesturilor sale, concentrând astfel poezia şi jocul poetic înspre esenţe. Deşi cultivă o sublimă ironie, poezia sa emană, în egală măsură, o aproape egală şi severă latură morală. Totuşi, lumina care împleteşte ţesătura textului e una calmă şi liniştită: „S-a făcut vineri pe străzi şi în casele oamenilor./ Unii au fost de acord/ şi-au pus-o la adăpost în inima lor,/ alţii au dat-o mai încet să n-o audă vecinii,/ iar alţii au zis c-o să treacă şi asta.// Numai cei ce locuiau între două incertitudini/ au cerut timp de gândire (Vinerea Mare)” „Am căutat printre martori un nume/ care să răspundă la cine sunt eu:/ marea se izbeşte de stâncă în spume/ şi nimeni n-ajunge până la sufletul meu (Broboane pe frunte)” „Toamna se mută dintr-o amintire în alta–/ la porţile ei îngenunchează mereu cineva.// Octombrie incendiind înălţimile/ până-n imposibila albăstrime a minţii/ şi eu cu numărul zilelor mele aşezat pe butuc/ scrutând zările ce ard vâlvătăi (La hotarele Sudului)”

Îmbrăcat ca într-o togă în propria sa tăcere, Victor Munteanu scrie poezia pentru a adăuga lumii încă ceva… El spune ceea ce trebuie să spună. Foamea de spaţiu, o foame şi-un spaţiu cu care, el, Poetul, se luptă continuu.

Theodor George Calcan

(„Pro saeculum”, Focşani, nr. 7-8/ 2016)

Setting

Layout

reset default