Viaţa ca un hăţiş foarte des

Share

Îmi era dor să citesc un roman „bengescian” cinstit – analiză psihologică, fie şi cu despicarea firului în patru, cum spunea „marea europeană” din secolul trecut, intrigă, portrete memorabile, tipologii, caractere, notaţii de adîncime, planuri epice fin structurate, lumea de marionete, familia şi societatea, monolog interior, problematica specială a cuplului, explorarea feminităţii în pîrg sau în surpare –, în tradiţia pe care va fi deschis-o, în proza noastră, Hortensia Papadat-Bengescu, continuată, apoi, de (uitatele?) Ticu Archip, Maria-Luiza Cristescu, Eugenia Tudor-Anton, Gabriela Adameş teanu, ana Dumitriu, Alexandra Târziu, Adriana Bittel, Adina Kenereş şi, iată, Doina Popa a cărei carte, Ca frunza-n vînt (Editura Junimea, 2016), nu face decît să confirme această paradigmă solidă a epicii noastre, structurată în prozele – nuvele, povestiri, romane, schiţe – „femeilor teribile” din anii ’70 ai literaturii noastre; Doina Popa continuă, în pofida tuturor Pelinel, Pamela de România, Sexy Brăileanca etc., să caute feminitatea , într-o poveste de dragoste care explodează adîncul cuplului, problematica sa complicată tocmai din raportul pe care, încă G. Ibrăileanu, în Privind viaţa şi Adela, îl vedea în termenii amor şi iubire.

Deşi face aluzii la epocă – ne aflăm în anii ’80 şi, în locuinţa unor profesori „cîrcotaşi”, se discută, în şoaptă, despre disidentul care a umplut paginile publicaţiilor cu „coţcării”, iar acum vrea să intre în „ierarhiile morale”, într-o lume ca o caricatură –, romanul Doinei Popa e, în fapt, unul de familie, un roman despre cuplul ai cărui membri trăiesc în universuri paralele, fiecare refugiindu-se în „ficţiunile creierului”, într-o atmosferă neprietenoasă între părinţi şi copii; iată în familia Trofin, unul dintre spaţiile epice de referinţă ale romanului: „Cît despre fetiţa Sidoniei, ei, bine, Fana a fost de la bun început o mediocră liniştită, nu-i auzeai nici gura. Era muncitoare în felul ei, singuratică, suportînd cu greu indiferenţa mamei şi atmosfera neprietenoasă din casa lor, mulţumită dacă era lăsată într-un colţ să respire şi atîta tot, fără să mai audă chemările, Fana, du-te după borş, Fana, dă o fugă şi adu pîine, Fana, cumpără-mi ziarul, stai la rînd la pui, spală vasele alea, alege fasolea, şterge mozaicul, vezi dacă a venit laptele, cheamă-l pe Ovidiu de afară, stinge lumina, plăteşte telefonul, trezeşte-mă la şapte, curăţă mărarul, scoate sîmburii la vişine…”.

Naraţiunea din Ca frunza-n vînt e construită din instantanee, în succesiunea unor figuri aproape închise ermetic în portrete făcute fără cusur, împietrite în nemişcarea unor marionete pe care le-a părăsit păpuşarul, uneori sau scufundate în curgerea cleioasă a unui cotidian cenuşiu, amorf; acolo, personajul e „ca frunza-n vînt”, luptă pentru existenţă, se agită în raporturi de forţă (noră/ soacră, soţie/ soţ, mamă/ fiu, tată/ iică etc.) ori caută prin nişte birouri din care lipsesc rolele de calcul. Portretele în mişcare constituie miza prozei Doinei Popa; ea „pictează”, cu acelaşi meşteşug, brute şi ingenue, personaje secundare (cum e, de pildă, un oarecare Iliescu: „La puţin timp după nuntă, tatăl se învoi de la şeful său de birou, Iliescu, un ins obtuz, suferind de ulcer, care-şi trata deseori subalternii în raport cu duritatea crizelor, a chinurilor suportate de stomacul lui. Înalt, slab, osos, cu figură cadaverică, Iliescu preluase lucrările unităţii de vreo  zece ani. Găsise toate actele contabile într-o devălmăşie de nedescris, luni întregi, zi şi noapte reconstituise evidenţele contabile, îşi neglijase familia şi organismul şi acum spunea oricui voia să-l asculte că de atunci se pricopsise cu ulcerul gastro-duodenal ce-l însoţise ceas de ceas, primăvară de primăvară, mereu. Uneori, atunci cînd ducerile deveneau de nedescris şi limba îi încleşta în gură, se încovoia peste birou şi aşa, cocoşat, cu faţa galben-pămîntie, cu ochii plecaţi, îşi urmărea durerea interioară, evoluînd gradat, treaptă cu treaptă către un punct ce însemna apogeul, cînd i se oprea respiraţia şi porii i se invadau de umezeală, ca apoi să constate cu uşurare cum scade, tot a şa, puţin cîte puţin, coborînd treaptă cu treaptă, curba descendentă a răului”), dar, în primul rînd, protagoniştii care gravitează în jurul familiei profesorului Alexe, „campion al negaţiei”. Dar negaţia – profesorul are nişte plicuri pline cu decupaje din presă, care nu iartă nimic şi pe nimeni – e un punct de plecare, primul, de la care Carmina, personajul central al romanului, poate începe aventura (dar aventura?) vieţii sale (dar a vieţii reale?). În fond, Carmina, ca şi celelalte personaje, atrase precum fluturii de noapte la un felinar, nu sînt capabile de un efort de construcţie, rămînînd captive într-un sistem fără valori, cu lăuntrul surpat în tot felul de întrebări, într-o „larmă de întrebări”, cum spune un personaj, spre nicăieri, cu mintea în vid. Personajul prozei Doinei Popa este neadaptabilul , marioneta de pe o scenă e care nu o înţelege şi, uneori, în rare radicalizări, nu o admite: Carmina, Ovidiu, Sidonia Trofin se află, mereu, în zona în care persoana lor însă şi devine propriul balast, victime ale umilinţei duse pînă la capăt, cînd se aşază pîcla: „Carmina se ştiu cu adevărat învinsă, băuse paharul umilinţei pînă la capăt şi se dispreţui. – Într-adevăr, o întrerupse profesorul şi continuă sentenţios: Orice explicaţie este de prisos. Pe urmă el amuţi, îşi stinse ţigara, o răsuci în scrumieră, îşi încrucişă braţele peste piept şi, încet, licărul din privirea lui se stinse, deveni un albastru mat, opac, buza de jos ţuguiată, împinsă înainte, parcă pecetluia o tăcere impusă, şuviţele blonzii, dese, învălmăşite ca nişte semne de întrebare deasupra creştetului, formau o coamă asemănătoare cu cea a leului. Femeia auzi cum pendula din hol măsoară invariabil trecerea secundelor, ştia că nu-şi mai poate asigura o ieşire cît de cît onestă, va pleca aşa cum pleacă un cîine lovit de piciorul stăpînului, va purta cu ea în drum spre uşă întregul balast al persoanei sale. Şi totuşi nu se putea smulge din fotoliu, nu voia să-şi accepte înfrîngerea, să facă acei paşi vinovaţi către uşă, să coboare scările şi duhoarea eşecului să-i întunece mintea, şedea pierită, fără gînduri şi doar braţele care strîngeau spasmodic marginile fotoliului, tremurînd din pricina efortului, exprimau cumplita încordare ce sălăşluia în ea. Parcă trecuseră luni, veacuri de cînd zăcea acolo, sub povara privirii lui, incapabilă să mai lupte, incapabilă să fugă. Îi era imposibil s-o mai ia din nou de la capăt. În mintea ei se aşezase pîcla, nu se concentra, nimic clar, nimic precis, nu avea de ce să se agaţe. Se ştia dezarmată, nu avea forţă, nu avea dovezi, cum să poţi lupta aşa, cu mîinile goale? La ea nu era decît înverşunare, înverşunare oarbă şi atît”.

În legătură cu portretele impecabile, proza Doinei Popa trimite la o temă foarte actuală: în Ca frunza-n vînt e o lume care trăieşte în şi din poze („Cînd am fost acolo la ea am avut impresia că totul nu-i decît o poză. EA traversînd miriştea cu pălăria albă pe cap, pe urmă EA în bucătăria largă, umbroasă, plină de coşuri de fructe ornate ca pentru expoziţie, EA, cu mîna abandonată pe masa lungă, ca pentru douăzeci de oameni, EA a şezată pe bancheta ovală îmbrăcată în pluş. Poze, poze, poze”) pe care naratorul şi personajul le animă după modalitatea filmului, într-o atmosferă sufocată de imagini care trebuie legate între ele: o poză în mişcare e personajul Doinei Popa: „Pozează, îşi spuse în gînd Carmina, acum pozează, poate nu total dar, oricum, vrea să pară interesantă. Apoi se întrebă îngrijorată ce-i va raporta Sidoniei, femeia avusese dreptate, în jur plutea o atmosferă artificioasă, glacială, un set de imagini ce trebuiau legate între ele, iar Fana nu reuşea să le însufleţească şi le camufla sub un alt set de imagini. Imaginile ei în mişcare, poziţii rigide, controlate de un om care ştie că este filmat şi faptul nu-i este la îndemînă. Poate tîrziu, în noapte, cînd jur împrejur lumina se stinge, Fana iese de sub control şi se îngheboşează sub plapumă, îşi cuprinde în braţe genunchii şi muşchii feţei se relaxează şi atîrnă moi către pernă, poate bărbatul ei alături doarme, ori rememorează absent ultimele evenimente ale zilei, înainte de a se da somnului, în tot cazul, respiră regulat, puţin şuierat pe nări şi nu este conştient de fiinţa ce se metamorfozează alături, pe jumătatea ei de pat, îşi scoate masca, o lasă să cadă jos, pe covorul grena, ca să rămînă lîngă el goală, indecent de goală, acoperită numai cu un strat subţire, transparent de celule primordiale…”.

Proza Doinei Popa explorează ceea ce e dincolo de „circumferinţele creierelor”, pulverizează amănuntele, cu voluptate, aproape, pentru a le (re)organiza apoi, în tot felul de variante ale cuplului – soţii Nik şi Nina Alexe, Trofin, Carmina şi Ovidiu, Fana şi Dimitrie –, totdeauna în perspectiva feminităţii care se năruie: acesta e profilul personajului Doinei Popa: „Nu-mi găsesc locul nici acasă, nici aici, nici la Sidonia, nici la părinţi, umblu ca o frunză în vînt, purtată de colo-colo de forţe şi interese cărora nu mă împotrivesc, în zadar încerc să-mi găsesc drumul, nu am nici o cale a mea”. Lumea care trăieşte din poze e una pe care o guvernează tema căutării ; ochiul deschis către sine al femeii „spre cincizeci de ani”, din dorinţa de a se ocupa, în pofida cotidianului, de „pulsul nostru sufletesc”, se îndreaptă spre ritualurile întîlnirii, în deriziunea dar şi în superbia dragostei, de la fineţea unei stări încercate într-o cofetărie, la un ceai, pînă la violenţa freudiană care macină cuplul erotic al romanului, Ovidiu şi Carmina reprezentînd prototipul relaţiei victimă/ călău. Doina Popa scrie, în Ca frunza-n vînt, un roman crud despre ceea ce vor fi fiind dragostea, amorul, iubirea, Stendhal şi Ibrăileanu, spre cincizeci de ani. Ca frunza-n vînt e unul dintre (prea) rarele romane de care se poate ţine seama în stricta noastră actualitate literară.

Ioan Holban

[„Bucovina literară”, nr-1-2 (311-312), ianuarie-februarie 2017]

Setting

Layout

reset default