Vești din prizonieratul cuvintelor

Share

În volumul Prizonierul tăcerii (Ed. Junimea, Colecția „Cantos”, Iași, 2016), vocea poetului Victor Munteanu vibrează prin emoția produsă de cele șaptezeci și două de poeme organizate în două cicluri: „Oare până unde am ajuns?” și „Ieșirea din cuvinte”, „păstrând în scrisul său vibrația unor imperative, necesare și obligatorii azi, care țin în echilibru discursul bacovian despre întunecare și trecere” (Cornel Ungureanu, „Referințe critice”, p. 65).

Cavaler al Culturii atribuit de Ordinul „Cavalerii Echității” „pentru nobila activitate de înflorire și diseminare a culturii românești și universale prin fondarea și conducerea publicației «Viața băcăuană», a Cenaclului „Avangarda XXII”, a concursurilor naționale de poezie tânără”, Victor Munteanu ne oferă, cu solemnitatea caracteristică, un alt volum al tăcerilor profunde, din care poezia se revarsă în mod natural precum un strigăt, în sintagme oximoronice capabile să cutremure liniștea în care se cufundă cititorul. În viziunea autorului, tăcerea este o metodă de comunicare, căci, la fel cum putem comunica prin absența gesturilor, putem comunica și prin cuvintele nerostite, dar scrise pe omătul catifelat al sufletului. Sunt multe forme ale tăcerii în care ea devine metodă de comunicare, însă cea reprezentativă pentru poezia lui Victor Munteanu este tăcerea din strigăt, cea de reverență, de respect, de meditație și contemplație.

Așa cum remarcă Aurel Pantea (p. 113), „poetul recapitulează adevărurile, suspectându-le că poartă înlăuntrul lor un nucleu de inautenticitate. El interoghează miturile, se adresează în mod dramatic semenilor, se ia pe sine un personaj al unei drame”. Un astfel de poem recapitulativ, de rememorare a mitului trădării, este chiar primul din carte, intitulat Cu adevărul pe umeri, în care autorul duce un dialog răscolitor cu sinele prefigurat în oglindă: Strigătul ascuns al dialogului este trădarea, obiectul predilect al acestuia fiind „cămașa lui Iuda”: „Nu cumva cămașa ta, descheiată la piept, este cămașa lui Iuda?/ – Nu, îi răspund liniștit, bându-mi cafeaua pe prispă.// – Nu că aș vrea să te necăjesc, zice, dar/ cămașa asta pe care o porți nu e cămașa lui Iuda?/ – Nu, dom’le, zic, privind îndelung la cel din oglindă, și o mulțime de ochi mă urmăresc cu mare atenție.// Și totuși, îmi zice, din întâmplare, / cămașa asta afurisită și tare neagră pe care o îmbraci/ nu e cămașa trădării pe care o știu?/ – Nu, doar ți-am mai spus, zic,/ și // sorb încet din cafeaua fierbinte”.

S-ar putea vorbi și despre un anume bacovianism sugerat de titluri precum Frig, Amurg de primăvară, Bacovia, Singur, Prea târziu, și de o estetică a versului cu prozodie și mesaj poetic, emoția indusă, cât și pecetea provinciei fiind înadins folosite, autorul trăind în orașul lui Bacovia: „E seară prin Bacăul pustiu/ vântul mătură bucăți de hârtie,/ toate băncile goale te știu,/ tristețea pe trotuare te scrie” (Frig, p. 9); „Pe străzile ude, grele de lună,/ s-a revărsat pustiul, umbra mă paște./ Pașii a gol îmi răsună,/ tăcerea pe case stă vraiște” (Bacoviană, p. 28). Sub presiunea interogațiilor din prima parte a volumului, autorul dezvăluie cu lirismul specific scena tragică a însingurării, a Poetului niciodată înțeles de mulțimea care „se strânge ca la urs” atunci când acesta îndrăznește să „bată adevărul în cuie”, iar „precupețele-și scuipă-n sân, făcând semnul crucii”, în timp ce sărăcia curge ca „o iarnă direct prin oraș și pe orfanii răzvrătiți din canale,/ sfărâmă oasele sub greutatea zăpezii:/ numai omul bate piroane grele ca păcatul de/ moarte,/ ridicând răbdarea la nivel de statuie” (Bocet, p. 11).

Victor Munteanu a ajuns la o profunzime și la un echilibru lăuntric ce îi permit textualizarea miturilor, folosirea simbolurilor religioase în poemele sale sugerând o adâncime a spiritului și o infiltrare subtilă în sufletul cititorului crescut în credință. Obsesia principală a sinelui poetic în acest demers este relevanța adevărului: „Fiule,/ Măi, băiete!/ Dacă aș fi eu Tatăl, Cel Care are vițel de-njunghiat,/ l-aș tăia și ți-aș spune: hai!/ și tot n-aș putea umbla la libertatea inimii tale”; „Doamne, Doamne,/ iată vinerea căzută la picioarele omului,/ și-ntinsă fără cuvinte pe alee”; „Cine este cel ce trece și se duce și nu spune nimic?/ – este fiul celui ce trece și merge înainte./ (…) / – Și de ce își smulge cămașa și trece ca și cum n-ar avea nimic de spus (…)/ – Trece și el, așa, ca să meargă în acolo/ (…) / – Dar ce cunoștințe sus puse are ca să se întoarcă și să ne ia la întrebări?”

Căutarea propriului eu, a echilibrului, a sensului vieții sunt teme predominante în acest prizonierat al tăcerii. După un „Pelerinaj prin propria viață”, unde face un recensământ al celor „1954 lucruri” care îl „înconjoară cu întrebările lor – lucruri care există doar fiindcă au fost trăite” de poet, „1954 de lucruri” care „te așteaptă cu diferite decizii în mână/ să dai socoteală pentru cât le-ai trăit”, autorul este tot mai preocupat de căutarea eului și de misterul creației: „Dar unde ajunge țipătul ce mi se afundă în suflet?/ Purtător de umbră am devenit și de frică/ Din trufie am căzut cu inima-n drum!// Doamne,/ în ce colț al sinelui meu Te-ai ascuns/ de nu Te văd decât prin durere?” (Fără drept de apel, p. 29).

Timpul și problematica trecerii lui și implicit a vieții și morții, dar mai ales constanta interiorizare în tăcere, iată alte teme predilecte ale primei părți a volumului, impresionant imortalizate în varii poeme, dar magistral redate într-un singur poem: „Trece un om cu timpul după el,/ clipele se grăbesc să-l ajungă din urmă:/ – Omule, Omule – strigă timpul în spatele lui,/ așteaptă-mă și pe mine!// Dar Omul nici nu-l bagă în seamă// Trece un om cu vremea alături de el,// trece în toată puterea cuvântului,/ drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei/ – Omule, Omule – spune timpul din amiaza/ fierbinte,/ repede te mai grăbești spre nu-știu-unde vrei să ajungi!/ și-ai scos sufletul din mine tot alergând/ să te ajung din urmă!// Dar omul își vede încet de ale sale// Trece timpul cu un Om după el,/ îl trage cu greu de ultimele zile la deal – de parcă toamna i-a intrat în buletin/ și i-a îngreunat numele cu o piatră de moară/ – Hei, timpule, șoptește Omul abia auzit,/ așteaptă-mă și pe mine!// Dar acele ceasornicului bat mai departe/ fără să scoată un cuvânt” (În luptă cu trecerea, p. 31).

În cel de-al doilea ciclu, poetul decide să rupă zăgazurile cuvântului, să elibereze sentimentele și să le lase în curgere mântuitoare. Or această eliberare implică și o curățire interioară, cum se întâmplă în primul poem din acest capitol, Introspecție: „Voi face curat prin memorie și prin cămările sale ascunse/ până ce îmi voi auzi propriul nume strigându-mă!” (p. 65) Discursul liric se îndreaptă Spre următoarea etapă (p. 67), pentru că acum autorul știe că „numai cei ce-am îngenuncheat în rafală/ ne-am hotărât să începem viața din nou!” De acum îl vom putea găsi pe poet fie în postura de evocator al lui Traian T. Coșovei (in memoriam), despre care spune că este „poetul crescut la sânul Patriei care l-a răsplătit cu indiferența/ nu mai încape în șoapta care să-l întoarcă la sine.// Iată-l ajuns la tăcerea dinlăuntrul cuvintelor!”, fie în aceea de creator, prin harul primit de la Însuși Creatorul, în conceperea Poemului desăvârșit: „Nimeni n-a putut scrie poemul perfect/ care să vindece toate bolile.// Scrierea lui a început odată cu facerea Omului/ și continuă până în ziua de azi/ (…)// Poemul care să te vindece de moarte/ nu poate fi terminat niciodată// Poezia e una cu Dumnezeu:/ la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!”

„Copt” la temperatura liricii autentice, hristic, inteligent și intuitiv, plin de tact și fler estetic, autorul volumului Prizonierul tăcerii reușește să ne facă prizonierii poeziei sale. Emoția pe care o dozează constant în fiecare poem este rodul lecturării marilor poeți ai lumii, Victor Munteanu fiind robul cuvântului din care s-a născut, în care locuiește și pe care cu meșteșug sisific îl cioplește: „Locuiesc în cuvântul din care am ieșit/ și nu reușesc să pun temelie la casă;/ din războaie pierdute mă-ntorc osândit,/ înălțimea din suflet este iar tot mai joasă” (Prizonierul tăcerii, p. 61).

Am ales spre argumentare un singur titlu onorific al poetului Victor Munteanu, expus mai sus, acela de Cavaler al culturii, și asta nu pentru că ar fi singurul valoros. Valoarea îi este recunoscută și marcată prin distincții literare, fiind desemnat de către Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor drept „Scriitorul Anului 2016”, titlu ce marchează atât vocația sa de poet, cât și prestigioasa muncă pe care o duce pentru promovarea culturii și literaturii. Este președintele fondator al Fundației Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov”, director al revistei „Viața băcăuană” (organul de presă al Cenaclului literar-artistic „Avangarda XXII”) și al Editurii Fundației Culturale Cancicov, organizează festivaluri naționale și internaționale de poezie (16 ediții ale Festivalului-Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII”, 12 ediții ale Festivalului-Concurs de Creație Literară și Jurnalism pentru Elevi și Studenți „Extemporal la viitor”), tabere de creație literar-artistică, este, totodată, inițiatorul și organizatorul a 22 de ediții ale Festivalului „Crăciunul Scriitorilor”, o manifestare unicat și de amploare, cu premii și distincții anuale. Dar dincolo de toate aceste merite rămâne emoția pe care reușește să o imprime cărților sale de poezie. Drama căutării de sine, zbuciumul zădărniciei, căldura, trăirile directe, nedisimulate și atât de intense te determină să recitești cartea, copleșit de prizonieratul tăcut al cuvintelor în care doar un poet autentic precum Victor Munteanu reușește să te țină.

 

Mihaela MERAVEI

(„Caiete silvane”, nr. 159/ 2018, ZALĂU, Sălaj)

Setting

Layout

reset default