Veronica Micle, personaj de roman

Share

Cine a fost Veronica Micle, femeia iubită de cel mai mare poet român din toate timpurile, Mihai Eminescu? Întrebarea i-a preocupat şi chiar i-a obsedat pe admiratorii poetului. I-au răspuns istoricii literari, de la G. Călinescu şi până la Elena Vulcănescu, autoarea unei monografii consacrate Veronicăi Micle.

Dar s-au scris şi romane în care tânăra soţie a profesorului Ştefan Micle din Iaşi apare ca personaj. Dintre ele sunt celebre cele din trilogia Romanul lui Eminescu (1935-1936) de Cezar Petrescu şi Mite (1934) şi Bălăuca (1934) de E. Lovinescu. Trilogia pe care o datorăm lui Cezar Petrescu, romanţioasă, compromisă printr-o poetizare exterioară şi excesivă a vieţii poetului, o prezintă pe Veronica Micle, în mod simplist, ca pe o femeie frivolă, atrasă de mondenităţi şi de aventuri amoroase pasagere. Ca romancier, cunoscutul critic şi istoric literar E. Lovinescu dă şi el dovadă de misoginism, plecând de la unele diatribe eminesciene la adresa femeii („minte scurtă, poale lungi” etc.), citite – de el, şi de alţii − greşit. Iată, de exemplu, ce crede E. Lovinescu că gândeşte poetul după ce se culcă pentru prima oară cu Veronica, într-un han, la Iaşi, la iniţiativa ei:

„Se aşeză pe marginea patului, măreţul act al cărnii, fără de care sentimentele cele mai pasionate, dragostea spirituală cea mai înflăcărată nu sunt în ochii femeii decât fapte fără valoare, se mistuise; femeia, care vibrase pe toate coardele lirei lui, şi de cinci ani îi locuia în toate încăperile sufletului, care i se amestecase în fiecare picătură de sânge şi se împletise în jurul fiecărui gând, muză, amantă ideală, obsesie – după datina sexului ei, de abia acum se credea a lui, de când fusese frământată câteva clipe în rufele neprimenite ale patului unui han, în care cu câteva minute înainte o altă femeie împlinise gesturile aceluiaşi rit, fără pretenţia însă de a stăpâni şi sufletul unui mare poet.”

În mod surprinzător, şi Florina Ilis, autoarea unui roman despre Eminescu, „Vieţile paralele”, publicat în 2012, este… misogină în reprezentarea Veronicăi Micle, imaginându-şi-o ca pe o femeie prozaică şi geloasă, care citeşte fiecare nouă poezie a lui Eminescu încercând să ghicească, plină de venin, ce femeie i-a inspirat-o.

A apărut în aceste zile, în sfârşit, la o editură cu nume simbolic, „Junimea” din Iaşi, şi un roman despre Veronica Micle în care sunt depăşite aceste prejudecăţi: „O legătură inexplicabilă” de Mirela Stănciulescu.

Mirela Stănciulescu este una dintre cele mai valoroase prozatoare de azi, prea puţin cunoscută, din cauză că nu frecventează lumea literară (deşi este membră a Uniunii Scriitorilor). A mai publicat romanele „Cine eşti tu?”, „Copilul de foc” şi „Emoţia” şi a tradus (din portugheză şi respectiv engleză) cărţile unor autori ca Jose Saramago, Augusto Abelaira, Jan Willem van de Wetering şi Joyce Carol Oates.

În viziunea Mirelei Stănciulescu, Veronica Micle este un om al vremii ei, cu o înţelegere realistă a vieţii, dar şi cu nostalgia unei iubiri mai înalte decât flirturile de salon. Ea ni se înfăţişează deopotrivă ca o cochetă victorioasă, ca o biată femeie, cu grijile ei (mamă a două fiice şi, de la un moment dat, văduvă lipsită de mijloace materiale), şi ca o fiinţă aleasă, visătoare, capabilă să înţeleagă ce reprezintă Eminescu. Veronica Micle ŞTIA că Eminescu este un geniu, ceea ce puţini alţi contemporani ai poetului ştiau. Este foarte probabil că, la 3 august 1889, refugiată la Mânăstirea Văratec, n-a murit pur şi simplu, ci s-a sinucis, înţelegând că viaţa ei nu mai are rost după moartea lui Eminescu, la 15 iunie 1889.

Deşi îl iubea ca pe un geniu intangibil, voia în acelaşi timp să-i fie soţie, pentru consacrarea socială a dragostei ei.

Mirela Stănciulescu reuşeşte ca nimeni altcineva să portretizeze acest personaj complex, să-i reconstituie viaţa sufletească, să-l umanizeze. Iată, ca exemplu, un singur pasaj, despre ce se petrece în mintea Veronicăi, aflată la Iaşi, după ce citeşte o scrisoare de la Eminescu, pe atunci redactor la ziarul „Timpul” din Bucureşti:

„Poftim! Aşteptările ei matrimoniale se lungeau iarăşi spre o nouă amânare! Mihai se plângea în scrisoare că are mult de lucru cu gazetăria, că are dureri mari de cap, că e o atmosferă tulbure şi încordată în Cameră, după demisiile celor patru vicepreşedinţi, iscate de plecarea necugetată a lui Brătianu la Berlin înainte de aflarea rezultatelor alegerilor din Anglia, şi de ataşarea lui la alianţa austro-germană, cu puţin înainte de demisia lui Bismarck… Aşadar, o altă eschivare de la luarea unei decizii matrimoniale…

Veronica îşi scutură părul bălai, înfuriată. Nici această scrisoare nu îi limpezea nimic, absolut nimic, doar îl disculpa, din nou, pe el. Avea doar câteva vorbe dulci aruncate la final, duioase, dar şi distante – mai degrabă distante, decât duioase, se răzgândi ea, din nou înfuriată. Scrisul aplecat, frumos, foarte îngrijit al lui Mihai îi părea acum rece, fără simţire. L-ar fi dorit tremurat, pătat de lacrimi, dovedind înfrigurare şi patimă. ”

La sfârşitul lecturii avem impresia nu că am aflat de la cineva cum era Veronica Micle, ci că am cunoscut-o chiar noi. Că ea ni s-a confesat, că ne-a făcut s-o înţelegem, că ne-a ajutat să-l întrevedem o clipă şi pe Eminescu.

Alex Ştefănescu

(„Evenimentul zilei”, vineri, 28 iulie 2017)

Setting

Layout

reset default