Vânător și pradă, pe ales

Share

Mircea V. Ciobanu este unul din numele cu incontestabilă rezonanță de o parte și de alta a Prutului, cărturar al cărui demers cultural, întins, deja, pe o buna bucată de timp, este al unui Don Quijote care își închipuie că încă mai este loc pentru frumos într-o literatură atât de sublim-agresivă în naivitățile ei, încât risca să dispară cu desăvârșire (după spusele lui Adrian Cibotaru, redactor la editura ARC). Căpcăun literar necruțător, după propria-i mărturisire, criticul luptă cu toate armele împotriva a ceea ce însuși numește obezitatea autosuficienței, rănile eu proprietăți apotropaice ale acestor bătălii fiind consemnate în rubricile permanente din „Semn”, ,,Sud-est cultural”, „Contrafort”, „Clipa”, „Timpul”, „Jurnal de Chișinău”, sau, deopotrivă, prin colaborări la „Familia”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „România literară” „Observator cultural”, „Dilema veche”, „Noi”, „Limba română”.

Am fost iremediabil luată în captivitate de cel mai recent volum al sau (Căderile în realitate ale criticului, Editura Junimea, Iași, 2018), pagină cu pagină, portret eu portret, asta după ani buni în care am citit ce mi-a căzut în mână sub semnătura domniei-sale. Mult prea puțin, știută fiind mișcarea, adesea cu încetinitorul, a cărților și revistelor culturale din/ în/ prin /peste spații chiar megieșe.

Autorul e, firește, un cititor și un critic de vocație, cu un condei necruțător ca o prelungire a ochiului interior, cu o activitate susținută pe mai multe paliere culturale (și nu sunt de trecut cu vederea anii roditori de la Editura Știința, loc despre care Mircea V. Ciobanu mărturisește că aici nu numai că trăiesc din plin, ci aș putea spune că trăiesc mat multe vieți concomitent).

Volumul purcede la drum cu o pagină prevenitoare, o singură Instrucțiune de utilizare, într-o cheie autoironică, ce anticipează confruntările ulterioare: Textele de mai jos se citesc de la stânga la dreapta, aleatoriu și opțional. (…) Majoritatea textelor incluse stih aceste coperte sunt cronici de carte (ceea ce se cheamă „critica de întâmpinare”) scrise pentru diferite reviste literare. Dacă vreun titlu sau altul a servit subsemnatului și drept pretext pentru alunecarea în digresiuni privind alte subiecte și alte cărți sau pentru divagații extraliterare, o fi mai curând o lacună a textelor concrete decât o calitate a genului.

Compartimentarea trasează linii orizontale și verticale, într-un caroiaj previzibil, excepție făcând ultima parte, o surprinzătoare Addenda. Triptic despre Poezia aproximativă. Prima secțiune, Cronici și istorii, are în atenție Ediții critice îngrijite/ semnate de Alexandru Cistelecan, Eugen Lungu, Emilian Galaicu-Păun, Răzvan Voncu, Alexandru Burlacu, Maria Șleahtițchi, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Grigore Chiper, Iulian Ciocan, Gherasim Luca/ Petre Răileamt, Nicolae Tzone și Șerban Foarță, analize care scot la iveală, pe lângă edițiile disecate, o grilă personală, fiecare text fiind, de fapt, un pretext pentru dezvoltarea unei strategii discursive asupra valorii. Autorul e unul dintre puținii care nu se sfiește să intre în polemici, lipsa evaluării obiective a unei cărți sau examinarea superficială, gonflat-laudativă (atât de prezenta în viața literară actuală), însemnând că ai o problemă cu măsurătorul. Fiecare eseu este o ramă pe potriva cărții, ca o îmbrățișare protectoare, sau o rană pe pielea fragilă a autorilor recenzați, dar, toate, fac largi trimiteri la contexte clarificatoare: Apetitul criticului român pentru biografii s-ar explica poate cumva genetic: cartea exponențială a [istoriei] literaturii române este, de fapt, un fel de „O mie și una de nopți”. Și atunci cât ar costa, în context, nedumerirea unui adversar al biografismelor, care se întreabă daca trebuie răscolită lenjeria intimă a autorilor, de vreme ce pentru literatură contează textul?

Interesante sunt, de asemenea, finele acordaje ale scriiturii, jalonarea textelor-reper, acuitatea surprinderii detaliului revelator; Unei antologii nu-i lipsește, de regulă, comentariul critic și notele biobibliografice, dar ea scoate în prim-planul lecturilor textul literar. Fără a refuza dreptul antologatorului la opinie și la selecție, cititorul are în față dovada sau… proba scrisă, pe care chiar el a poate testa. Schimbarea accentului de pe biografie pe operă e un mare avantaj al antologiei.

Autorul polemizează cu idei, cu aspecte conexe, cu modele viabile și false repere, cu busole care nu arată mereu nordul, cu baricade ale esteticului, cu mutațiile canonului literar, iar ochiul necruțător nu ezită în a evidenția punctele vulnerabile, nuanțând în permanență, ca în paginile dedicate Ninei Corcinschi: Ea își alege– ca victimă pentru disocierile .sale critice – „cărțile care mă iubesc” și se deschide acestora, într-o plăcere a cititorului, nu într-o seacă șt acră privire a medicului legist. Adevărat, în cazul în care criticul comentează doar lecturile, de. plăcere (în cheie barthesiană), îi poate scăpa privirea lucidă a judecății de valoare. Transformată în cititor îndrăgostit (à la Barthes, bien sûr, ea face eseuri, nu cronici/ exegeze,

Mircea V. Ciobanu este în permanență conștient de necesitatea punerii lucrurilor la punct, chiar eu mijloace mai puțin blânde: cine atunci să limpezească lucrurile, să penalizeze derapajele și amatorismele, să creeze, implicit, sistemul axiologic?, într-o totală detașare de reacțiile (previzibile, de-a lungul anilor) a unora din cei luați în ascuțișul săbiei de vorbe: oricum nu am să mă tas și am să fac o critică a criticii, o lectură distanță și rece…

Fiecare pagină e, deci, o incursiune prădalnică în teritorii conexe, o coborâre la iad, urmată imediat de învierea așteptată: Care ar fi particularitățile „criticii universitare”, pe care o reprezintă Aliona Grati? În primul rând, disciplina discursului, sistematizarea, punerea textului sub umbrela unul concept, a unei teorii sau estetici. Partea bună e „încadrarea în sistem”, ceea ce presupune facilitarea explicației pentru neofiți.

Identificarea particularități lor definitorii (Detaliile sunt cele care fac deliciul lecturii) e o altă constantă a cărții, multiplicând căutările într-un sistem de oglinzi, din care răsar neașteptate profiluri în unghiuri ascuțite: Confirmând că nu își scrie cărțile, ci Cartea, Emilian Gălaicu-Păun și-a sintetizat evangheliile într-o versiune cvasidefinitivă. Simplificând în acest fel lucrul criticilor cate, analizându-i opera, aveau impresia că ar construi castele în Spania, pe nisipul mișcător al unei poetici dinamice.

Criticul poartă cu sine o întreagă bibliotecă, borgesian paradis labirintic, din care, firește, nu dorește să evadeze, dar din ale cărui roade spiritul dilematic se înfruptă: …Dar aș putea să încep de încă măi departe, de la secretul că poezia e născută de muzică. Ea s-a materializat cumva, s-a profanat, s-a umplut de „sensuri”, ca râiosul de bube. La început însă ea era abstractă, irațională și sublimă. Ca muzica. Artă pură. Fără alte elemente de referință decât ea însăși.

Partea a doua a volumului, „… prin vene suc de rodii, este rezervată Poeziei (panoplia operelor analizate fiind completată de Arcadie Suceveana, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Nicolae Leahu, Călina Trifan, Silvia Caloianu, Silvia Goteanschi, Aurelia Borzin), Cenușăreasă martoră a unui timp dificil de traversat: Trăim un veac prozaic. Unul care se topește bine în narațiuni. Dacă adăugăm autenticitatea, solicitată pe tapetul zilei și, mai ales, minimalismul în vogă, atunci narațiunea e cea care primează. Ca anecdota la ședințele „Junimii”. Dar tocmai pe acest fundal, o revenire la poezie pe un palier larg al literaturii noastre e (plăcut) surprinzătoare.

Modificările de perspectivă, concepte construite, de-construite, re-construite, biruința asupra barierelor de comunicare, poeme încheiate la toți nasturii, atelierul de creație, vizitatorii, derivele, retragerile aparente, găsirea formulelor, închiderea în propriul trup/ în propriul suflet, sensibilități și fragilități, developarea stărilor, rugăciuni și blesteme, referințele culturale/ intertextuale, realitatea reciclabilă, punctuația și stilistica grafică, iată doar câteva zone pe care criticul literar le luminează, adesea în fraze concentrate, esențializate: Teo Chiriac este un arhitect din neamul de dedalizilor, în accepție stănesciană. Autorului îi plac construcțiile poematice sofisticate și mărețe, nu acareturi adunate în jurul altor buticuri.

Clasificările atât de dragi autorului, etichetările incomode sau dezlipirea celor deja încremenite de ceva timp se revarsă în remarcabile pagini, citabile în întregime, ca și acest fragment pornind de la traiectoria poetică a lui Grigore Chiper: Poetul își găsise, de la prima carte propriul discurs, pe care îl urmează cu fidelitate. Încercările lui sporadice de a experimenta în alte zone nu sunt foarte convingătoare. Formula unui modernism temperat (convertit atât de simplu la minimalism) l-a prins ca o haină comodă. S-a pomenit în mai multe rânduri despre formula „Abia tangibilul” ca una comună pentru generația sa. Fals! Titlul i-a prilejuit lui Mihai Cimpoi posibilitatea de a lipi o eticheta generației, însă ea este foarte aproximativă. Acest impresionism nu a mai fost cultivai de alți poeți de la noi, decât, secvențial poate, de Valeria Grosu sau Marcela Benea.

Memorabile în acest volum sunt și trimiterile substanțiale la o cultură muzicală solidă, ca în eseul despre fabuloasele texte ale lui Șerban Foarță: Contează că arabescurile și virtuozitățile de jazzman manierat al autorului „Holorimelor” își au rădăcina în arta cea mai abstractă, cea mai liberă și cea mai armonioasă, care este muzica.

Partea a treia, Prozatori și critici, adună texte despre cărți semnate Vladimir Beșleagă, Liliana Corobca, Val Butnaru, Lucreția Bârlădeanu, Iulian Ciocan, Tatiana Țîbuleac, Ghenadie Postolache, Anatol Moraru și Nicolae Spătaru, într-o demonstrație de forță despre delegarea vocilor narative, derapajele de limbaj, istorii particulare/ particularizatoare, jocuri de-a implicarea cititorilor, perimetrele călătoriilor, hărți într-un sistem de oglinzi înșelătoare, cuvinte-parazit, banalități sau excese, ample note de lectură și relectură, perspectivări și puneri în lumină: Orice carte e cartea de nisip despre care scria Borges: ea nu are început, nici sfârșit și niciodată nu se repetă, chiar dacă o recitești punctual, de la prima la ultima filă.

Penultima secțiune, Istoria prin prismă culturii (Non-fiction) aduce în atenție patru autori și lucrările lor greu încadrabile cu strictețe într-un singur gen: Serafim Saka, Mihai Ștefan Poiată, Petru Negură și Vasile Emu (pe acesta din urmă autorul îl execută impecabil, fără drept de apel: Vasile Emu dă în noua sa carte un fel de dicționar de termeni banditești (rusești}. Vreau să ofer și eu niște achiziții lexicografice sovietice, grăitoare pentru „strategiile” și „discursul” lui V.E.; „șarlatan”; „șuler” (escroc) sau: „haltura” (= lucru de cârpeală). Iar ca să restabilim în drepturi un cuvânt care în limba română are o altă nuanță decât în argoul bandiților sovietici: eu am impresia că Vasile Emu ne are [uneori] de fraieri.)

Mărturisire despre mărturisiri se aștern și interviurile semnate Serafim Saka, în ciuda inerentelor dificultăți contextuale: Nu era deloc ușor să-i ischitești pe oameni care nu prea aveau chef. Se devoalează și o posibilă explicație a poeticii comunicării, într-un interviu pe care Saka îl acordă Valentinei Tăzlăuanu în 1987: „– Acum, că n-am să mai pun nimănui nicio întrebare– gata, închei jocul de-ispitirea – a venit clipa să deschid niște secrete care m-au făcut pe parcursul mai multor ani excesiv de curios și, poate, și cutezător. În primul rând, întrebând mă întrebam și dacă vrei, întrebându-mă, întrebam pe alții. Pentru că în mai toate cazurile aveam din timp un răspuns și nu știam cum să-f camuflez, să-l ambalez, să-l colorez, ca să-l pot scoate în lume. La lumină. Și pentru că nu știam – dar răspunsul sau întrebarea este același aer supracomprimat: apasă și țâșnește! – mă prefăceam neștiutor și umblam pe la casele interlocutorilor (ale colegilor de breaslă, în primul rând!) pentru a cerși răspunsuri. Eram, putem zice, un cerșetor de ceea ce aveam cu vârf și îndesat…”

Ultima parte, Addenda. Triptic: Poezia aproximativă, ne invită la o lectură încrucișată prin câmpuri de cele mat multe ori tratate superficial de critica literară: Poezia cântată (un excurs savuros prin textele puse pe muzică), Poezia veselă (epigrama, ale cărei trăsături caracteristice sunt surprinse în câteva fraze cu miez: Contrar aparențelor (suntem pe terenul „oamenilor de spirit”), este chiar previzibilă această situație: citind poezie umoristică și satirică, mai și dai peste lucruri plate. Spiritul mai adoarme câteodată. (…) Iată, așadar, atuurile genului: inteligență. ironie (în schimbul batjocurii plate, directe), exactitate, valorificare maximală a materiei lingvistice folosite, economie de cuvinte, poantă cu tâlc și cu umor, detașare de sine (anti-narcisism), necruțare a obiectului. Și atitudine… aristocratică, princiară, demnă, nu „plângere” de lacheu obijduit.) și Poezia patriotică (un discurs care abundă în exemplificări sensibile, la pachet cu de-acum obișnuitele și necesarele concluzii: Pot fi frumoase, relevante poetic poeziile patriotice? Desigur. Cu condiția… nu să incluzi artificial, ci să lași să le pătrundă un fior sincer, care vine adesea pe căi iraționale, important e să știi cât de mult să întredeschizi dozatorul. Pentru că măsura aici contează poate mai mult decât în alte cazuri. E ușor de tot să aluneci în declamații seci, în demagogie și în construcții logoreice.)

O carte bună te trimite neapărat la bibliotecă, ne asigură Mircea V. Ciobanu, evitând, totodată, egalizarea autorilor comentați, fără să fie alarmat de confuzia valorilor într-un timp al căutărilor nesfârșite. Pagină cu pagină, făcându-ne martorii răscolirilor personale, ai izvodirii strategiilor necesare construirii mitului personal al autorilor, asistăm la o negociere permanentă între text șt lector, pe fundalul unor orizonturi de așteptare în lumina permanentului conflict interior dintre cititorul profesionist și criticul redutabil.

Concomitent cu analiza de finețe, Mircea V. Ciobanu se amuză, se enervează, iubește semnul întrebării, meditează logic, răspunde provocărilor, provoacă însuși, se/ ne interoghează la fiecare pagină, sfidează, contestă, admiră, vine în întâmpinarea viitorului literaturi» române, developat printr-un revelator imbatabil: propria sensibilitate. O combinație rară între un vânător și prada cu care, în final, empatizează până la ultima picătură de cuvânt.

Mihaela GĂDINARIU

(„Cronica veche”, nr. 6, iunie 2018)

Setting

Layout

reset default