Valentin Busuioc – „coli de scris”

Share

O poezie autoreferențială scrie Valentin Busuioc, o serie de selfie-uri în care își urmărește propriile posturi, propriile trăiri, ca și cum și-ar fi pus propria ființă sub o lupă care îi urmărește deopotrivă partea vizibilă a ființei, dar și partea invizibilă. în primul rând poetul se visează în ipostaze dintre cele mai inedite: „am visat că eram un disc imprimat/ cu povestea vieții mele”; „am visat un vapor scufundat/ îl lovise o torpilă/ vreun blestem/ ori poate își dorea puțină liniște/ ca orice vapor ajuns pe fundul mării”; „azi-noapte am adormit mai greu/ însă m-am trezit fericit/ m-am visat o cârtiță de hârtie…”. Cum visele sunt „materie primă pentru un psihanalist” sau pentru un psihiatru, e lesne de observat că poetul se lasă citit până în străfundul ființei sale.

Prefer din acest valoros volum de poezie poemele în care prevalează tehnica vid-plin din arta plastică chinezească, acolo unde vorbesc deopotrivă cuvintele/ culorile și tăcerile/ golurile. în acest sens, unele poeme sunt amprente de realitate, în genul palimpsestului, pe pojghița de sensibilitate pe care patinăm în căutarea stării de grație, ca în acest text de o distincție aparte: „ninge/ sunt un pește învelit în ziar// ziarul e vechi/ literele abia se mai zăresc// cu fiecare ochi văd un singur cuvânt/ totuși/ nu-i mare lucru de înțeles/ unul e viața/ iar celălalt opusul// între ele este o gaură// prin ea se vede cerul// la fel cum printr-o copcă/ se vede întotdeauna/ o scăpare” (Pescuitul la copcă). în același spirit, al unui autodafe adaptat contextului, rețin poemul „Călugărul” ca o parabolă a sfâșierii lăuntrului: „nu a mâncat carne douăzeci de ani/ și după cum arată/ translucid/ numai piele și os/ cu mâna-i subțire și ușoară/ ca o coală de scris/ și cu privirea ca un ochi de apă/ din care cerul nu mai are scăpare/ oricine își dă seama/ că singura carne din care s-a hrănit/ a fost numai cea a propriului trup”.

Reușite sunt și rememorările poetice, cu „personaje” care umblă prin sânge și prin inimă răscolind carnea și duhul: „Tată/ nicicând nu m-am ghemuit mai bine la pieptul tău/ ca acum/ când ești/ iarbă” (Iarba).

Valentin Busuioc este un poet de citit, de urmărit.

Adrian ALUI GHEORGHE

[„Argeș”, nr. 5 (455), mai 2020]

Setting

Layout

reset default