,

Un singur dor

Share

Editor al operei politice eminesciene, Cassian Maria Spiridon a adunat pentru volumul Eminescu, ziarist politic (Iași, Editura „Junimea”, 2019) editoriale publicate în ultimul deceniu în revista pe care o conduce, „Convorbiri literare”. În ediția integrală de Opere politice (Iași, Editura „Timpul”, 2011), gazetăria eminesciană era organizată de eseistul ieșean pe mai multe secțiuni, centrate preponderent pe anumite arii tematice. A fost o distribuire facilitată pentru editor și de faptul că articolele de publicistică au fost gândite și elaborate de Eminescu în mod ciclic, ele fiind bazate pe o amplă și diversă documentare, dar și pe o temeinică însușire a terminologiei de specialitate, indiferent de domeniul abordat. Ceea ce nu înseamnă că proteismul reflecției eminesciene nu face anevoioase conturarea unei viziuni unitare și reducerea la un numitor comun a unui amplu corpus de texte, a cărui structură este departe de a se preta la o lectură curgătoare. Din variata și complexa problematică abordată de Eminescu, consemnată și comentată în numeroasele pagini de manuscrise adunate de editorul Cassian Maria Spiridon și circumscrise unor anumite tematici, a fost selectată pentru analizele apărute în culegerea de față aceea cu trimitere la viața politică.

După editarea articolelor din gazetăria eminesciană, Cassian Maria Spiridon a fost îndemnat să le și comenteze în urma concluziei la care a ajuns (deloc surprinzătoare), și anume că publicistica politică a genialului poet pe cât de des este citată, contestată sau lăudată, pe atât de puțin este cunoscută textual și contextual. S-a întâmplat de foarte multe ori ca dezbaterile despre respectivul sector al publicisticii să fie focalizate la nivelul unor speculații reducționiste, prin eludarea condiționărilor de mediu în care s-a manifestat gazetarul și pe care el îl întruchipează simptomatic. Nu trebuie uitat faptul că întreaga epocă a fost dominată de un set de invariante intelectuale care au trecut în paginile ziarului „Timpul” sub autoritara semnătură a lui Eminescu. Decontextualizate, acele articole au nutrit opțiuni culturale, ideologice și politice incompatibile între ele. De obicei, comentatorii interbelici au apelat la ideile primite de-a gata, abătute de la spiritul în care au fost scrise de Eminescu și propagate în perioada dintre războaie, cu anumite parti-pris-uri ideologice prelungite în anii sovietizării țării. Lucrul mai grav a fost acela că, pentru perioada dintre războaie, nu a existat putința accesului la integrala operei publicistice. Cu atât mai meritorie este inițiativa lui Cassian Maria Spiridon de a fi editat, în perioada postdecembristă, integrala de Opere politice.

Necesitatea contextualizării textelor gazetărești a devenit dublă pentru analizele găsite în culegerea de față: situarea lui Eminescu în epoca lui și reconstituirea posterității gândirii sale politice. Motivația constă în faptul că articolele tendențioase publicate în perioada interbelică au fost supuse, vrând-nevrând, sferelor de interes ale celui care a încropit trunchiat respectiva ediție, totul fiind interpretat în mod partizan, prin grila de lectură a angajamentului politic. Numai așa se poate explica faptul că E. Lovinescu i-a adus, în Istoria civilizației române moderne, accentuate acuze de reacționarism lui Eminescu, deoarece ideologul modernismului a avut acces numai la o anumită parte a publicisticii eminesciene. În schimb, în perioada postbelică, chiar după publicarea integrală a paginilor de gazetărie, altele au fost cauzele, tot preponderent ideologice, care au dus la cele mai variate și, de multe ori, neavenite interpretări și acuze, prelungite până astăzi: de la protolegionarism la socialism.

Prin urmare, au fost întâmpinate, de-a lungul unui secol, mari dificultăți în a fi gestionată moștenirea ideologică a genialului poet. În această situație, singura soluție ce ar putea îndreptăți oricare dintre opiniile emise este interpretarea articolelor eminesciene așa cum au fost publicate sau cum se află în manuscrise, cu obligația de a urmări contextul istoric și social-politic în care au fost scrise. O analiză a imaginarului politic eminescian trebuie să înceapă printr-o punere în context, iar acest exercițiu este necesar în măsura în care evidențiază o rețea de conexiuni ce leagă publicistul de epoca sa. Cu atât mai mult, cu cât adevărurile nu pot fi decât istorice, iar nu universal valabile. De aici și nevoia contextualizării, pe care o găsim ilustrată în culegerea Eminescu, ziarist politic.

În publicistica eminesciană, problematica referitoare la aspectele politice și economice are cea mai mare pondere, paginile dedicate lor fiind covârșitoare ca număr față de cele în care tematica o constituie cultura, religia și învățământul. Aceasta se explică prin faptul că intervalul de timp în care a scris Eminescu era unul marcat de profunde și permanente schimbări: formarea și modernizarea statului român, Războiul de Independență, proclamarea regalității, adoptarea unor forme legislative și de organizare occidentale fără adaptare la specificul național, refuzul unei integrări organice a lor, democratizarea vieții politice marcate de lupta fără scrupule dintre partide. A fost o perioadă cu totul neașezată, nu departe, din nefericire, prin frapantele similitudini, de aceea în care ne aflăm. De exemplu, în legătură cu programul politic avut de europarlamentarii noștri, Cassian Maria Spiridon dă următorul citat cu răsfrângeri peste ani: „Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav care fac politică de oportunitate, care cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, care zic cum că românii n-au nici un drept în această țară și cum că trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pe sincerii noștri deputați naționali jucând pe instrumentele acestor creaturi” (pp. 219–220). Pornind chiar de la acest citat, putem deduce faptul că una dintre acuzele cele mai răspândite aduse la adresa lui Eminescu este aceea de a fi afirmat și vehiculat unele atitudini naționaliste de factură extremistă, îndeosebi în articolele politice. Însă ferventul său naționalism, situat la intersectarea unor axe ideologice divergente, trebuie judecat nu printr-o grilă contemporană nouă, ci – repet – în contextul în care acesta s-a manifestat, adică în anii făuririi și consolidării interne și externe a României moderne. Iar interesele marilor puteri din proximitate nu coincideau cu acelea ale tânărului nostru stat. După mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când năzuințele țării de a se apropia de cultura apuseană erau acute, este de remarcat deschiderea europeană a gazetarului de la „Timpul”, cu unele amendamente greu de combătut, dacă ținem seama de contextul în care au fost emise. Eminescu nu era împotriva asimilării formelor civilizației apusene fără a avea fondul autohton corespunzător și considera, așa cum va susține și E. Lovinescu mai târziu, că este preferabil, de exemplu, să avem o școală rea decât să nu avem deloc. Din păcate, la vremea când își scria Istoria civilizației române moderne, autorul ei nu a avut acces, se pare, la opinia gazetarului (din motivul arătat mai sus, pricinuit de lacunele ediției consultate). Așadar, acuza adusă lui Eminescu, ce ar fi visat, grație reacționarismului său, „«să ne întoarcem la vremurile pârcălabilor»” (p. 212), nu este, în opinia lui Cassian Maria Spiridon, deloc fondată, și pe bună dreptate.

„Al semnelor vremii profet”, Eminescu a articulat, oracular, un set de adevăruri privind destinul nostru istoric. Viața grea a românilor din Transilvania a fost și a rămas mereu în atenția publicistului de la „Timpul”, care era un bun cunoscător al acestui ținut aflat sub stăpânirea dualismului austro-ungar. Acesta riposta hotărât împotriva tuturor atacurilor și minciunilor care veneau în contra unității noastre de origine, de limbă, de religie și de tradiție. Totuși, el făcea o clară distincție între conducătorii politici și poporul maghiar, în acest sens meritând a cita, împreună cu Cassian Maria Spiridon, următorul paragraf: „Noi credem că nici în Ungaria ideile politice extreme și exagerate nu sunt ideile naturale ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia, avidă după putere și după voturile alegătorilor, exagerează toate chestiunile în paguba țării respective și, c-o superficialitate vrednică de inferioritatea intelectuală și fizică a acestui soi de oameni, crede a putea seca, mări și pustii țări printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de felul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povârniș periculos, căci ura și dezbinarea înlăuntru – iată ceea ce doresc inamicii regatului unguresc pentru a-și crea unelte lesne de mânuit în contra existenței acelui stat: o existență la care ținem și noi, de dincoace de Carpați, pentru multe și varii cuvinte” (pp. 228–229).

O aceeași analiză lucidă o întreprindea gazetarul de la „Timpul” și în privința stării reale a tinerei națiuni: „E prea adevărat că suntem înconjurați din toate părțile de români și încă de acei care trăiesc sub guverne vitrege, unele dușmane chiar existenței lor, precum cel unguresc. Cu toate acestea starea românilor de sub stăpânire străină e fără comparare mai bună decât a românilor de sub stăpânirea pretinsă română (s.a.). Nici țăranul român din Ardeal, nici cel din Basarabia, nici cel din Bulgaria ori din Serbia nu e atât de rău îmbrăcat, atât de exploatat de străini și de administrație precum e al nostru” (p. 286). Observăm din frazele reproduse de Cassian Maria Spiridon capacitatea discursului politic eminescian de a deveni un ghid de conduită pentru întreaga comunitate românească.

Pe plan intern, fiind adept al localismului organic, strămutatul la București explora șansele descentralizării pentru dobândirea autonomiei locale drept potențial remediu împotriva degradării Iașiului și a deficitului de reprezentare în Principatele Unite. „Descapitalizarea” Iașului avusese drept efect acutizarea unui sentiment al marginalizării, fosta capitală ajungând la rangul de simplă urbe provincială. Eminescu – impulsionat de dominanta moldoveană (în fine, bucovineană) a psihismului său – a amintit de multe ori nedreptatea făcută Iașiului prin pierderea rolului de capitală și despăgubirea bănească pe care urma să o primească timp de zece ani în urma hotărârii Constituantei din iunie 1866, spre a o întrebuința la îmbunătățirea și înflorirea orașului. Din moment ce acea hotărâre n-a fost niciodată îndeplinită, eseistul ieșean Cassian Maria Spiridon constată: „În sfârșit, la aproape o sută cincizeci de ani de la acel raport, asistăm, spre exemplu, la regularizarea râului Bahlui, atenție, cu bani europeni și nu cu cei cuveniți a fi acordați Iașiului ca urmare a deciziei Constituantei de la 1866 și Legii din 1873 – toate, cum vedem, rămase, din nefericire, pentru vecie literă moartă. Suntem în primul an când prin Lege, ziua Unirii Principatelor este stabilită și recunoscută ca zi națională. După 156 de ani de la actul Unirii și la 149 de ani de când Constituanta, la 1866, vota reparațiile cuvenite Iașiului. Din toate ne-am ales cu: 24 ianuarie zi națională” (pp. 281–282).

Culegerea de articole Eminescu, ziarist politic se constituie într-o invitație la explorarea unui teritoriu a cărui cartografiere rămâne esențială în contextul unei dinamici autohtone a ideilor. Eminescu și-a scris articolele pe când gazetăria profesionistă se găsea la începuturi și el a reacționat la un set de provocări pe care le-a ridicat o anumită matrice mentală și istorică. Cassian Maria Spiridon analizează reflecția politică eminesciană la un nivel care rămâne încă de investigat la modul onest din partea tuturor comentatorilor. Aserțiunile făcute de poet în publicistica sa în legătură cu metehnele politice și administrative (turpitudinea, corupția, felonia, demagogia și celelalte tare) sunt de o mare actualitate. Iar dacă analizele și concluziile trase în paginile ziarului „Timpul” sunt de o mare actualitate, nu este „un merit al poetului, ci o tristă dovadă a neîmplinirii noastre” (p. 121). Multele citate din articolele eminesciene date în culegerea de analize Eminescu, ziarist politic (poate că sunt alese prea multe, dar nimic nu este prea mult când este vorba despre citarea lui Eminescu) sunt grăitoare în acest sens, iar vina pentru marea lor actualitate nu este nici a autorului lor, nici a lui Cassian Maria Spiridon. Dacă ar fi să mai avem un singur dor, ce ne-am putea dori? Nu puțin lucru: să nu mai fie Eminescu actual…

Vasile SPIRIDON

(„Ateneu”, nr. 608. 2020)

Setting

Layout

reset default