Un roman singular

Share

O carte scrisă fără cusur nu te respinge. Îi accepţi, netocmindu-te, toate amănuntele, chiar dacă peste unele, în alte împrejurări fireşti, ai trece cu dezinvoltură iorghiană… Dar romanul (Cinesunta – fata cu trecutul amputat, Iaşi, Editura Junimea, 2017, 313 pagini) lui Viorel Savin, cu absolut fiecare rând al lui, te obligă să nu grăbeşti ritmul, să nu eludezi nimic, dintr-o motivaţie simplă: interesează orice detaliu, fiindcă altfel – îţi spune o voce interioară – nu vei pricepe suficient întregul. în acest caz, lectura nu este doar o obişnuinţă căpătată în timp, ci devine o „interesantă” chestiune de psihologie a lecturii, comportamentul faţă de carte devenind noutate pe care vocea aceea îţi comandă s-o descoperi şi s-o experimentezi detaliind-o.

Ca să previn o eventuală mirare a cine-ştie-cui, amator de obiecţii la orice, afirm răspicat: prozatorul Viorel Savin a înţeles că un fapt de viaţă, indiferent din care strat existenţial al ei, aparent banal prin repetare în medii şi locuri diverse, dacă-l socoteşti ca făcând parte din eriniile lumii de când e ea, poate deveni eveniment nu prin exacerbarea senzaţionalului fabricat, ci prin adâncirea semnificaţiilor socio-morale, care, chiar dacă nu scapă reporterilor de ocazie sau de-o zi, sunt importante, dar pentru „interesul” lor de până sub nas. Viorel Savin a gândit altfel: întâmplările comprimate în 11 zile, adică 264 are, în răstimpul dintre 16-24 iulie, 2013 şi 15-16 august, 2013, au devenit teren de investigaţie şi formulare de învăţăminte-concluzii, apărând astfel un roman-reportaj nu numai exemplar ca scriitură, dar mai cu seamă model ca mesaj.

Este romanul cu acţiune rapidă şi densă, ca un fel de experienţă complexă şi cu sinuozităţi, în care naivii se întovărăşesc cu acoliţii, pentru ca, în cele din urmă, unei întrebări existenţiale să i se poată ghici răspunsul înainte chiar ca el să fi fost dat. Dar autorul, am simţit asta, nici n-a intenţionat să răspundă cumva, fiindcă, încrezându-se în – şi nu în orice – cititor, lansează (a câta oară?) o provocare contemporaneităţii de aici şi de aiurea, preocupată de chestiuni (vai!) mult mai serioase, încât altele – ca cea rezolvată aşa de romanul-reportaj al lui Viorel Savin – n-au căpătat (încă) dreptul la prioritate.

Deşi cu acţiuni plasate în lumi diferite total, cele două romane ale lui Viorel Savin – Gresia albastră (Arta înfrângerii de sine), două volume, 2009 şi Cinesunta – fata cu trecutul amputat, 2017 – se-aseamănă din unghiul de vedere al modalităţii structurale, dar mai ales în excelenta acomodare stilistică. Aceasta e şi nota definitoare a romancierului care ştie să armonizeze în canavaua epică toate broderiile folosite în îndelungile exerciţii lirice şi dramatice, fiindcă autorul este prestidigitatorul tuturora, neîngăduindu-şi vreo rătăcire. Cunoaşterea în detalii a stărilor sociale i-a permis prozatorului să pătrundă în hăţişurile unei mitologii cu interlopi (tuciurii sau blonzi), mitologie pe care o înfăţişează, fără ostentaţie, cu mână sigură descriitor realist. Nu-mi explic altfel extraordinara ştiinţă a detaliului. Detaliile, nu puţine, cresc forţa epică şi, paradoxal, limpezesc discursul socio-moral – şi în intenţie şi în reuşită – cu toate coeziunile semnificante ale lui, în vederea evidenţierii unei singure ţinte: găsirea „adevărului” (R. Barthes). Un exemplu va întări afirmaţia: Îşi ridică părul, manevrându-l savant, în vârful capului şi, împletindu-şi la repezeală o coadă lungă, lată cam de două degete, şi-l încinse cu aceasta pe dedesubt./ Se ridică de pe scaun şi se analiză./ Gâtul lung, uşor arcuit, faţa cu sprâncene, ochi, buze şi bărbie precis individualizate, dominată de coafura ridicată retro deasupra frunţii, constituiau un ansamblu desăvârşit. Şi…, chicotind, îşi spuse că puţin, puţin… seamănă cu Nefertiti, – regina cu zâmbet misterios şi privire pătrunzătoare. (..)/ Linguşindu-se cu candoare, constată că ştia pe de rost toate titlurile Marii Regine, şi îi strigă terifiată imaginii din oglindă:/ – Cine, dracului, eşti?!…” (pp.219-220).

Romanul e mare, e verosimil, dar aproape de necrezut. Povestea tinerei de doar 16 ani se poate relata, dar nu i-am face cititorului un serviciu. Cinesunta, adică Diana Precup, a învins, fără ca finalul romanului să fie vreun happy end.

Nu e o simplă aserţiune rostirea adevărului că un prozator ca Viorel Savin nu va scrie niciodată altfel decât perfect. Este imposibil ca impresia iscată de orice lectură a unui text de-al domniei-sale, epic sau dramatic, să nu devină certitudine axiologică. Excepţiile – într-o literatură – chiar dacă există nu infirmă credinţa în veritatea afirmaţiilor noastre, independente de orice tip de iatrofobie.

Gruia Novac

[„Baaadul literar”, an XI, nr. 3 (40), iulie-august-septembrie 2017]

Setting

Layout

reset default