Un roman detectivistic postmodernist

Share

Radu Părpăuță este cunoscut mai ales ca traducător din limba rusă. L-am descoperit ca prozator prin Moartea vine pe Bahlui, deși autorul a mai publicat două volume de povestiri (Învierea muților și Giardinieri, Povestiri vechi și nouă) și romanul Povestea Rădăcineștilor.

Moartea vine pe Bahlui  este o metaficțiune postmodernistă cu o intrigă detectivistică (din „școala” post Eco). Protagonistul, care povestește și scrie romanul, lucrează ca jurnalist de investigație la un ziar din Iași (aflăm, fugitiv, că ar fi fost cândva și profesor). Modelele la care se raportează sunt Raymond Chandler (se autodenumește ironic „Filip Mîrlău de pe Bahlui”), Mihail Sadoveanu (de altfel, el poartă numele unui personaj sadovenian, Cozma Răcoare) și Ion Creangă (dragostea Iui Radu Părpăuță pentru scriitorul humuleștean s-a materializat în eseurile din volumul Creanga prin Creangă). „Haiducul” postmodern Cozma Răcoare are în comun cu Philip Marlowe cinismul și brutalitatea replicilor (cu femeile și cu romii este „incorect politic”), consumul de spirtoase (în ce privește fumatul, se rezumă la o țigară pe zi), singurătatea (în ciuda relațiilor erotice pasagere), meditația amară asupra existenței (nu doar a realităților social-politice românești). De Sadoveanu îl leagă simțul poetic al descrierilor de natură, deși îl taxează pe omul „Sade-oveanu”, iar pe Creangă îl pastișează de-a dreptul, împrumutând, uneori, și atitudinea șa auto-litotizantă (mimarea modestiei, auto-persiflarea). În fapt, Răcoare metabolizează tradiția prozei moldovenești, începând cu „limba spurcată” a lui Neculce (indirect, Părpăuță îi încondeiază pe unii dintre contemporani), trecând prin povestirea nostalgică și plină de umor a lui Creangă (presărată cu regionalisme și erudiție paremiologică), până la apetența narativă a hermeneuților sadovenieni, „cititori” de semne și revelatori de mistere (Răcoare descoperă criminalii și descifrează istoria unui timbru vechi, de colecție, cu simbolul heraldic al Moldovei, capul de bour). Ziaristul-scriitor se înfoaie însă ca un păun în fața cititorilor, etalându-și la tot pasul cultura literar-artistică. În timpul redactării romanului pe care-1 citim, el citește O singurătate prea zgomotoasă de Hrabal. Este, totuși, ridicol și involuntar amuzant, când își ceartă cititorii, acuzându-i de incultură și de gusturi îndoielnice (preferința pentru scrieri comerciale, bazate pe „cafteală și sex”, pentru manele sau divertisment ieftin). Genul acela de cititori nu va pune, în niciun caz, mâna pe o astfel de carte, poate nici măcar pe un simplu policier. Comentariile metatextuale sunt, de multe ori, comico-ironice: „Tot astfel, cititorule, detectivul Philip Marlowe găsește întotdeauna, la minut și la secundă, pe cel pe care îl caută. Detectivul lu’ pește Cozma Răcoare nu îl găsește pe părintele Varsanufie, care e plecat la un parastas. Și nu știe când va reveni. În America lui Marlowe timpul este money și extrem de organizat. În România lui Răcoare timpul este încă extrem de relaxat. Slavă Domnului! Răcoare va mai avea timp (cât oare?) să asculte chițăitul șoarecelui, țârâitul greierului…”. Cozma Răcoare, fără aura cavalerului neprihănit (își îneacă scârba în votcă, are o amantă, vorbește debutonat) este un quester, aflat nu numai pe urmele criminalilor, ci, mai ales, ale „ADEVĂRULUI VIEȚII”. Chiar dacă acesta, așa majusculat, aparține iluminaților, în roman se referă, de fapt, la reprezentarea realist-autenticistă a existenței. Aici este și marele merit al cărții: păstrarea senzației de viață, în ciuda referințelor cultural-livrești (explicite, dar și subtile, cum sunt, de pildă, rândurile albe, reluate din Pseudo-kynegeticos-ul lui Odobescu).

Cozma Răcoare investighează două crime din Iași, legate între ele, deși victimele țin de lumi diferite: un afacerist veros, cu susținere politico-securistică, Toader Vartan, și un boschetar, cerșetorul Costăchel (fost profesor de română, degradat din cauza alcoolului). Ancheta sa jurnalistică, dar și modul lui de viață prilejuiesc radiografii ale unor medii diverse (de la vilele kitsch ale parveniților la „blocotețele” ceaușiste babilonice, de la apucăturile arghirofile ale monahilor la așezările țigănești euforic-promiscue, de la fauna pestriță a cârciumilor la paria cimitirelor). De asemenea, se rețin scenele pitoresc-balcanice (înmormântarea lui Vartan, petrecerea țigănească nupțială), naturalist-macabre (autopsia Iui Vartan, profanarea mormântului) sau thriller (captivitatea nocturnă în biserica Sfânta Parascheva).

Moartea vine pe Bahlui este o lectură captivantă, atât prin mânuirea cu măiestrie a tehnicii suspansului, cât și, sau mai ales, prin stilul spumos al naratorului (cinic, ironic, ludic, mustind de umor). Oralitatea integrează și analogia culturală („pare un păsăroi hulpav din Capriciile Iui Goya”, „toată curtea are un aer breughelian”, „te simți ca în Zona din Stalker-ul lui Tarkovski” etc.), însă virtuțile expresive ale limbajului sunt efectul unei imaginații senzoriale debordante („Mă trezesc având gura ca o colivie de papagali, necurățată de o lună”, „se aude un fel de râs, o pârâitură de gard de nuiele, când porcul vecinului trece prin spărtură”, „două babe smochinite, gheboșele, parcă uitate de Dumnezeu (…) se-nvârt ca niște păpuși pe ață”, „Apa Bahluiului clocotește leșioasă, o ciorbă cazanieră de la casa de copii, cu morcovi albicioși și cartofi nespălați” etc.). Radu Părpăuță este un prozator talentat, cu o dexteritate lingvistică deosebită, din speța mucaliților trecuți (și) prin bibliotecă.

Gabriela GHEORGHIȘOR

(„România literară”, nr. 29/ 29 iunie 2018)

Setting

Layout

reset default