Un poet hedonist

Share

cop-sterian-vicol-memoriaSterian Vicol este un poet aşezat, cu cărţile pe masă, la locul lor, iar el la locul lui în dicţionarele scriitorilor români. Născut în 1943, a debutat în 1968 în revista Amfiteatru ,  iar editorial în 1976, prin concurs la Editura Eminescu, cu placheta Harfele grâului , între timp publicând vreo 15 volume de poeme şi grupaje prin mai toate revistele literare din ţară. El este de 15 ani redactor-şef al revistei Porto Franco, dar şi un bun activist cultural, preşedinte al Societăţii Scriitorilor „Constantin Negri” din Galaţi şi organizatorul Festivalului „Grigore Hagiu” de la Galaţi şi Tg. Bujor. Şi ca vârstă, dar şi ca stil poetic, Sterian Vicol se află la graniţa dintre promoţia şaptezecistă (după Laurenţiu Ulici) şi optzecişti, mai aproape de primii, cu cei din urmă având în comun în special dimensiunea ludică a poeziei sale. Are, în acelaşi timp, poeţi preferaţi pe contemporanii săi Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi, iar în boemă pe Fănuş Neagu şi Grigore Hagiu, iar în general are cultul prieteniei literare, la festivalurile literare din ţară fiind un conviv fermecător. Ziceam de boemă? Sterian este, printre altele, creator de cafenea literară în centrul Galaţilor.

Principalele elemente/ motive ale liricii lui Vicol sunt femeia, vinul şi poezia, despre care poetul scrie cu fervoare, el fiind un hedonist, un epicurian, în vers clasic sau liber.

În ultimii ani, Sterian Vicol a publicat o „trilogie”: Memoria lui Femios. Primul volum este, până la un punct, unul de memorii, pur şi simplu: copilăria poetului expusă în povestiri scurte, nostalgice, cu personajele satului natal care l-au marcat până la plecarea la liceu şi mai apoi la facultate. Pe urmă, el o sfârşeşte tot în vechea patimă a poeziei. Criticii au fost reticenţi la recepţie, în primă fază, volumul fiind semnat Sterian Dumitru Vicol; după lectură, însă, au înţeles că e vorba de acelaşi poet SV, care mai are totuşi moştenit şi patronimicul Dumitru.

Cel mai recent volum – Memoria lui Femios III, Ielele şi elegiile lui Terian (Editura Junimea, Iaşi 2015) este unul numai de poezie, dar profund personal, intim, pornind de la „cuvântul tutelar” ca moto al lui Femios, cunoscutul poet de curte al lui Ulisse, dar şi autor de ode vremelnic al peţitorilor Penelopei: „Sunt inspirat de un zeu de sus. Dar mi-am învăţat singur meşteşugul”. Cele mai multe poeme sunt localizate (Ţuţcani, Independenţa, Galaţi…) şi datate 2014, dar mai ales 2015. Acest lucru le justifică includerea în ciclul Memoria lui Femios, carte ce se doreşte a fi un fel de memorial. Dar nu doar aceasta, ci şi elementele din poeme care trimit la copilăria poetului: stejarul tânăr (căruia-i închină aici un ciclu de elegii), Râpa Zbancului (şi acesteia îi dedică un ciclu, Cartea de duminică), salcâmii, Moş Bugeac, Maria, Bătrânul orb (ultimul ciclu al cărţii)…

La pagina 63 găsim un „portret” antologic, reprezentativ pentru această retrospectivă nostalgică a lui Sterian: „Femeia aceasta nu-i Maria Magdalena,/ n-are dinţi, poartă placă de aur/ face dâră de scrum şi loveşte cu/ trupul tot ce-i iese în cale;/ Ea are tupeu ca o prezicătoare,/ singură şi-a croşetat propria piele,/ se zice că nu are duşmani decât/ iubiţii ei câţi vor fi fost -//O, femeia aceasta mută creşterea ierbii/ de pe panta muntelui, direct în coliba/ păstorului uitat de lume.// Gurile rele spun că femeia aceasta/ ar fi fost în palatul lui Saddam,/ fiindcă ea n-a sângerat pentru nimeni,/ femeia aceasta este cine vreţi voi/ să fie, nici ea nu v-a văzut vreodată,/ nici măcar nu ştie că eu scriu ce scriu/ despre ea, despre umbra ei proiectată/ pe marginea pădurii, despre biserica/ din deal care a ars după ce femeia/ aceasta a intrat în altarul aurit/ de odăjdiile preoţilor tineri!// Şi totuşi săracii de pe Dealul satului/ când o văd pe femeia aceea tăind/ cimitirul în două, o strigă Maria, Maria!”

Vorbeam de dimensiunea ludică a poeziei lui Vicol. Într-un poem intitulat chiar Poezia, după ce face o reverenţă de credinţă metaforică („Fiara bolnavă înflorind regiuni,/ la tine eu nu renunţ niciodată,/ fiindcă, din când în când, tu/ renunţi la scrisul meu de verde stejar…”), după ce mai face un excurs grav prin meandrele poeziei din titlu, poetul o dă pe o „joacă” serioasă: „…Foaie verde rozmarin, rozmarin,/ vulturim până murim, murim,/ de din lut şi ram, până-n cer/ unde cântecele pier -/ Ding-dang, clopotul sting/ pleoapele ţie nu-ţi mai ling/ fiind-c-ai fost otravă dulce/ trupul meu să mi se culce!…”

În sfârşit, în ultimul ciclu din volum – Drumul cârtiţei sau Învăţături în casa Bătrânului orb – Vicol aminteşte de Nichita Stănescu prin abstractizarea maximă a discursului liric: „Mai presus de femeie e numărul,/ Dincolo de număr e cercul înscris/ În sunetul nisipului – singura vamă/ A aştrilor – capcană veşnică a timpului/ Călătorind în umbra sa invizibilă,/ Imperceptibilă urmă de larvă/ Sămânţă de zbor!”

Acesta este poetul Sterian Vicol, cel cu peste 15 cărţi pe masă, la vedere, cu ele dând seamă, că doar de aceea se zice scripta manent!

Dumitru Augustin Doman

(„Argeş”, nr. 1, ianuarie 2916)

Setting

Layout

reset default