Un personaj unicat

Share

Nicolae Stan este unul din prozatorii optzeciști temeinici, „clocind” mult la un roman, dar rezultatul fiind unul remarcabil, de fiecare dată aducând ceva nou, nerepetându-se nici în teme, nici în tehnica narativă. Nu face excepție nici cu cel mai recent roman: Agonia lui Constantin (Editura Junimea, Iași – 2017). Trebuie spus de la început că e vorba de o narațiune țesută în jurul unui personaj de excepție, unic în literatura română, un geniu, am putea spune, al cărui destin e urmărit dinainte de naștere până la sfârșitul său violent în lumea noastră de astăzi, un personaj mitologic, în fond, trimițând la mai multe mitologii, dar și la Geneza din Vechiul Testament. Acesta este arhitectul Constantin Constantinescu, analizat foarte bine în prefață de criticul Ioan Holban. Celelalte personaje – deși individualizate și bine portretizate – au roluri de figuranți în cadrul misiunii mai deloc mundane a personajului central. Constantin are încă de copil „o forță magnetică (ce) arde totul în jur”, e un „revoluționar”, la 10 ani decretând: „Nu eu mă voi învârti după lume, auziți? ci lumea se va învârti după mine!” Găsim, în alcătuirea personajului, dimensiunea existențialistă, ca la Sartre, fără ateism, însă, Constantin fiind totuși „fiul lui Adam”, însă el nici nu se revoltă, nici nu se resemnează de ceea ce i se întâmplă, asumându-și libertatea vieții prin el însuși: „Ca norii albi pe cer trece viața ta, omule. Dar nu vei face niciun pas înapoi. Nu te vei plânge și nu te vei jeli. Te vei afunda fără întoarcere pe cărăruia faptelor aflate înaintea ta. Le vei împlini cu mâinile tale de lut, cu mintea ta de lut, cu libertatea ta de lut…” El hotărăște și asupra vieții, dar și asupra sfârșitului tragic, neluând totul ca pe un dat, ca pe un blestem, contrazicând pe Blaga („Nu trebuie să tindem neapărat și într-adins spre o existență tragică. Natura s-a îngrijit ea însăși să ne răstignească ființa, carnea și destinul pe-o cruce de oase”).

Dincolo de problematica profundă și mereu speculativă (autorul este doctor în filosofie), romanul se citește fără sincope, vocile narative fiind clare, iar discursul epic cursiv. În plus, lectura e facilitată și de plasarea acțiunii în România zilelor noastre, deși ea putea fi oriunde și în orice timp. Cu toate acestea textura este una densă și fină. Narațiunea alternează persoana întâi cu persoana a doua, dar aceasta din urmă nu are același rol, de substitut al persoanei întâi, ca la Michel Butor, de pildă, ci servește mai ales textelor care trimit adecvat la poemul în proză al agoniei.

Romanul Agonia lui Constantin este unul cu totul remarcabil și ar fi fost de așteptat să beneficieze de mai multe comentarii și de premii importante.

 

Dumitru Augustin Doman

(„Argeș”, nr. 4, aprilie 2019, Pitești)

Setting

Layout

reset default