Un pașnic dușman de moarte

Share

Asemenea lui Ion D. Sîrbu, care enumera undeva toate faptele negre întâmplate în ziua din lună când s-a născut el (acum o sută de ani), Dumitru Augustin Doman constată, pe prima pagină a cărții Moartea de după moarte (Iași, Editura Junimea, 2019) că a venit pe lume sub semnul unei zile nefaste, ce poate fi marcată în calendarul european cu negru funerar în dreptul a mulți ani. Când, pe ultimul rând al acestei prime pagini pline de fapte funeste, se ajunge cu enumerarea la Castelul Heidelberg, mi-am spus că trebuie să fie vorba despre o mare tragedie, despre trecerea prin foc a vreunei mari biblioteci sau a vreunei colecții de artă de o valoare inestimabilă. Când colo, întorcând fila, mi-am dat seama că era vorba despre terminarea confecționării celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de 221726 de litri, în anul de grație 1751.

Reflecția care urmează este deconcertantă și conferă tonul ludic al întregii desfășurări a cărții: „După acel loc tânjește sufletul meu” (p. 14). Trebuie să știm că, în ciuda aparențelor, un butoi se confecționează foarte greu, mai ușor fiind a se bea din el. Nu am habar dacă, între timp, acest record al meseriașilor germani a fost bătut, dar bănuiesc că nu, din moment ce Dumitru Augustin Doman s-a oprit doar la o atâta capacitate, pentru liniștirea sufletului, ușor ca un abur (de alcool?). Dacă da, atunci această reverie volumetrică după Secolul Luminilor are doar valoare sentimentală, fiind legată de ziua de naștere a autorului. Ceea ce nu înseamnă, după cum vom vedea mai jos, că el ar putea crede – ca în cântecul lui Pavel Stratan – că este singurul bărbat care s-a născut de ziua lui. Făcând un mic calcul, am ajuns la concluzia că, pentru a-și ostoi setea idealului său bahic prin golirea giganticului butoi pe care și-1 dorește de unică folosință, Dumitru Augustin Doman ar fi trebuit să bea, din momentul când i s-a interzis laptele mamar și până astăzi, măcar un decalitru de vin pe zi. Ceea ce ar fi însemnat ca acum să fi fost mort de beat, iar nu viu de trezie, așa cum vrea și pare să fie. Trebuie să admitem că supradoza respectivă este cam mare chiar și pentru un bețiv notoriu, care consideră vinul drept supliment alimentar și îl bea disociat, darmite pentru un scriitor de notorietate care se apucă să-și umple pipa și să filosofeze despre moarte și despre nemurirea sufletului. Autorul însuși relatează că băutul nedisociat și lipsa de consecvență au avut consecințe dramatice asupra cuiva: „A băut un lac, un Baikal de vodcă la viața lui. La zece ani după ce s-a lăsat de băutură, a murit într-o zi însorită, pe plaja de la Vama Veche, dintr-o supradoza de două halbe de bere” (p. 61). Ajuns la vechea vamă a pustiei de moarte și temător parcă de asemenea adicții, Dumitru Augustin Doman, își declină cu temperanță atitudinea față de ea (de moarte), care este următoarea: „Fără să reflectez prea mult, instinctiv deci, nu-mi place că ea există. In rest, ea este o noțiune de discutat la un pahar, la o halbă…” (p. 45).

Știm din istoria civilizațională și culturală a omenirii că, de fapt, sentimentul morții 1-a determinat pe om să filosofeze și să iasă, printre altele, onorabil și din dilema legată de întrebarea dacă este bine sau nu să bei în viață. Răspunsul justificator și consolator, nu numai al bețivilor, îl știm cu toții: dacă bei, mori, dacă nu bei, tot mori, așa că mai bine este să bei. De altfel, reflecția imediat următoare după sus pomenita reverie bahică a lui Dumitru Augustin Doman despre butoiul făgăduinței de la Heidelberg sună așa: „Orice idee despre moarte este pozitivă” (p. 14). Dar, deși se vede partea plină a paharului, îi vine completarea pe fila următoare: „E vineri seara și sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu cana de lut și-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e la fel de roșu precum vinul din cană. Și o voce de nu știu unde îmi spune că moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…” (p. 17).

Moartea este pe ici, pe colea, în părțile esențiale, încă de la prima împărtășanie, deoarece lucrarea morbidității începe pentru om încă din momentul când pruncul este scufundat, întru încreștinare, de trei ori în cristelniță: „în dimineața aceea de duminică, după intrarea și ieșirea de trei ori a pruncului din cristelniță, preotul în odăjdii la fel de aurii ca lanurile din nesfârșita grădină a raiului pune vinul roșu în linguriță să dea celui pur prima împărtășanie. înainte cu o clipă de a duce lingurița de argint spre gura încă nevinovată, prin turla centrală a bisericuței coboară îngerul Domnului și strecoară în vinul din linguriță bacteria care încă din timpul petrecerii de la restaurantul de la marginea orașului începe să-și facă lucrarea. Nevăzuta bacterie roade încet, cu mare răbdare, timp de mai multe sau mai puține decenii, roade harnică și răbdurie, nervii, celulele, neuronii, ficatul, inima, dar mai ales abate umbre mai alburii, mai fumurii, pe urmă de tot negre peste suflet. Până-ntr-o joi dimineața, când îngerul în aripi albastre raportează sus: misiune îndeplinită!” (p. 16).

La orice vârstă, băutura poate da o rânduială vieții, deși tot înspre moarte se duce întregul rost existențial: „Bunica, la cei 87 de ani ai ei, prășește porumbii și fasolea din grădină. O ia voinicește pe un rând, sapă trei tufe, din ultima scoate o sticlă de țuică, bea o gură, apoi o duce vreo patru-cinci tufe mai în față. Revine și prășește cu spor, să ajungă la tufa cu sticlă și să se recompenseze pentru munca depusă. în capătul rândului, pe bunica o așteaptă ea, Moartea. Dar, o iartă. Bunica mai are de prășit atâtea rânduri. își ia victorioasă sticla și trece pe rândul celălalt, cel de fasole. A mai păcălit moartea cu o jumătate de metru în lateral, cu o sută de metri în lungime…” (p. 45^46) Aș adăuga aici că aspectul trist al acestei automotivări în ale hărniciei provine din faptul că, până la urmă, pământul bunicii (moștenit și de urmași prin cotă parte) se va reduce la următoarele dimensiuni: un metru lateral pe doi metri în lungime și în adâncime.

Cu pipa în colțul gurii (probabil pentru a nu scrâșni prea des din dinți), Dumitru Augustin Doman pare a fi un muribund profesionist sănătos tun, așteptând sfârșitul sfârșitului cel fără de sfârșit și împrumutând ceva din filosofia vieții și a morții de la bătrânul soldat Ivan Turbină. Parcă îl văd într-un viitor – pe care i-1 doresc cât mai îndepărtat – pe acest prea-nefericit Augustin, cu două carboave de cheltuială din pensie deja date de pomană la niscaiva sfinți (care te mănâncă până ajungi la Dumnezeu), sosind la porțile împărătești și întrebând despre vodchi, tabacioc, lăutari și femei pentru un guleai. Nu mai pun la socoteală faptul că habar nu are cum se așază, mort sau viu, un om într-un sicriu.

Trebuie să fii tare euforizat ca să crezi că vei putea scăpa din ghearele morții (în cazul în care acceptăm că bătrâna doamnă are și asemenea accesorii de himerică pasăre răpitoare). Acesta este un motiv pentru care foarte mulți oameni au darul beției (și încă ce dar!): „Poetul viu se întâlnește în plin bulevard cu convoiul, cu trista adunare de după sicriul prietenului lor, poetul cel mort. Poetul cel viu se retrage pe marginea trotuarului, îl privește pe prietenul său și le spune celor din convoi, arătând furios spre sicriu: «Eu nu, pe mine n-o să mă vedeți vreodată așa umilit!» Soarele iese dintr-un nor alburiu și le luminează fața deopotrivă cea palidă a poetului mort și cea roșie de alcool a poetului viu” (p. 23). Cu viața pre moarte călcând, nefericiții muritori caută felurite moduri de solidarizare împotriva atotputernicului și ubicuitarului dușman: „Nunțile, petrecerile, înmormântarea, ieșirile la picnic, mersul în grup la meci sau la restaurant și la revelion, ieșirea în rețelele de socializare, toate acestea fac parte din solidarizarea împotriva morții. Hm! Un fel de artă pentru artă!” (p. 30-31). Eu cred că, mai mult decât cultivarea principiului „artă pentru artă”, intră în joc aici credința în principiul „artei cu tendință” sau, cel mult, al „tendinței cu artă”. Conștiința morții este inseparabilă de conștiința ții – vorba lui Livius Ciocârlie, care îl parafrazează pe Alexandru Vlahuță cu amărăciune și cu temere: „«Nu de moarte mă cutremur, ci de toată tevatura ei. Nu mi-e frică de boli cât mi-e frică de medici, nu mi-e frică de moarte cât de înmormântări»” (p. 62-63). Un om cu mințile rătăcite nu se gândește la moarte, nu poate măsura luciditate ritmul vieții ce se scurge înspre moarte. În schimb, cine este lucid își dă seama că absurdul este singura și simpla logică a morții: „C.D. Zeletin, emoționant, despre ultima zi de viață a lui George Enescu. Ultima zi – ultimul calambur: „În seara zilei de 3 mai 1955, Enescu era pe moarte… Fostul său elev, violonistul Serge Blanc, intră în anticameră, întrebând în șoaptă, plin de afectuoasă neliniște: – Est-ce qu’il est encore lucide? Auzindu-l prin ușa întredeschisă, Enescu răspunse: – Luci-de Lammermoor! Lucide, de la Mer Morte! (s.a.) Enescu se lăsa purtat spre eternitate pe unda unui ultim joc de cuvinte arătând în felul acesta că se încredințează total, cu griji, tensiune și spaime, în seama lui Dumnezeu care-l crease și în care credea ca-n muzica atât de iubită de el. A doua zi dimineața a închis ochii»” (p. 38-39). Prin urmare, trebuie avută conștiința morții celei de pe urmă, deoarece moartea nu crede în lacrimi.

Biograficul este imbricat în ficțiunea confesivă monologală a cărții Moartea de după moarte, ce nu ignoră conclavul livresc, la care sunt invitați, nu de multe ori, scriitori (mai ales poeți) și filosofi de toate calibrele. în fond, citim o culegere de glose, aforisme, tablete, pasaje cu poeme în proză, pagini de jurnal mai mult sau mai puțin filosofic, dar fără turnuri paradoxale. Tonul adoptat este unul al seninătății asertive, pline de (auto)ironie, de turnuri parodice și de ludic. Iar comportamentul mucalit și atitudinea generală în fața morții este, așa cum spuneam la început, a veteranului Ivan Turbincă. Moartea este problema astei vieți cu care luptă Dumitru Augustin Doman. A fi sau a nu mai fi, asta-i întrebarea, nu numai pentru el. Ajuns în preajma unei categorii de vârstă cu grad de mortalitate deja ridicat, Dumitru Augustin Doman se dă de ceasul morții pentru a-i administra morții o bătaie ontologică soră cu ea. Poate că astfel ar mai știrbi ceva din măreția acestei babe groaznic edentate, dar rea de gură. Când aude cuvântul „moarte”, îi vine să scoată pistolul cu apă vie pentru a o fâstâci („Nu teama mea de moarte e problema, ci teama morții de mine, adică lipsa fricii morții de mine” – p. 111).

„Meditând vreo patru-cinci decenii despre moarte, nu poți acoperi șapte pagini profunde. Și totuși, fragmentele acestea fac parte din această cea de-a treia carte despre moarte…” (p. 72) – sunt frazele de final ale cărții Moartea de după moarte. Așadar, Dumitru Augustin Doman medita la toate acestea încă din vremea obsedantului… decedat Ceaușescu. Nevrând să-și facă singur moarte grea, eseistul argeșean a mai publicat un volum despre moarte – după Meseria de a muri (2001) și Moartea noastră cea de toate zilele (2008) –, aceasta fiind o modalitate a lui de a se disputa cu moartea și de a ieși învingător pe o perioadă (încă) nedeterminată. îl asigur pe Dumitru Augustin Doman că i-au ieșit mai mult de șapte pagini profunde asupra acestei problematici fundamentale născătoare de filosofie, chit că moartea și-ar putea cere drepturi de autor.

Deși în formă totul pare a fi abordat în maniera a la Ivan Turbincă, în fond, tonalitatea volumului este gravă și citez o frază edificatoare în acest sens: „Nu mă interesează timpul lumii, nici măcar al Universului, ci – cu tot egoismul – sunt disperat doar când mă gândesc la timpul vieții și morții mele” (p. 119). Închei aici comentariul critic („Ne-am luat cu una, cu alta, cu treburi importante, de bună seamă, și cum n-am fost atenți ne-am și trezit bătrâni. Dacă vom continua să ne luăm cu altele la fel, ne vom trezi morți de-a binelea” – p. 127), parafrazând două propoziții din carte („Vă doresc un sfârșit fericit! De an” – p. 84): îi doresc prea-nefericitului Augustin un sfârșit fericit. Mă refer la sfârșitul de vară, atunci când „Cri-cri-ul greierului din seara de august măsoară ritmul vieții spre moarte” (p. 68). Dumitru Augustin Doman nu poate fi decât un pașnic dușman de moarte.

 

Vasile Spiridon

[„Convorbiri literare”, nr. 8 (824), august 2019]

Setting

Layout

reset default