La margine de nicio apă, Marian Drăghici se uită în apă! E o performanță și demnă de cartea recordurilor, să te uiți într-o apă inexistentă ca și cum te-ai uita într-un păhăruț din care a fost secată ultima picătură de alcool. Deci, cu jale. Dar dacă apa aceea – care nu mai este – ar fi o apă iluzorie, apa morților sau, mai științific spus, Fata Morgana? Un simplu fenomen de refracție din cauza straturilor de aer nemișcătoare te poate pune, la margine de nicio apă, în drum spre Mecca, în fața oglinzii, a unui luciu de apă!

Metafora aceasta este recurentă la Marian Drăghici. În volumul recent, Păhăruțul, Editura Junimea, privitul în nicio apă (pe care mai și cresc nuferi galbeni, eminescieni) apare, de multe ori, alături de elemente și personaje care se repetă și ele. Cel mai des pomenit este păhăruțul însuși. Sensul diminutivului este limpede: paharul cel mare a fost băut de unul singur, se știe de cine e vorba, în vreme ce nouă, celor veniți după învierea Lui, ni se oferă doar un mic pahar, cu porția noastră de amar, incomparabilă cu cea sorbită pe cruce.

Alt obiect destul de bizar, care apare adesea, este „bicla”, inclusiv în expresia „caii de la biclă”, inexistenți ca și apa morților. Poetului nu i se poate lua nimic pentru că nu are nimic în afară de caii de la biclă și, ocazional, o negresă cu care trece marea. Și anume Mediterana care rimează cu Mo-Wanna. Când numeroși emigranți trec Mediterana spre Europa, Marian Drăghici care, putem zice, depandă de vechiul continent, o traversează viceversa, în compania negresei. Cu răbdarea treci marea, dar mai bine cu negresa Mo-Wana. Se știe că WANA este abrevierea de la West Asia and North Africa, deci din Iran până-n Maroc e loc de ajuns cu negresa Mo, particula-prenume.

Asemenea sintagme refren, dar și un ton anumit, special, leagă între ele poemele din volumul lui Marian Drăghici făcând din el un continuum, o litanie. Călugărul, că e creștin sau taoist, trebuie să se roage neîncetat, nu are importanță ce cuvinte rostește sau mormăie, gândirea sa se cuvine să fie veșnic ocupată cu aceleași formule, ca să nu-i fugă mintea către lumesc și păcat. Sunt în aceste versuri cuvinte care se repetă, ca niște refrene, de exemplu „haida” completat cu „ba nu” în cântec de veșnic flăcău doar că acela nu-s eu. Marian Drăghici va convinge cititorul că are în față un singur poem, i se va sluji o singură liturghie presărată cu formule repetitive. Păhăruțul nu este o dramă narativă cu început, desfășurare, climax și epilog, ci o cântare prelungă, un bocet cu păhăruțul în mână.

Poemele lui Marian Drăghici sunt, în general, ocazionale, dedicate sau chiar intitulate după numele unor autori în viață sau recent dispăruți: Poemul lui Ion Mircea, al lui Gabriel Chifu, Ion Zubașcu, Florin Mugur etc. La Ioan Flora, poemul este o cronică versificată a înmormântării regretatului autor. În afară de George Bacovia, cu care are un dialog plin de har la un pahar (nu păhăruț), poetul i-a cunoscut pe toți și îi evocă tandru, iar nu polemic. Chiar când nu-și mai vede confrații din motive obiective (bem de nu ne vedem – Poemul lui Eugen Suciu), Marian Drăghici îi simte și vrea să-i știe alături.

Posteritatea va avea nevoie de note de subsol și va vărsa o picătură din păhăruț în memoria celor nemuriți de opera lor, dar și de a lui Marian Drăghici.

Horia GÂRBEA

[„Neuma”, nr 7-8 (21-22), iulie-august 2019]