Un nou roman de Doina Popa: Ca frunza-n vânt

Share

1-cop-doina-popaDeşi relativ puţin cunoscută, Doina Popa, scriitoare originară din Vrancea, se află, prin această nouă apariţie, girată de editura ieşeană „Junimea” (2016), la cel de-al şaptelea volum de proză, după Apelul de seară („Albatros”, Bucureşti, 1985), Sfântă tinereţe („Timpul”, Iaşi, 1998), Rugăciunea de iertăciune („Andrew”, Focşani, 2008), Dragostea vine de-a valma („Călăuza”, Deva, 2011), Pasărea cerului, („Tipo Moldova”, Iaşi, 2012, antologie din două romane şi o nuvelă, toate inedite) şi Himera cu sfeşnic aprins (Rafet, Râmnicu Sărat, 2013). Cele mai multe dintre cărţile publicate servesc genul romanesc şi au fost redactate înainte de 1990. Deşi neproblematice, sub aspectul canoanelor ideologice ale vechiului regim, totuşi ele n-au putut vedea lumina tiparului în acele vremuri din pricina sărăciei ofertei editoriale. Aşa se face că şi acest nou roman este scris cu peste treizeci ani în urmă şi descrie o lume pe care o mai recunoaştem doar cei trecuţi de o anumită vârstă. Miza romanului nu este una socială şi politică, ci este de natură psihologică. Autoarea se remarcă prin câteva portrete literare memorabile, cum numai marii portretişti reuşesc să creeze. Nu întâmplător şi nu exagerând, Ioan Holban, criticul literar care semnează prefaţa, o apropie de Hortensia Papadat-Bengescu. Într-adevăr, regăsim în scriitura Doinei Popa vigoarea excepţională a analizei psihologice, a descrierilor de detalii semnificative ce aminteşte de celebra prozatoare interbelică. În plus, descoperim în acest roman cel puţin trei personaje pe care psihologii le-ar numi „personalităţi accentuate”, adică personaje cu un relief comportamental pregnant, cu o organizare psihică de o unicitate stridentă, cu adevărat memorabilă. Avem în vedere în primul rând pe profesorul Nik Alexe, dezvoltat în prima parte a romanului, intitulată „Cârtitorii”, apoi pe avocata Sidonia Trofin şi, în fine, pe fiul ei, Ovidiu.

Nik Alexe este tipul profesorului de literatură eşuat în provincie, conştient de valoarea sa intelectuală, dar şi de perspectiva ratării într-un oraş în care valorile nu prea au cum să rodească. Probabil că această conştiinţă a propriei valori, dar şi a cursului implacabil spre ratare fac din el un cârcotaş superior, capabil să demoleze orice nume ce tin-dea să capete aura unui mit literar. Puterea aceasta demolatoare izvora din strategia personajului de a aprecia scriitorii, artiştii în general, cu două etaloane: unul valoric şi celălalt moral. Dacă autorul analizat satisfăcea exigenţele valorice, era descoperit ca fiind lamentabil sub aspect moral, aşa încât nu puteai să vii în faţa lui cu un autor cu adevărat „de neatins”. Profesorul avea casă deschisă şi era vizitat de multă lume doritoare să se hrănească cu peroraţiile de înalt nivel intelectual ale gazdei. Personajul principal, Carmina, proaspăt absolventă de liceu, îndrăgostită de literatură, s-a străduit inutil să vină cu un exemplu de personalitate literară de incontestabilă valoare. Profesorul i-a răsturnat toate argumentele.

Sidonia Trofin este un alt personaj memorabil. Este avocată de meserie, dar nu profesia a fost cea care i-a marcat profilul de personalitate, ci altceva, o energie interioară care o propulsa spre rolul de manipulator de mario-nete în relaţiile cu oamenii. Era atât de dominantă în tot ce întreprindea încât cei din casă nici nu mai contau. Soţul fusese redus la rolul de umbră discretă, copiii – neglijaţi în ce priveşte dreptul la afecţiunea maternă – au fost în şcoală susţinuţi cu meditaţii particulare, dar fără să strălucească şi să izbutească la admiterile în învăţământul superior. Fiica, Fana, reuşeşte să se smulgă de sub cumplita tutelă căsătorindu-se – fără acordul mamei – cu un inginer agronom, văduv şi cu un copil. Fiul, Ovidiu, este căsătorit de Sidonia cu personajul principal al romanului, Carmina, convingând-o să accepte această alegere (a avocatei, desigur) într-un moment în care tânăra trecea printr-o perioadă de cumplită derută şi se simţea oarecum „furată de viaţă”. (Partea a doua a cărţii se intitulează „Te fură viaţa”.)

Al treilea personaj deraiat de pe axa ontologică şi morală este Ovidiu însuşi, acest copil răsfăţat care nu a reuşit să se maturizeze şi care a continuat să considere că totul i se cuvine. După câţiva ani de convieţuire cu blânda Carmina, de care s-a servit mai mult ca de un partener de studiu, fiindcă Sidonia hotărâse că cei doi trebuie să se asocieze şi să urmeze împreună cursuri la „fără-frecvenţă”, Ovidiu s-a încurcat cu o altă femeie, Larisa, mai bine situată din punct de vedere social şi economic. A divorţat şi s-a căsătorit cu această femeie, oarecum din interes, dar pretinzând dreptul de a reveni periodic la fosta soţie, pentru a-şi face datoria de bărbat. Venea când putea, cam o dată pe săptămână şi se consuma acelaşi ritual. Mai întâi o teroriza cu întrebări de anchetator, să se convingă de faptul că femeia nu avea pe altcineva, apoi o lua în braţe şi o ducea în dormitor unde se consuma un soi de viol cu consimţământ. În ciuda revoltei care fierbea în sufletul Car-minei, femeia ceda destul de uşor, roabă a trupului obişnuit cu o anume regularitate a relaţiilor sexuale. Relaţia dintre cei doi continuă un timp, ca o relaţie între victimă şi călău, până ce o izbucnire de violenţă fizică a lui Ovidiu, deranjat de refuzul femeii de a-i mai ceda, o convinse pe Carmina că este cazul să se elibereze de tirania fostului ei soţ. În aceeaşi noapte părăsi apartamentul şi fugi să-şi găsească eliberarea la mare, loc renumit pentru relaţii pasagere menite să însoţească şi să confirme o eventuală eliberare. Tratamentul cu relaţia pasageră nu se dovedi deloc miraculoasă şi vindecătoare. Drama existenţială a Carminei continuă să lucreze.

Acţiunea romanului nu este prea complicată. Este e fapt povestea unei tinere visătoare, romantice, dintr-o familie săracă, cu un tată ambiţios, care dorea ca fiicele lui să urmeze studii superioare. Când fata cea mică fugi de acasă şi se căsători în secret, bătrânul tată înţelese că numai Carmina mai putea să-i îndeplinească ambiţiile şi se puse cu cicăleala pe capul ei. Atmosfera devenise de nesuportat din pricina aceasta, mai ales după ce cunoscu eşecul la examenul de admitere. Singurul mediu social unde se simţea cât de cât valorizată era casa soţilor Alexe: Nik şi Nina. Carmina se lăsa pilotată de ei în ce priveşte lecturile şi creaţia literară. Dar cu timpul, atmosfera intelectuală de acolo începu să o nemulţumească: prea era demolatoare. Oamenii aceia n-aveau niciodată o părere pozitivă despre cineva. Invidia lor muşca din orice; chiar şi din micile realizări personale ale Carminei: apartamentul obţinut prea repede, suspect de repede, postul de la biblioteca unei întreprinderi, unde se transferase după absolvirea facultăţii de filologie, obţinut şi el probabil pe pile… După căsătoria cu Ovidiu, Carmina a încetat să mai frecventeze casa profesorilor Alexe, mai ales că acesta îl numise, „din prima”, pe logodnicul Carminei „mica lichea”.

Personajul principal al romanului, Carmina, în care autoarea pare a locui cel mai mult, este o femeie predestinată spre nefericire, o femeie căreia îi lipsesc reperele principale necesare în organizarea vieţii. În prima parte a romanului, am putea intui în destinul ei o evoluţie către condiţia de scriitor, dar combinarea, stimulată masiv de avocata Sidonia, cu „mica lichea”, Ovidiu, care s-a dovedit ulterior a fi o „mare lichea”, nu avusese alt efect decât cel de a o transforma într-o frunză purtată de vânt, adică o fiinţă fără repere, fără energie, o victimă sigură a fostului ei soţ. A treia parte a romanului, intitulată „Să nu te lupţi cu morile de vânt”, este povestea acestei femei blestemate să suporte mojiciile fostului ei soţ care pretindea nici mai mult nici mai puţin că are toate drepturile asupra ei, fiindcă o iubeşte. Psihopatia în care trăia scufundat îl împiedica să conştientizeze dezordinea morală a acestui fel de viaţă.

Cartea se încheie trist, cu o decepţie proaspătă, generată de conştientizarea faptului că noua etapă a vieţii, începută pe litoral, aceea de a se plimba, ca femeie liberă, divorţată, din bărbat în bărbat, nu este deloc o soluţie la condiţia ei ontologică de frunză purtată de vânt.

Noul roman al Doinei Popa se dovedeşte o adevărată reuşită a genului, îndreptăţind, prin calităţile sale, concluzia criticului Ioan Holban din finalul prefeţei: Ca frunza-n vânt e unul dintre (prea) rarele romane de care se poate ţine seama în stricta noastră actualitate literară” (p. 9).

Valentin Popa

(„Pro saeculum”, nr. 5-6, 2016)

Setting

Layout

reset default