Un elegiac pursânge

Share

Foarte rare în poezia noastră actuală, volume de poeme de dragoste puse sub semnul elegiacului. Vasile Muste ne oferă o astfel de mostră în Inima Luanei (Editura Junimea, Iași, 2019. Colecția Atrium).

Spirit romantic (în rezonanță neoromantică), poetul se lamentează pasional, evocând persoana iubită („iubita mea Luana mai tânără ca orice primăvară”), de care se simte, fatalmente, despărțit oarecum abuziv: „ai fost atâția ani departe de mine și vei mai fi / în nopțile mele fără lună și fără iubire” (Știm numai noi), a cărei ființă nu poate s-o uite niciodată („te voi iubi până când totul va fi stins pe pământ” – Ce rost ascuns).

E o poezie patetică, în liniile sale generale, chiar dacă el cată a-și defini personalitatea în starea depresivă bacoviană („eu sunt urmașul lui George Bacovia” –Urmașul lui Bacovia). Aflăm, într-adevăr, o melancolie gravă în poemele acestea evocatoare („în seara aceea am vrut să trăiesc pentru tine / nimic din toate întâmplările lumii nu au avut loc // stelele n-au mai venit / în seara aceea cineva a visat să murim împreună” – Lumea de aur și nisip), și totul se amplifică sub semnul morții prea devreme sosite. E o ipostază existențială ce îi marchează destinul, destinul alături de aleasa inimii sale („inima mea o viață mi-ai fost împărăteasă / despre ochii mei știi câte n-au fost să fie / inima ar trebui să mărturisească / toate drumurile mele-n pustie / despre albastrul în care a trăit pe pământ / visul demult refuzând să se nască / fără tine n-am știut niciodată să-1 cânt / apusul ce nu trebuia să-1 cunoască” – Despre cum nu vei muri). Tocmai de aceea, discursul pare mereu unul cu valențe testa­mentare, poetul căutând a exprima într-un cuvânt final o întreagă poveste de dragoste frântă. E candoare și sinceritate în mărturisirile sentimentale pe care le face sub semnul unor autentice declarații de dragoste; gesturile sale au tandrețe și delicatețe; totul se face într-un soi de reverență afectivă: „n-am știut niciodată ce tărâ­muri luminează iubirea ta / până ți-ai deschis într-o seară inima spre mine / n-am știut niciodată / acum știu că de iubire nu voi muri / că ochii tăi vor ține deasupra mea cerul senin / iubirea ta mi-a luminat un veac singurătatea / de aceea totdeauna cu tine voi rămâne / cu sângele inima și numele meu să te iubesc” (Voi rămâne).

Regăsim în aceste lamentații un dor eminescian de locurile natale (s-a născut în Coruienii Maramureșului fremătător de istorii), unde ar putea să se retragă pentru totdeauna într-o natură și ea crepusculară de-acum, menită a-i veghea plecarea definitivă din lume: „la Coruieni merg singur e noapte și frig / plecați sunt prietenii cei vii mai ales / nici eu nu voi mai rămâne aici unde /

merii n-au mai rodit anul acesta au fost / multe ploi în genunchi au coborât pe râu / sălciile și caut pat de sălcii să-mi fac să / cobor și eu cu soarele ud și parcă stingher / în tot mai trista parte de cer unde locuiesc / împotriva viilor a sălciilor îngenuncheate / vreau / anotimpurile să le retrag în palate / cu îngerii copilă­riei mele pierdute / îngerii pe cărările lor numai de mine știute” (Încă viu). într-un astfel de cadru, nimic nu poate fi mai firesc, pentru un suflet cuprins de dragoste profundă, decât o rugă rostită cu smerenie și speranță finală: „lasă-mi Doamne dreptul din urmă la iubirea Luanei / și-apoi aruncă-mă în praful și pulberea lumii / numai pe ea am iubit-o înainte de trecerea dincolo / cu iubirea ei neîncetată plec dintr-o lume într-alta / cu ochii ei dragi luminându-mi țărmul din urmă” (Aceeași inimă).

Lirismul pasional din ver­surile lui Vasile Muște face oarecum discordanță cu modalitățile experi­mentale ale congenerilor săi, el re­fuzând instinctual orice exhibiționare prozodică în favoarea exprimării curate, directe, într-un limbaj în care metaforele discrete sunt asumate integral ideaticii și mesajului emoțional al sufletului.

Constantin CUBLEȘAN

(„Nord literar”, nr. 7-8, 2020)

Setting

Layout

reset default