Un „Buletin… de știri despre sine”

Share

„Leo Butnaru – în viziunea lui Fănuș Neagu – este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta va­lurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.” Este și un interlocutor autentic, indiferent de postura în care se află – intervievator, „întrebător” (a publicat cinci-șase volume din această ipostază) sau inter­vievat, „răspunzător” -, convins fiind că „suntem liberi atâta timp cât întrebăm și răspundem”.

Recent, în colecția „Dialog XXI”, la Editura „Junimea”, a apărut un nou volum de intervi­uri, purtând marca Leo Butnaru – A fi sau a nu fi? -acesta e răspunsul. Alte interviuri din secolele XX-XXI, cunoscutul scriitor de la Chișinău aflându-se în cea de-a doua postură, aceea de „răspunzător”, într-un regal ce include 34 de interviuri și 38 de chestionare, publicate de-a lungul a peste două decenii, începând din 1995 și până în anul 2018. Sunt mărturii din care se încheagă portretul inte­rior al scriitorului, un „buletin… de știri despre sine” (cum frumos îl numește în interviul pe care mi l-a acordat în 2016), totodată, un fel de bilanț al omului aflat în apropierea unui prag de vârstă (născut la 5 ianuarie 1949), dar și tabloul unei epoci de transformări prin care au trecut românii de pe ambele maluri ale Prutului în această perioadă.

Adept al dialogului „care își izvodește genul între literatura propriu-zisă și documentul li­terar, între memorii și jurnal, eseu și relatare publicistică”, Leo Butnaru vede în această formă de necesară comunicare („pentru că e adevărat ceea ce spunea George Steiner: nimic nu ne distruge mai categoric decât tăcerea altei ființe umane”) „o dublă confruntare a celui care mărturisește: primo – confruntare cu interlocutorul său; secundo – confruntare/ confundare cu el însuși”.

Confruntându-se cu interlocutorii și, totodată, cufundându-se în sine însuși, Leo Butnaru este provocat a da verdicte ori a da seamă asupra celor mai variate subiecte: despre locul în care s-a ivit în lumină, problemă în jurul căreia ține să facă o necesară clarificare („Nu nașterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simțit-o ca pe ceva nedrept, nefast. Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părți de Moldovă, de Românie, mă supără”); despre statutul de român de dincolo de Prut („când spui Moldova, te gândești, dar și visezi, la România. Când spui Basarabia, îți amintești, pre­cum e ne-cazul, de Rusia”); despre propria biografie -părinți, copilărie, studii, mo­dele, debut etc. („de la un moment încolo, și biografia autorului pare a fi o dublă formă de expresie: simbolică și reală, ca și propriu-zisă a scriitorului respectiv”); despre „îndeletnicirile politice […] de o puerilitate istovitoare” la Chișinău, asupra cărora se pronunță acuzator: „Unii dintre foștii adepți ai unionismului s-au cam vândut, ca și cu alte ocazii, câștigătorilor (provizorii)”, și despre posibila unire cu Țara („Cred într-o unire printr-o confederație. Sunt de vină oamenii politici. Există, cum știi, o vorbă: decât la oraș codaș, mai bine în satul tău fruntaș. Proverbul acesta spune mult. Politicienii noștri nu vor să piardă ce dețin aici, pe plan local”); despre România pe care o consideră „chiar casa, patria mea”, „spațiul meu ontologic, vital și de creație”; despre „ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova” („înainte de toate – dar nu înaintea talentului, harului, vocației, ci, mai bine zis, dimpreună cu acestea, susținut și propulsat de ele – înseamnă să știi a profita, dacă – nu din plin, cât mai mult – de libertatea care există, bineînțeles, și în stânga Prutului. Libertatea spirituală într-un context de constrângere (cenzură) economică”; despre relația scriitorului cu puterea („între scriitor și puterea oficială există permanent situația de a-și crea mutual probleme, de a-și da de furcă unul celuilalt”); despre presă („pestriță această mass-media, o parte din ea reușind cât de cât să-și mențină o aparență a libertății de expresie, însă, în mare, ea depinde de ceea ce se numește «sacul cu bani»”) ș.a.m.d.

Desigur, tema centrală a dialogurilor rămâne literatura – de la încercarea de a defini rolul și locul scriitorului în general („Poetul e un pământean, uneori cu capul în nori, care poate intui și chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obișnuit și să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzlețe”) și de a se autodefini („mă consider un scriitor modern, în linia con­temporaneității artistice”; „în creația mea mizez pe idei, inclusiv pe cea națională”), până Ia opinii privind soarta țărilor mici, despre care nu crede că e compromisă din punct de vedere literar, susținându-și punctul de vedere cu exemple concludente („Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurență cu noi înșine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alții.”). Din noianul de abordări, numim aleatoriu alte câteva subiecte circumscrise aceleiași teme: seducția lecturii, portretul cititorului ideal, cărți formatoare literatura română de pe cele două maluri ale Prutului; postmodernism (pe care „l-am numi… confuzionism. Fiind cam de toate, postmodernismul e, în primul rând, un inevitabil motiv de polemică artistică sau culturală, ba chiar sociologică”), „fascinanta literatură a avangardismului rus”, dar și a celui ucrainean, „lectura internautică” („are și minusul ei, fiind una mai puțin concentrată, profundă, meditată, însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile”), traduceri („concep traducerea ca aparținând organic procesului literar propriu-zis, fiindcă și ea presupune actul de creație. Este creație în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului”) și multe altele.

Răspunde Leo Butnaru și curiozităților legate de iubirea de patrie („fără emfază vorbind, eu sunt cel care-și iubește patria, participând la bucuriile și durerile întregii omeniri, adică ale satului global”) ori de călătorii („sunt cel care, de cele mai multe ori, când călătorește, cel mai bine se simte tocmai în… călătorie”) , tot așa cum găsește tonul potrivit pentru a para întrebări mai… indiscrete [„- Ce vă stimulează mai eficient imagi­nația: călătoriile, consumul de alcool (eventual, droguri), îndrăgostirea (sau experiențele sexuale)?//- Din câte pricep eu, aceasta este cea mai îndrăzneață întrebare (nepolitică!) din câte s-au pus în dialogistica publică moldo-basarabeană. Dar chiar crezi că trebuie să trasez în parametrii mărturisirilor subtilități atât de intime?”]

Fără a epuiza lista „întrebătorilor”, amintim câțiva dintre aceștia (Marius Tupan, Irina Petraș, Nicolae Roibu, Dan Stanca, Victoria Milescu, Gellu Dorian, Lucia Negoiță, Rodica Lăzărescu, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Galina Tarasiuk ș.a.), doar pentru a evidenția diversitatea zonelor dinspre care este pornită morișca întrebărilor. Tuturor, Leo Butnaru le răspunde, în primul rând, cu poftă de taifas – cum stă bine unui moldovean din stirpea lui Creangă. Uneori ludic, alteori grav, intră de fiecare dată în jocul propus de conlocutor; răspunsurile sale sunt clare, răspicate, argumentate, asumate, Leo Butnaru confirmând și prin acest nou volum adevărul unei formulări apoftegmatice care-i aparține: „Răspund, deci exist!”

Rodica Lăzărescu

(„Ateneu”, Bacău, ianuarie 2019)

Setting

Layout

reset default