Tezaurul lui Decebal (I)

Share

Sunt câteva linii de forţă care unesc cele trei romane, excepţionale, mă grăbesc să spun – Ktistai (2012), Hotarul zeilor (2015) şi, acum în urmă, Piatra Jidovului (Editura Junimea, 2017) –, tipărite de Dan Tomorug pe care l-aş numi „marele anonim” al prozei noastre de azi; autorul este un înalt funcţionar public în administraţia locală, necunoscut în lumea literară, care, iată, în numai cinci ani a scris trei romane masive, însumând aproape o . mie cinci sute de pagini, impecabil construite, cu o arhitectură fastuoasă şi o scriitură fără cusur. Întrebat despre „reţeta” de succes a romanului, Mircea Zaciu spunea, într-un interviu, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, că prozatorul care va asuma şi va explora, în beneficiul scrisului său, fondul autohton, va avea succes; profesorul trebuie crezut pentru că, s-a văzut, proza şi poezia noastră contemporană care îşi caută resursele în istoria, mitologia, credinţele şi tradiţiile românilor rezistă eroziunii timpului, răspund orizontului de aşteptare al cititorului de acum şi se plasează în primele rânduri valorice ale literaturii de azi. Dan Tomorug fixează acţiunea romanelor sale în spaţii puternic identitare; Ceahlău, Bucovina şi mănăstirile de acolo în Ktistai, Munţii Apuseni în Hotarul zeilor, cetăţile dacice din Haţeg şi masivul Retezat, în Piatra Jidovului. Prozatorul lucrează cu figuri şi simboluri din legendele şi orizontul mito-poetic românesc; toiagul solomonarilor, în primul roman, vâlva băilor de aur, în al doilea şi tezaurul legendar al lui Decebal, în textul recent: de altfel, sursa şi ţinta cărţilor sunt istoria şi mitologia românilor, iar personajele care se identifică acolo ilustrează patriotismul în formele sale autentice, de la exemplul lui Decebal însuşi (Decebal ştia că va pierde războiul cu Traian. Un strateg de talia lui nu putea să nu intuiască deznodământul războiului. Ştia la fel, de bine ce urmăreau cotropitorii şi era mult prea patriot ca să lase de bună voie bogăţiile ţării la discreţia romanilor, în primul rând, a pus la adăpost tezaurul), până la monologul arheologului Ioana Mureşan: „Mesajul pământului pe care te naşti rămâne în tine şi te va însoţi până ce te întorci în el. Morbus valahus, aşa se numeşte, în limbaj ştiinţific, dorul de ţară. Dacă pământul este unul bun, atunci şi destinul tău e la fel. Spun asta fără a mă referi stricto senso la pământ sub formă de tină ci la emanaţiile telurice ce izbucnesc din el. Scrierea găsită la Tărtăria arată că oamenii de acolo evoluaseră până la punctul în care au simţit nevoia să transmită ceva generaţiilor următoare şi nu e rodul creaţiei unui singur individ ci a întregii societăţi formate pe pământul acesta. Scrierea nu s-a născut din dorinţa de a vorbi ci din dorinţa de a lăsa moştenire cunoştinţele acumulate, altfel decât prin transmitere orală. Experienţa de viaţă a celor ce au fost, s-a transformat astfel în învăţătură”.

Personajele lui Dan Tomorug caută mereu ceva, un semn al lumii vechi, pe care, odată găsit, trebuie să-l apere pentru că lumea robustă, misteriosă, solidă, identitară, trimiţând palpitul vieţii ei peste timp este violent atacată de o altă lume, cea de azi, meschină, isterică, grobiană, pusă pe tâlhării, hoţii şi înşelăciuni: e lumea pe care o caută, pentru a o revela, Mihai Bucur din Ktistai şi Piatra Jidovului şi lumea unor interlopi, a lui Calu, Bălosu, Micuţul, conduşi de „bosul” nea Ion, zis John, care caută acea lume pentru a o jefui: „autorităţile se mişcă greu, iar hoţii stau mereu la pândă”, constată un personaj. Astfel, solomonarul – iniţiatul venind din „Dacia hiperboreeană” –, poartă, în romanul Ktistai numele de Rodion. în logica simbolisticii cărţii, numele nu e ales întâmplător; Rodion sau Irodion au intrat în onomastica noastră prin cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine”, scrie acesta într-o epistolă către Romani. Creştinism şi esoterism, mitologie şi credinţă – aceştia sunt termenii existenţei personajelor din trecut şi de azi din Ktistai: „Vrei să-L vezi pe Dumnezeu? Atunci uită-te în oglindă!”, învaţă profesorul Bucur pe una din studentele sale. Solomonarul Rodion va duce pilda încă mai departe, în vremea lui Deceneu ai cărui preoţi iniţiaţi transmit, după treizeci de secole, un obiect sacru şi sensul adânc al permanenţei, al structurii fibrei fiinţei şi neamului urmaş al dacilor din Crugul Pământului, şcoala secretă a solomonarilor. Cu aceste informaţii necesare, cititorul poate pătrunde în „intriga” romanului, complexă şi complicată, pasionantă, desfăşurată pe mai multe planuri epice foarte exact organizate de un prozator deplin stăpân pe mijloacele sale. La Mănăstirea Breaza din Bucovina, într-un loc tainic, se află odoarele lăsate de cei din vechime în grija călugărilor păstoriţi de Casian; nişte masoni, Maximus şi Severus, comandă unui grup de hoţi, condus de „nea Puiu”, furtul odoarelor, între care se află obiectul straniu, cu o înfăţişare umilă, dar cu proprietăţi magice, de dincolo de înţelegerea oamenilor: „un fel de baston uşor curbat atât la mijloc cât şi pe ambele margini. La fiecare din cele două capete, câte un şănţuleţ fin, ca o degajare uşoară în material, încingea circumferinţa subţire. Băţul era vechi şi avea o culoare cenuşie ca şi cum ar fi fost plin de mucegai”. Obiectul găsit în tainiţa ferecată cu o lespede pe care scrie „despre un cneaz Gelu” este căutat de masoni pentru a-l folosi în ritualurile din templul lor, Bucur şi Andreea se angajează în aventura recuperării şi păstrării lui, ajutaţi de misteriosul Rodion pentru că, iată, toiagul care are o viaţă proprie a aparţinut lui Deceneu, este semnul de atunci pentru cei de azi: „Deceneu a fost primul purtător al toiagului, el a lăsat cu limbă de moarte ca acesta să nu părăsească pământul strămoşilor noştri. Tot el este cel care a hotărât cine are dreptul să se folosească de puterile acestuia. Pentru că, dintotdeauna, oamenii şi-au dorit puterea pe care toiagul le-o conferă, marele preot a poruncit ca toiagul să nu fie încredinţat decât celor vrednici de cinstea aceasta, iubitorilor de neam, celor care vor să apere ţara, s-o ţină la un loc şi care, astfel, să fie ajutaţi în lucrarea lor. Iar acest lucru să nu se poată face decât vremelnic, pentru că cei care apucă să-l folosească, prind repede gustul puterii şi nu mai vor să se despartă de el. Atunci s-a format prima comunitate de pustnici care au luat cu dânşii toiagul şi au plecat în munţi ca să-l ascundă de cei care urgiseau neamul nostru. Ei au construit lăcaşuri de cult pe care le îngrijeau şi sub care, în tainiţe ferite de ochii tuturor, păstrau relicvele sacre. Odată cu ei, marele preot a numit dintre discipolii lui, pe cel mai priceput în stăpânirea duhurilor din munţi, drept veghetorul toiagului. Cu nici un chip, veghetorul nu are voie să atingă toiagul, la fel cum nu îi este îngăduit să-l scape din ochi. Ăsta sunt eu, ultimul dintre veghetori, iar călugării de la Breaza sunt urmaşii pustnicilor din vechime. Pe cei ca mine, oamenii îi numesc zgrimţieşi sau solomonari”.

Ioan Holban

(„Evenimentul” – Iaşi, 22 aprilie 2017)

Setting

Layout

reset default