Surghiun la Tomis

Share

S-au împlinit, așa cum se știe, două mii de ani de la moartea poetului latin Publius Ovidius Naso, cel de-al treilea mare poet al epocii augustane, exilat/ relegat în anul 8 p. Chr. de către împăratul Octavian Augustus, la Tomis, pe țărmul Pontului Euxin. Aici se va stinge din viață în anul 17 p. Chr. cu dorul nealinat de Roma și de ținutul natal Sulmo (Sulmona de azi).

Bimilenarul ovidian a prilejuit de-a lungul anilor 2017-2018 o suită de manifestări omagiale, în care se înscrie și apariția la Editura „Junimea” (Iași, 2018) a volumului de versuri Ovidiana. Ars moriendi sau Surghiun la Tomis, semnat de profesorul universitar Traian Diaconescu – istoric literar, eseist, traducător și poet. Nu întâmplător, volumul este intitulat antifrastic Ovidiana. Ars moriendi prin raportare la Ars amandi, titlul poemului considerat a fi fost delictul oficial al relegării (o formă mai ușoară de exil, care îi permitea poetului Ovidius păstrarea averii și a drepturilor cetățenești). Astfel, ars amandi devine identică sau măcar echivalentă cu ars moriendi, având în vedere că exilul a fost, în percepția poetului, o moarte, o înmormântare: „Viața/ La Tomis?/ Ars moriendi”.

Volumul constă într-o succesiune de mici poeme, alcătuite din aproximativ zece versuri, inspirate de suferința cauzată de viața în exil la Tomis. Micropoemele sunt tot atâtea trimiteri/ aluzii la tematica celor două culegeri de elegii scrise în exilul său, Tristia (Tristele) și Pontica (Ponticele)/ Epistulae ex Ponto (Scrisori de la Pont): motivele exilului, edictul nedrept al împăratului Octavianus Augustus, spațiul ostil al locului de exil, climatul de război continuu, fenomenele climatice particulare ale ținutului tomitan, integrarea dificilă în noua patrie, Tomis, nostalgia Romei și a Sulmonei natale.

O serie întreagă de metafore – modalitate predilectă de realizare a imaginilor plastice – conturează un portret poetic al marelui exilat, aflat într-un proces de suferință nesfârșită, neputincios în singurătatea exilului, într-un peisaj sumbru și dezolant. Ovidius este pe rând, în viziunea lui Traian Diaconescu, „o columnă a durerii”, „o statuie de sare în necuvânt”, „un voievod peste ginte și codri de crin”. „E străbun și principe între genii”, „e un corifeu”, „e printre martiri/ un profet”, „e o troiță rătăcită pe un pământ străin”. Traian Diaconescu încearcă să pătrundă în universul trăirilor acestuia surprinzând tribulațiile, iter-ul psihologic unde totul este raportat la pedeapsa sa: „Sunt/ Suflet latin/ Relegat de împărat/ Și frate cu Istru”; „Împăratul/ M-a osândit la Tomis/ Să-nvăț a muri/ În delir”; „La Tomis,/ Penații/ Îmi plâng de milă și fac/ Libații”.

O idee asupra căreia autorul revine frecvent în micropoemele sale este dorul de patrie, respectiv de Roma și de orașul natal, Sulmo, pe care le contrapune Tomisului, ca și nostalgia după tot ceea ce a părăsit la Roma: „Mi-e dor de soare și flori/ De lari/ De Sulmo și Roma/ ªi de chiparoși seculari”; „Străluce/ Roma în divină/ Lumină / La Tomis, bubuie marea/ Un requiem”; „La Roma,/ Slăvise iubirea și zeii/ În univers,/ La Tomis,/ Rănile sale sângeră/ În vers”. Un dor neputincios de Sulmo și Roma îl frânge, dar „Roma-i departe și ceața deasă/ Ovidiu, la Tomis, e astăzi acasă”.

După cum se poate constata, poetului latin îi displace la Tomis totul. Spațiul exilului nu mediază comunicarea între afară și înăuntru, ci mărește distanța și solitudinea: „Spumegi/ Zadarnic, divină mare,/ Nu poți să mă vindeci/ De însingurare”; „Scriu/ Poeme la Tomis/ Dar nimeni nu mă înțelege./ Singurătatea sângeră-n preajmă/ Ca o fărădelege…” Dacă în prima parte a exilului Tomisul era un ținut al tristeții permanente, în comparație cu Roma, patria ideală a civilizației, ulterior, Tomisul devine un spațiu privilegiat, în care Ovidius descoperă, compensativ, noua sa patrie: „Rănile mele au început/ Să se vindece…/ Descopăr, printre sarmați,/ O patrie nouă/ Și frați”; „Un curcubeu,/ Între Sulmona și Tomis,/ Sufletul meu.”

Dacă, la început, Ovidius este profund marcat de existența sa anterioară, dacă barbaria de la Pont îi produce o aversiune vădită, în partea a doua a șederii sale la Tomis se profilează o posibilă integrare a poetului în noul teritoriu: „Sânt poet / Daco-latin / Voievod peste ginte / Și codrii de crin”; „Ovidiu și geții / Veghează / La poarta de răsărit / A cetății”. Traian Diaconesu atinge, astfel, o problemă foarte modernă, aceea a identității și alterității. Se poate constata o schimbare spectaculoasă de optică a lui Ovidius în raport cu populațiile pontice. Prin urmare, ar putea fi vorba despre o înlăturare a barierelor afective și spirituale, despre un proces de conciliere între cele două lumi, situate la poluri opuse: lumea romană (romanitas) și lumea barbară de la Pont (barbaries). Altfel spus, se produce o apropiere a centrului de margine, dar și o mișcare inversă, dinspre margine spre centru: „Vin Tomitanii/ La festin/ Și se recunosc/ În Triste și în Pontice/ Ca în destin”; „Tomitanii îl slăvesc în tăcere…/ Poeții/ Trăiesc peste lume/ Și ere”. Concluzionând, am putea spune că nu numai Ovidius pare a se integra în cele din urmă în lumea pontică, încercând o apropiere de această lume marginală, dar, în același timp, și ea tinde să capete o nouă identitate în care se profilează prelungirea celei romane: „Sulmo/ Roma și Tomis/ Triptic celest./ Ovidiu, /…/ Curcubeu al frăției/ Din Est până-n/ Vest”; „Zamolxe tună:/ «Ovidiu/ E primul latin/ Care scrie poeme/ În grai tracodac…/ Îl înfiez și-l fac zodier/ Peste veac»”.

După 2000 de ani de la moartea poetului latin Publius Ovidius Naso, profesorul Traian Diaconescu, rezonând cu sensibilitate la suferința acestuia, pe care o rafinează cu concizie și gravitate, ni-l aduce mai aproape și ni-l face și mai al nostru prin micropoemele incluse în volumul omagial Ovidiana. Ars moriendi.

 

Cristina Popescu

(„Ateneu”, nr. 601, septembrie 2019)

Setting

Layout

reset default