Sterian Vicol şi stările lui de graţie

Share

Sterian Vicol, Memoria lui Femios

 Sterian Vicol şi stările lui de graţie

O serie de apariţii editoriale din ultimii ani, semnate de Sterian Vicol, dau măsura unei depline maturităţi literare şi, aparent, a unei seninătăţi din vibraţia căreia poemele par să se scrie aproape singure. Şi totuşi, seninătatea de care aminteam rămâne cumva înşelătoare, asemeni unei ape ale cărei adâncuri trimit ecouri şi semne dintr-un foarte departe.

Sterian Vicol este poetul unor mari nostalgii peste care, însă, tot el aşterne surdina – rarisimă astăzi – a unei mari discreţii. Chiar şi acolo unde ai crede că discursul va atinge intensităţi eclatante, apare mereu simţul măsurii, iar vibraţiile pasionale nu urcă tonalitatea rostirii, ci o coboară în umbrele nocturne ale şoaptei. De unde şi forţa cu mult mai penetrantă a lirismului său. Aş spune că discreţia devine chiar semnul heraldic al acestei scriituri. E vizibil într-un poem publicat recent: Cine-i oare, femeia aceea cu rochia fluturând/ ca un vechi manuscris, deasupra/ invizibilei cetăţi?/ Când să văd mai bine şi mai bine,/ aripa unui pescăruş, învolburând/ nisipul, a şters încet, literă/ cu literă, manuscrisul unei/ scrisori de dragoste!

Îl regăsim şi într-o perioadă, să-i spunem mediană, a evoluţiei sale: Colina aceea cu meri tineri vibrând/ Din flama căzută-mi deschide o poartă / Ca nişte lămpi de petrol, aşezate în rând./ Fructele sunt oarbe şi cad să mă ardă// Şi rup primul măr şi îl muşc în delir,/ Lumina sapă cu zgomot în rană./ A cui e mâna subţire ca un fir/ Abia adiind pierdut ca-ntr-o năframă?// Şi alte mere cad când ramul îl ating/ Zidind sub ele iarba ce-au orbit-o./ Mă clatin pe colină cum numai pe un ring/ Cel ce mai speră încă, la mâna ta, iubito!

După cum se manifestase vizibil încă de la debutul cu Harfele grâului (Editura Eminescu, 1976): …Cum presimt eu moartea ca pe-o rouă lină/ irizând pe floare pulberea mătasei;/ Vămile din fructe cresc peste grădină/ Şi aprind cu miere toţi pereţii casei// Şi rămâne lemnul de corăbii şi rămâne/ Să-l însemne marea cu cerneli albastre/ Pe care flăcări dănţuiesc şi zâne/ Când se întretaie stelele-n dezastre

Dezinteresat de mode, de apartenenţe la diversele generaţii (şaptezeciste, optzeciste, nouăzeciste) Sterian Vicol rămâne un poet oarecum solitar. Nu aderă la catehismele de grup şi nici la postmodernitate, ale cărei amalgamări destul de contradictorii, niciodată şi de nimeni limpezite, nu pare să-l fi tentat. Poemele cu care îşi întâmpină cititorii sunt expresiile unei libertăţi ce şi-o asumă cu orgoliul firesc al celor care ştiu să rostuiască în limbaj adevăruri profunde. La el lumina şi întunericul, frumuseţea şi tragismul, dragostea şi moartea se împlinesc într-o deplinătate a inefabilului şi evanescenţelor acelor stări prin care Poeticul se luminează în sublimul şi Vastitatea vedeniilor lumii. Frapează firescul şi simplitatea rostirii, precum şi o anume fulgurantă adiere de suprasensibil, când dintr-odată misterul inundă în poem şi când timpurile lui alunecă sub amurgul poveştilor în care Dumnezeu şi Sfântul Petre cutreierau pe la porţile din uliţa satului: Între două ciubere cu struguri striviţi/ de picioarele Mariei,/ flutură pânza vinului cel tânăr-coamă de leu,/ de neatins ca şi pleata copilului dormind. // Eu mă joc în oglinda vinului cel tânăr/ şi lama cuţitului e roşie ca un trandafir/ strivit, lângă mine e aievea fără umbră,/ umbra-i chiar pânza vinului cel tânăr// Ţâşnind puternic printre degetele Mariei/ vinul cel tânăr pare un foc ce-mi ademeneşte/ trupul înnoptat, mirarea mea de-a fi încă/ stăpân pe vinul cel tânăr ca pânza-i pe ochi// Şi totuşi eu caut dincolo de pânza vinului/ cel tânăr, caut zumzetul cenuşii ce va fi/ ultimul din destrămarea focului, mai aproape/ de strigătul meu cu vinul fluturând în tine.

Şi, brusc, pe deasupra ori pe dinlăuntrul cuvintelor, se insinuează tăceri a căror forţă latentă spune ceva ce nu mai atinge rostirea. Asemeni comorilor îngropate, acolo îşi fac apariţia flăcări ale pământurilor. Iar sufletul locurilor, prinde să glăsuiască. Şi locurile sunt mereu, în aceste poeme, personaje, prezenţe tainic şoptitoare, senzitive, dialogând cu arşiţa amiezelor, cu casele de ţară, cu vinurile roşii băute la gura beciului unui Moş Costache, cu vânturile de toamnă, cu ploile, cu sălciile de lângă izvoare, cu nopţi sau cu ceruri care se crapă de ziuă. Ca şi oamenii, au nume şi poveştile lor: Râpa Zbancului, Dealul bobocilor, Poarta Ţărnii, Valea Gliganului. Prin ele desluşim chiar un anume fel de glăsuire a ţinuturilor din care vine poetul, o glăsuire ce încă adastă cu toată umbra şi taina de dinaintea ivirii Cuvântelor. Şi astfel, de acolo răsare şi străluce încă ceva: de-nedespărţitul dintre imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu.

Şi pentru că tocmai am vorbit aici despre imagine, s-ar mai putea spune că, în ceea ce-l priveşte, chipul real al lui Sterian Vicol, ca şi al oricărui alt poet autentic, rămâne captiv în interiorul propriilor scrieri.

Încercând, cu posibilităţile noastre modeste, să îi schiţăm un contur cât de cât apropiat de realitatea interioară prin care singur se defineşte, am considerat că dificultatea amintită se poate depăşi, desigur parţial, doar apelând la o aparentă deconstrucţie. Aşadar Sterian Vicol este: cel care îşi recită salcâmii/ care-şi vede plopii însângerând stelele/ care coase de marginea cerului tiparul albastru al tăcerii celei iubite. În ceremonialul scrierilor lui, dragostea este poemul pe care îi e teamă să îl scrie;/ mereu neliniştit în aerul plin de melancolii/ trage iarba mai aproape de propriile singurătăţi.

Iată deci profilul inconfundabil al unui liric pentru care poezia e o stare de graţie a erosului.

(„Porto Franco”, Galaţi, nr. 238/ 2016)

 

Setting

Layout

reset default