Ștefan Susai sau Elegii pentru Moldova

Share

Cine nu-1 știe sau n-a auzit de Ștefan Susai ar trebui să se încreadă mai mult în ideea că autorul, ca prezență fizică, este inseparabil de scrisul său, precum albia Prutului de apa pe care o mână la vale. E un bărbat înalt, zdravăn, cum se spune în Moldova, un urs (nu degeaba satul în care locuiește, aparținând comunei Miroslava, aproape de Iași, chiar așa se numește: Valea Ursului!). Debordează de o energie inepuizabilă și în ciuda aparentei sale masivități fizice e iute la trup și aprig la vorbă. Omul are un umor contagios, o generozitate și o spontaneitate a gestului cuceritoare. Nu e o afirmație gratuită. Volumul lui Ștefan Susai, Hora cu cinci fete, apărut în 2017 la Junimea ieșeană, degajă o căldură și o empatie profundă față de locuri și oamenii care le populează, e ca o carte de identitate, psihologică și afectivă, a autorului.

Absolvent al Facultății de Drept din Oradea, Ștefan Susai s-a specializat în jurnalism, a fost corespondent France Presse în Republica Moldova, director Radio France Internationale la Iași, și a predat aceeași materie la Universitatea București. Actualmente face management cultural-turistic, dar are și preocupări academice, scrie o teză de doctorat la Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu” din Chișinău despre publicistica lui Alexandru Robot și Liviu Rebreanu la revista Rampa (coordonator de teză dr. hab. Nina Corcinschi). E pasionat de arheologii culturale. A publicat câteva cărți-document despre localități cu vechi tradiții. Cea mai recentă (apărută în 2020) fiind Cioropcani 110. Zestrea satului și Poveștile satului.

Născut pe malul drept al Prutului, în satul Sculeni, județul Iași, Ștefan Susai reprezintă portretul în oglindă al copilului de pe malul stâng, cel basarabean, care s-a întrebat cuprins de neliniște și curiozitate: cum e „dincolo”, în Ro­mânia, țara aceea interzisă, de care ne despart rânduri de sârmă ghimpată? Cum sunt românii, cum trăiesc, ce cred despre noi?… Aceleași întrebări și le-a pus și micul regățean de pe malul drept al Prutului în raport cu ținutul de la răsărit: cum or fi oamenii de pe partea cealaltă? Vorbesc românește, ca noi, deși li se mai spune și „ruși”, au case ca ale noastre, obiceiuri, rude pe partea astălaltă, dar nu se pot vedea. Satul de pe malul stâng se cheamă la fel, Sculeni – prea multe similitudini și așteptări pentru ca adultul de mai târziu să nu pornească, la pas, să descopere, să „dezvrăjească” teritoriul inaccesibil înainte de 1990.

Așa cum observă și criticul Ioan Holban, prefațatorul cărții, istoriile lui Ștefan Susai nu sunt tocmai ușor încadrabile într-o specie tradițională a genului epic. Sunt niște narațiuni cu personaje reale, nu inventate (nici măcar cu numele, se pare). Un fel de proză documentară ficționalizată: autorul pornește de la niște fapte pe care le-a spicuit scru­pulos, în urma numeroaselor sale des­cinderi în satele basarabene, fapte cărora le-a acordat o forță de exemplaritate și o rezonanță aproape mitică. De pildă, po­vestea preotului Ion Rusu, cel care a stat în Siberia 20 de ani, undeva pe Amur, apoi, „reabilitat”, a revenit în satul natal și și-a găsit casa confiscată, transforma­tă în sediul kolhozului. Oamenii, la înce­put reticenți, prind la curaj, i se alătură. Preotul îi înfruntă cu calm pe bolșevici și pe cozile de topor intrate în slujba lor, înnebunindu-i cu prezența sa demnă, sobră, și cu invocarea permanentă a lui Dumnezeu – o instanță care îi deranja foarte tare pe ștabii din sat, căci punea sub semnul îndoielii atotputernicia lui Stalin și a partidului comunist. Preotul Ion apare ca un profet izgonit, surghiunit, repudiat chiar și de rudele sale, pen­tru ca în cele din urmă victoria sa asupra nedreptății, minciunii, împilării să fie totală.

Când vrea să facă o reconstituire, Ștefan Susai poate porni și de la o poză alb-negru. Șase bărbați și două femei, fotografiați în fața unei case moldovenești. Unul dintre personaje e scriitorul sovietic Valentin Kataev, venit la Sculenii de pe malul stâng, în octombrie 1975, să-și caute urmele unui strămoș – grănicer care a stat de strajă la 1812, când s-a pus hotar pe Prut între Rusia țaristă și Principatul Moldovei. Alt personaj din fotografie e scriitorul Vladimir Beșleagă – „cu bască neagră muncitorească, palton și pantofi negri, în stânga lui e un bărbat la vreo 40 de ani cu sacou încheiat la cei doi nasturi, cămașă albă și cravată. Zâmbește cris­pat. E ofițer KGB, însă doar unul din poză știe. Ceilalți doar bănuiesc.” (p. 28). Ștefan Susai derulează o poveste – cea a aflării lui Kataev în satul basarabean, discuțiile cu șeful de kolhoz, vizita la cimitir, în biserica închisă, ridicată încă pe timpul lui Petru cel Mare. Pe un fond de informații culese de la martorii acelei întâmplări, imaginează dialoguri, ui­mirea scriitorului, pânda securistului, încordarea din interiorul grupului. în urma acelei vizite Valentin Kataev va scrie o carte, Cimitirul din Sculeni, tra­dusă în româna chirilică de la Chișinău, iar peste ani Ștefan Susai va căuta mor­mântul scriitorului la cimitirul Novodevicie din Moscova, acolo unde va ajunge, depanând firele altei istorii, în preajma mormântului lui Maiakovski, unul dintre poeții ruși care 1-a marcat. Și dacă totul a pornit de la o fotografie, ar merita să-1 iscodim și pe maestrul Beșleagă, poate ne spune mai multe?…

Ștefan Susai e pasionat de literatura rusă, în școală, zice el, i se împuia capul cu Sadoveanu, tânjea în schimb după Donul liniștit al lui Șolohov. Din nou, o situație inversă: în Basarabia, după scur­ta liberalizare din anii ’60, Sadoveanu a fost repus la index. Aducea o topografie dușmănoasă – Iașiul, Suceava, Șiretul, Cea­hlăul, Putna, Bistrița etc. -, capabilă să tre­zească reverii pericu­loase cititorilor din RSS Moldovenească.

Povestirea „Potopul” a lui Ștefan Susai ne prezintă un episod mai puțin cunoscut, dar care a lăsat urme dureroa­se în memoria multor basarabeni din valea Prutului: strămutarea satului Cuconeștii Vechi, care alături de alte localități avea să fie inundat de apele Prutului, după construirea bara­jului Costești-Stânca. O cronică atent întocmită, cu secvențe datate – locul și ziua, anul – sporește senzația de auten­ticitate, de fapte consemnate scrupulos de un martor nevăzut dar omniprezent. O poveste tulburătoare. Autorul crește tensiunea în trepte: începe cu ședințele de planificare a viitorului baraj, ținute la Moscova, de inginerii sovietici și specialiștii români (cu ostilități abia stăpânite) și ajunge la confruntarea fățișă dintre sătenii ce refuzau să-și părăsească satul condamnat și autoritățile sovietice. Oamenii au cerut să-și ia, pe lângă bunu­rile din gospodărie, și morții din cimitir, nu-i puteau lăsa sub apele Prutului, iar sovieticii, pentru a rezolva problema, au adus două camioane de pușcăriași de la Bălți ca să curețe terenul. Povestea are un aer lugubru, pare a fi scoasă din Generalul armatei moarte, romanul lui Ismail Kadare, atât de cutremurătoare e relatarea:

„Noaptea se scurse ca nisipul în clep­sidră. Dimineața sosiră alte două cami­oane cu soldați, semn că la dorința săte­nilor se va răspunde cu forța. Lucrările fură reluate cu dușmănie. Coșciugele se rupeau ca niște surcele din cauza umezelii. Morții erau apucați cu căngile de fier și trași pe marginea gropilor. Cădeau oasele înapoi, dar pușcăriașii nici gând să le mai ridice și să le arunce în cutiile aduse special. în gropi se turna clor, se arunca var și cazmalele îndesau pămân­tul înapoi. Lucrau înciudați de faptul că găsiră puține podoabe. O babă moartă cine știe de când avea pe cap un fel de pieptăn. I l-au tras de pe cap cu gândul că o fi argint, dar era metal fără valoare. Blestemele groparilor se auziră până la gard. Lăzile cu rămășițele pământești fură duse la cimitirul din Cuconeștii Noi și înhumate fără vreo slujbă. Arun­cate pur și simplu într-o groapă. Toată operațiunea de curățire a cimitirului să tot fi durat vreo două săptămâni. Focul a ars aproape continuu în cimitir ca un rug imens. Buldozerele au nivelat pământul, iar unui necunoscut, dacă ar fi trecut pe acolo, nici prin cap nu i-ar fi trecut că fusese un cimitir. Odată terminată treaba, pușcăriașii mai aveau de distrus un singur lucru. însă răngile de fier și târnăcoapele nu erau suficiente. Pentru dărâmarea bisericii vechi era nevoie de un utilaj. Iar cei de la raion aveau să-1 trimită la momentul oportun.” (p. 83)

Materia cărții lui Ștefan Susai amestecă ingrediente diferite: brutalitate, contemplație filozofică, melancolie, dar și destul umor. O vizită de lucru a lui Brejnev la Ungheni, în marginea vestică a imperiului, e tratată în cheie grotescă, cvasi-gogoliană. La un alt pol al emoției, mozaicul cu cele cinci fete în cos­tum popular prinse în horă – din nuvela ce dă titlul volumului – devine centrul ideatic și afectiv al unei povești de dragoste neîmplinite dintre un tânăr arhitect de la Moscova, autorul mozaicului de la Căminul Cultural din Măcărești, renovat prin anii ’70, în plin avânt al construcției socialiste, și o codană din sat, Ileana, al cărei chip tânărul 1-a imortalizat la intrarea în clădire. Peste ani, îmbătrânit și istovit, Oleg Vladimirovici se va întoarce la Măcărești, unde va găsi Căminul Cultural în paragină, acoperișul spart, tencuiala căzută, scaunele putrezite, dar și un fragment din mozaicul încă intact, drag inimii lui…

Peste toate întâmplările, istoriile, destinele umane, reconstituite, ficționalizate de Ștefan Susai, cu un talent și o putere de evocare demne de pana unui adevărat scriitor, planează gustul amar al unei comunități în disoluție: Moldova post-sovietică. Visele de emancipare, speranțele de înflorire și reunificare cu România au eșuat. Exo­dul a pustiit satele basarabene. Vedem peste tot case golite, lăsate într-o rână, bolnave de singurătate. Le treci pragul și parcă auzi vocile unor oameni de mult dispăruți, prezențe fantomatice, aduse de vântul care mai clatină o fereastră în montura ei uzată de lemn. Tonul elegiac al autorului completează virtuțile acestor povestiri de pe malul Prutului. Un fel de parfum „druțian” le străbate. O lume ce a pierdut competiția modernității, nu și demnitatea umanității sale profunde.

„Istoria va rămâne între paginile cărții, în registrele îngălbenite de vreme ale nașterilor, căsătoriilor și deceselor și în niște fotografii alb-negru. Care cu timpul se vor pierde și ele. Și nimeni nu va ști să explice altui copil, și apoi altui copil. Totul va rămâne cuprins în miezul acelui cuvânt, istorie, de care țăranii de pe vremea mea se temeau atât de mult. Prutul va continua să existe ca un ghem de sfoară albastră deșirat de mâțe, ca și denumirile satelor de pe ambele maluri, însă unele sate există doar în statistici și în paginile cărților cum este și aceasta. Aș vrea să dau din nou timpul înapoi. Doar cu o jumătate de veac. Dar nu ar mai folosi la nimic.” (p. 190)

Vitalie CIOBANU

(„Contrafort”, n. 3, mai iunie 2020)

Setting

Layout

reset default