,

Ştefan Oprea, maestrul cronicar…

Share

Doi cronicari de cursă (foarte) lungă a avut Iaşul teatral al ultimilor 70 de ani. Primul, ale cărui cronici au fost reunite într-un gest de excepţională restaurare de Sorina Bălănescu, este N. Barbu, cele dintâi texte ale sale datând de la începutul anilor 40 şi ultimele fiind înregistrate în anii 80. Al doilea este Ştefan Oprea, martor al întâmplărilor de la Naţionalul ieşean din 1966 (când e datată prima sa cronică) şi până în prezent. E adevărat, a-i compara pe cei doi dincolo de perspectiva constanţei ar fi o injusteţe pentru Ştefan Oprea, ale cărui cultură şi instinct teatrale sunt mult peste cele ale predecesorului. În treacăt fie spus, e diferenţa dintre un meşteşugar şi un artist al cronicii de teatru.

 

O „boală” incurabilă: dragostea de teatru

Cele două volume apărute recent la Editura Junimea, Vârstele scenei, reunesc cronici, dialoguri, profiluri, recenzii ale unor cărţi de teatru semnate de Ştefan Oprea pe parcursul a mai bine de jumătate de veac. Sunt variaţiuni pe marginea unei „boli” culturale care, odată luată, nu se mai vindecă: boala de teatru. O „boală” care, la Iaşi, i-a fost furnizată cronicarului în special de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”. Cele peste 1.000 de pagini alcătuiesc, astfel, o imagine de ansamblu, subiectivă, însă foarte fidelă, asupra urcuşurilor şi coborâşurilor, ondulaţiilor teatrale, asupra ritmurilor şi vieţii de fiecare stagiune a ceea ce, în epocă, era numită Casa lui Alecsandri.

Primul volum, subintitulat „Spectacole, spectacole, spectacole, spectacole”, focalizează strict pe cronici la spectacole vizionate de autor începând, spuneam, cu mijlocul deceniului şapte al secolului trecut (o cronică la „Mătrăguna”, în regia lui Ion Lascăr, 1966, deschide volumul; la polul celălalt, ultima cronică este din 2015, la spectacolul O scrisoare pierdută, regia Mircea Cornişteanu). Călătoria în timp pe care o propune acest volum este fascinantă, cu atât mai mult cu cât onestitatea ghidajului este dincolo de orice bănuială. Ai mereu impresia că te afli într-un muzeu viu ai Teatrului ieşean, cu personaje-exponat ce vin şi pleacă, intră şi ies pe uşile şi ferestrele uneia sau alteia dintre cronici. Citind cartea în varianta diacronică propusă de Ştefan Oprea, asişti la evoluţia unor cariere, a unor destine artistice, iei pulsul unei istorii ce se refuză încremenirii, observi progresii ale regiei şi scenografiei de teatru, înţelegi sau nu raţiunile de construire a repertoriilor de către directori mai mult sau mai puţin inspiraţi, intuieşti pragurile ideologice şi estetice.

Mă pot confesa că aici, la Iaşi, n-am învăţat de la nimeni atâta „meserie” cât am învăţat de la Ştefan Oprea. Nu atât în anul în care am avut şansa să-mi fie profesor de Teoria dramei (la Departamentul de Teatru al Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi), cât din cronicile sale de teatru pe care i le-am citit mereu cu interes. Am învăţat (şi mi-am asumat-o!) lecţia onestităţii, calitatea de a spune lucrurilor pe nume (indiferent de consecinţe), spiritul critic (înţeles în sensul clasic, curat al sintagmei), patima frumoasă (vizibilă în special în cronicile ce vibrează de emoţia bucuriei de a fi martor la un spectacol de calitate), rigoarea descripţiilor şi, foarte important, precizia diagnosticului. Ştefan Oprea este, cred, unul dintre puţinii diagnosticieni autentici din spaţiul teatral românesc actual. E o calitate care se naşte, desigur, din experienţa îndelungată, însă provine şi dintr-un instinct pe care îl ai sau nu-l ai. Desigur, există nenumărate discuţii despre rolul criticului de teatru, unii interzicându-i să practice diagnoza în arta sa, ca şi cum criticul nu ar avea dreptul să spună că un spectacol este prost, ci ar trebui să se limiteze la o descriere cât mai imparţială a spectacolului. Diagnosticele acestea Ştefan Oprea nu le pune, însă, cu brutalitate; adeseori ele sunt subînţelese, decupabile fie dintr-un epitet, fie dintr-o anume amărăciune de fundal, fie din zădărnicia pe care o simţi palpând în vreo frază sau în descrierea reţinută a unui joc actoricesc. O paradoxală „delicateţe fermă”, frecvent deschisă spre ironia de cea mai bună calitate, aureolează stilul cronicarului ieşean, conştient de vulnerabilităţile sufleteşti ale actorilor şi regizorilor, dar sancţionând mereu derapajele estetice, neasumarea rolurilor, neîntâlnirea cu personajul. Iată câteva mostre de „delicateţe fermă” à la Oprea: „Ni s-a părut uşor discutabilă imaginea filmată din final… ca să nu mai vorbim despre inadecvarea secvenţei filmate în ansamblul imaginii scenice” (Hardughia, regia Dan Nasta, 1982); „Într-un rol de rezoneur al piesei, Poştaşul, Dionisie Vitcu realizează câteva momente de autentică emoţie. În general, însă, faţă de spectacolul de premieră, excelentul actor va găsi cu siguranţă căi noi de adâncire a personajului şi de mai fermă implicare în contextul scenic” (Familia Tot, regia Beke Sandor, 1984); „cu speranţa că unele scene de vălmăşag (din carnaval, mai ales, dar nu numai), în care replici importante sunt acoperite de zgomotul general, vor fi potolite în reprezentaţiile ce urmează, socotim D’ale carnavalului un spectacol reuşit…” (D’ale carnavalului, regia Sorana Coroamă-Stanca, 1994) etc.

 

Arta de a scrie cronică de teatru

Ca structură a cronicii, Ştefan Oprea privilegiază stilul clasic, cu o introducere axată pe elementele de dramaturgie, apoi cu punerea în discuţie a regiei, scenografiei şi a celorlalte ingrediente spectacologice, încheind cu analiza prestaţiilor actoriceşti şi cu o concluzie generală. Pe aceasta osatură, însă, cronicarul jonglează cu cele mai diferite abordări, surprinzându-te cu multiplele metode hermeneutiee de care dispune şi lăsând un generos spaţiu de joc imprevizibilului analitic. Multe din cronicile sale sunt ele însele spectacole în care identifici intrigă, desfăşurare acţională, punct culminant şi deznodământ. Niciodată Ştefan Oprea nu face paradă de impresionantele-i cunoştinţe teatrale, convins fiind că el se află în slujba teatrului şi nu invers. Notaţiile informative ce integrează textul în opera autorului sau într-un anumit curent literar sunt concise, exact atât cât trebuie pentru a desena un cadru general. Lipsesc eseisticele „ieşiri din decor” (pe care le remarc la atâţia alţii), divagaţiile filosofico-literare, preaplinurile şi preamultele. Iată de ce cronicile domniei sale au supleţe, se citesc uşor, îmbogăţesc cunoaşterea şi stârnesc pofta de teatru. Volumul al doilea („Teme, dialoguri, chipuri, lecturi”) dezvoltă imaginea asupra Naţionalului ieşean şi asupra istoriei sale. Conţine studii (mereu citabile, excelent documentate!), interviuri valoroase, de colecţie (precum cele cu Crin Teodorescu, Cătălina Buzoianu, Sorana Coroamă, Mihai Ursachi, Dionisie Vitcu, Val Condurache şi alţii), portrete ale unor artişti (mulţi dintre ei aflaţi în lumea umbrelor – Anny şi Bruno Braesky, Otilia Cazimir, Violeta Popescu, Virginica Bălănescu…), dar şi comentarii asupra unor cărţi de teatru scrise de ieşeni sau cărţi ce au tangenţă cu Iaşul teatral. Ambele volume, tipărite în condiţii impecabile, au câte un index iconografic ce subliniază vizual periplurile teatrale prin care ne invită Ştefan Oprea. Sunt imagini din spectacole, multe dintre ele inedite, din care ne privesc, în alb-negru sau în culori, actori şi personaje, oameni şi idei. Este o carte pe care orice iubitor sau practician ieşean de teatru ar trebui să o aibă în bibliotecă şi să o citească din scoarţă in scoarţă.

Relaţia lui Ştefan Oprea cu Teatrul Naţional Iaşi a fost şi este una complexă. E bazată pe iubire, sinceritate, respect şi adevăr. Sunt convins că Ştefan Oprea ar fi putut foarte lesne scrie o carte a amărăciunilor produse, în timp, de actori, regizori, directori, confraţi de condei. Din eleganţă, n-a făcut-o! A lăsat doar să se întrevadă, pentru cine ştie să le observe, câteva din îngândurările sale… Poate şi pentru că a refuzat să privească Teatrul dintr-o perspectivă instituţională, îndârjindu-se să identifice în el un simbol, o metaforă, o „livadă de vişini” ce nu trebuie sub nicio formă înstrăinată… E încă una din marile lecţii pe care încerc să le învăţ de la profesorul Oprea…

Călin Ciobotari

[„Cronica veche”, an VII, nr. 1 (72), ianuarie 2017]

 

Setting

Layout

reset default