Stau (ne)dumerit pe marginea foii de scris

Share

Valentin Talpalaru despre care scriu acuma nu e Valentin Talpalaru pe care l-am cunoscut, hăt, ani mulți în urmă. Vorbește altă „limbă”, gestica e mai controlată, mersul mai așezat, doar graba de a pricepe mai repede (și se enervează din te miri ce, dă replici sacadate și neterminate!) se simte în fiecare mișcare a capului dat pe spate, de parcă ar vrea să spargă cerul „cuiva” cu ochiul unor întrebări.  „Toată ziua am stat de pândă/ să văd pe unde intră cuvântul./  (…)/ Iar eu, în ignoranța mea,/ confundam gestul tău,/ cel cu fluturatul batistei/ pe celălalt mal/ cu semnul că de fapt, cineva,/ îmi arată cu un deget mov/ cum se țese povestea/ fără cuvinte cu fir de paing/ în jurul casei/ cu obloanele ferecate/ și semințe de mai încolțind/ ca o depărtare verde…” (pag. 71). Pare a fi confesiune, dar nu-i; e mai mult un fel de reflecție despre cuvânt(ul) ca obiect, dar care, devenind subiect, se metamorfozează într-un delir care se pierde undeva, dincolo de punctele de suspensie…

Am citit-recitit poemele și, da, sunt chiar 35! Așa o fi ieșit din numărarea lirică sau atâtea trebuia să răspundă la apel? La a nu știu câta lectură, eram ca amețitul trecut printr-o cramă; și pentru că nu știam nici eu „unde e adevărul”, fiindcă cineva pusese „lespedea grea a minciunii deasupra”, m-am întors la pagina 17 (Poemul 2), furându-i, ca-ntr-un joc, parantezele: „Să caut cuvântul la El spui/ Să caut tăcerea la El spui/ Să nu-l întreb nimic, spui/ Și acesta e doar începutul, spui.”

Ce-mi spune jocul meu? Că Valentin Talpalaru a descoperit conciziunea – deși o pune între paranteze – care, de fapt, este esența căutată, să zicem, de-o viață. Cuvântul-cuvânt chiar este o obsesie a poetului, această idee (fixă) fiind argumentul că nu mimează poezia, o trăiește frenetic (și revoltat parcă) în speranța descoperirii adevărului că el e unic, iar disperarea (care „stârnește râsul”) e doar o formă, o altă formă a singurătății care-ți prilejuiește întâlnirea cu „chipul/ pe care nu mi l-am văzut niciodată” (pg. 40). Acum, reflecțiile-întrebări iau locul acelui „Cineva – habar n-am cine e diversionistul -l (care) a început să schimbe într-un joc cinic fotografiile/ cu altele, în care noul personagiu/ începea să dea semne de inteligență – să spunem -l aproape convingătoare. Nedumerirea/ mea era și mai mare pentru căi singurul chip despre care se zicea/ că-i al meu era cel din oglindă.” (pg. 39).

Poemele lui Valentin Talpalaru conțin, astfel, tot atâtea confesiuni care doar aparent sunt împestrițate. Prin natura conținutului afectiv ele curg firesc printre accente elegiace, lirismul lor potențând o tristețe organică, din cultivarea căreia autorul apare ca poet structural elegiac. Izvorul acesteia e chiar „capătul străzii Măicuța”. Aici, șanțul „în care se bălăcesc copiii după ploaie” e ca un fel de Lethe, una din apele infernului, ea făcându-i pe cei morți să uite viața pământească, fiindcă „mureau oamenii unii după alții/ fără noimă/ pe strada Măicuța/ iar acolo, în capătul ei,/ în bătătură, nu încolțea nimic”. Izvorul acesta e și al tristeții, lirismul găsindu-și o polarizare pe motive reflexive prin atingerea treptei de contemplație intelectuală. Trăirile esențiale ale existenței îi întrețin poetului sensibilități metafizice: moartea, timpul, poate și altele. „Nu înțelegeau oamenii/ cum de se scurtează strada/ și odată cu ea umbrele și/ de ce latră câinii și ziua/ de ce se usucă și/ cuiburile de barză/ iar de la capătul străzii Măicuța/ se auzea un chiot” (pg. 28).

Moderne în forma lor, poemele dezvoltă o armonie interioară familiară pentru încercați, poezia apărând de pretutindeni; deprinderea, printr-un joc avatar, capătă forța harului poetic și simțirea se manifestă prin plăcerea afectului. „Să ne așezăm pe lacrima asta/ ca o piatră/ să facem/ ordine în tristețea asta, în deznădejdea asta,/ cu înțelepciunea noastră de muritori/ de pe o zi pe alta./ Eu mă țin minte/ din vremea în care ciocăneam cu degetul/ în oul de pasăre și dinăuntru/ se auzea intră./ Tu erai mai tot timpul afară./ Așa ai putut să înveți/ alfabetul singurătății/ căci ce altceva poți face afară/ fără aripi, fără lumina cea neagră/ cu care legi la ochi/ și ea ne caută și ne găsește…” (pg. 21).

Volumul întreg e al unui topos în care se trăiește o poveste cu atâtea momente câte poeme a trimis poetul spre noi ca, printr-o „consultare” discretă – cuantificată ar zice fizicianul, dar Valentin Talpalaru e filosof! – să le… botezăm; numai așa dobândește credibilitatea, iar Strada Măicuța e întinderea, cu depărtări și vecinătăți, în care ctitorul-cititor, dar mai cu seamă peripatetic, va descoperi o semantică sibarită a mulțimii de metafore ezoterice, cu riscul de a „rămâne mereu repetent într-a întâia”, dar și de a-și pecetlui certitudinea că 35 de poeme în căutarea unui titlu este cea mai bună carte de poezie scrisă până azi de Valentin Talpalaru. Cineva poate o să mă contrazică! „Asta nu te privește – zic/ la asta se gândește mereu altcineva…”

Gruia NOVAC

(„Baadul literar”, nr. 13-14 2020)

Setting

Layout

reset default