Sport, sănătate, simbol

Share

O spun din capul locului: nu sunt (și n-am fost niciodată) un „microbist” al fotbalului, sport care are oricum, și fără mine sau cei asemenea mie, slavă Domnului, destui tiffosi. Dar nici cu totul imun la atracția și farmecul lui nu pretind că aș fi.

Și când e vorba de naționala României sau de realmente puternice echipe de club, atunci până și eu, ca atâția alții – atașați culorilor noastre, tricolorilor, aflați în duelul competițiilor internaționale, cândva (de la o vreme s-au mai schimbat lucrurile) chiar și la derby-uri interne, ei, cum spuneam, în astfel de cazuri mai stăm și noi, marginalii, cu ochii pe ecranul TV, atât cât merită să urmărești pe el echipe mari, indiferent cine câștigă. Și (mai e nevoie s-o spun?) desigur, când joacă Politehnica ieșeană. Ceva ne aduce atunci, mai mulți decât în general vorbind, fără a fi „fani” – footboll adicted, în climatul susținerii pasionate a ieșenilor noștri de pe teren, deși departe de tribunele stadionului. Sigur, cel mai necesar lucru e chiar practica sportului, fotbal sau altul, dar și clubul care ne reprezintă în campionat sau în bătălia pentru cupă merită urmărit, talentul și ambiția sportivilor au nevoie de susținerea noastră. Și, cine știe, imaginea jucătorilor de pe ecran ar putea rodi în devenirea altora, copii sau adolescenți – viitori fotbaliști înzestrați și celebri. Spun și scriu toate astea, știind bine că sportul, transmisiile și publicitatea asociată lor sunt și afacere, business: nu e nimic rău în asta, dacă arbitrajul, jocul și trofeele nu se viciază arghirofil.

De fapt, vreau să comentez aici cartea jurnalistului Vasile Arhire, consacrată unor pagini de istorie trăită, demne de atenția memoriei comunitare a Iașului nostru: Istorie și „istorii” în Copou (Junimea, 2018). E drept, la distanță în timp față de lansarea ei în Rotonda Sălii „B.P. Hasdeu” de la Biblioteca Fundației Regale Ferdinand (BCU). De ce n-am făcut-o „la cald”? Poate pentru că nu mă prea socoteam a fi în temă și îmi părea mult mai potrivit să scrie despre ea alții, cu o familiarizare și cunoaștere mai de-aproape, aprofundat, în detalii, a „domeniului”. Dar poate și cu gândul că în sport Iașul a dat nume de prim-plan al valorii competiționale pe atâtea alte direcții eclipsate de fotbal, o reacție căreia, însă, de atunci încoace i-a luat locul înțelegerea faptului că, în ciuda acestui adevăr și dincolo de el, totuși, cu greu ar putea concura majoritatea acelor alte sporturi popularitatea fotbalului, „magnetismul” coagulant de pasiune și orgoliu, nu ale indivizilor, ci de nivel comunitar, efect de liant, de care doar răsfățatul „Rege” al sporturilor e în stare. Ceea ce nu înseamnă că acestei destul de acaparatoare puteri de seducție, de captare a interesului public, pe care, de netăgăduit, o are fotbalul, i-ar trebui cedat cu ușurință, minimalizând performanțele și bătăliile, alături de el, din alte ramuri sportive. De ce să uite ieșenii noștri epoca de aur a „Penicilinei” în voleiul feminin sau izbânzi individuale notorii de pe atâtea alte direcții: de pildă, scrimă, tir, box, probabil și altele, pe care le uit eu acum? Am avea de învățat ceva de preț, de la britanici, americani, nemți, francezi, italieni, spanioli, ruși…, în ce privește acele „temple” ale sportului și trofeelor, de genul Hall of Fame al Cetății. Și nu numai la Iași, sau doar la București, în toate centrele cu memorabile izbânzi sportive. Doar există destul „spațiu” în prețuirea noastră sinceră, neamnezică și neorbită de pătimașe exclusivisme obtuze, pentru tot ce ieșence și ieșeni au cucerit de-a lungul timpului, pe trepte cât mai înalte în ierarhia competițiilor, inclusiv, desigur, în fotbal.

Titlul dat cărții de către autor, cu jocul lui de sugestii și promisiuni (Istorie și „istorii”…) subliniază intenția de a absorbi și integra stratul informațiilor legate de fotbalul Clubului „Politehnica”, nici el sec și arid, într-o „poveste” trăită, cu oameni, temperamente și caractere, amintiri (nu numai triumfuri, ci și eșecuri, regrete, neîmpliniri), cu detaliile și unda rezonanței lor afective fixate în memoria „personajelor” și martorilor implicați în scrierea acestei Istorii, cu plusul de relief, accente și tonalități pe care o asemenea evocare, realizată făcându-se apel la mai multe „voci” și perspective, îl câștigă astfel. Dar nu e nici vreun puzzle rememorator, dată fiind decizia de a centra ansamblul, întregul care e cartea, în portretul și destinul acelui fotbalist al „Politehnicii”, pe drept cuvânt, adică pe deplin meritat, rămas și astfel văzut în scrierea construită coerent de Vasile Arhire, ca figură emblematică a Clubului pentru perioada căreia cartea îi captează istoria și „istoriile”: Vasile Simionaș, jucător proeminent, respectat căpitan al echipei, pentru că, peste talentul, munca și reușitele înzestrării sale individuale (bogat ilustrate în paginile de rememorare a unor momente de vârf, partide decisive, campionate, confruntări internaționale), el era și un eficient conducător de joc al echipei, totodată factor de echilibru în raporturile inter-umane, mai întâi ale jucătorilor, între ei, apoi în relația întregii formații cu conducerea Clubului, ba chiar și cu suporterii, în fine, cu „lumea fotbalului”.

De la primii pași (la Dinamo Bacău), dar cu întoarceri și mai adânci în trecut, la vremea copilăriei, în evocarea directă a eroului cărții, alternând cu amintirile fratelui său, Mircea Simionaș (și nu numai despre fotbal, ci și pasiunea și talentul pentru matematică, mai larg calitățile de elev, apoi student, puse într-o cumpănire a alegerii între fotbal vs. școală și inginerie, ca să nu-și supere mama), linii de portret în configurare, elocvente și într-un plan al imediatului cotidian și al unor componente morale mai puțin spectaculoase decât succesele fotbalistului tânăr de atunci, dar demne de toată atenția, de fapt tot ele stând și la temelia carierei sportive deosebite, ce-i stătea în față. Totul, în ton echilibrat, cel al unei conștiințe a valorii individuale proprii, însă scutită de orice semne de infatuare, de vedetiste amețeli, ba chiar cu un anumit umor, deloc unul de superficială lejeritate, cu care se evocă și insuccese, șanse pierdute, ale echipei, ademeniri și tentații cărora „Simi” le-a rezistat în timp. Sintetizând: seriozitate, o conduită matură, firesc (și nu scrâșnit) echilibrată. Aceeași măsură și în mărturia și amintirile fratelui Mircea, ca și ale celorlalți, multiple „voci” din polifonia cărții.

Nu mă îndoiesc că autorul, Vasile Arhire, scriindu-și paginile și construindu-le ansamblul, a avut în vedere și un real impact pedagogic, aparte, de punere în lumină a capacității sportului-„rege”, în special, de a genera și întreține un climat al atașamentului comunitar, în coagularea căruia figuri de prim-plan al valorii și popularității ca, iată, de pildă Vasile Simionaș, personalitate emblematică a Clubului Politehnica, a fotbalului ieșean, ajung să dețină autentice valențe simbolice. Credeți că atașamentul britanicilor, americanilor, nemților, pentru Universitățile și competițiile inter-universitare nu are nimic în comun cu un pragmatism mai subtil, de modelare și fortificare a unui belonging to de o viață întreagă, ba transmisibil și dinspre părinți spre urmași, cu tot cu acel rol simpatic al majoretelor, și, mai departe, de asemenea, cu iubirea de patrie? Merită să ne gândim la asta.

Nicolae Crețu

(„Ziarul de Iași”, 22 martie 2019)

Setting

Layout

reset default