Simboluri acroatice

Share

Nu am înțeles niciodată ce se întâmplă în mintea inșilor atrași de chichițe ezoterice. Nu le-am priceput fascinația față de noianul de motive oculte în care se scufundă ca într-o matcă binefăcătoare. Neputința mea nu ține de lenevia capului, ci de umoarea unei atenții căreia nu-i pot împiedica moleșeala. O rutină cu gust de plictis îmi spune că am de-a face cu un joc steril cu mărgele de sticlă, al cărui deznodământ nu poate fi decât sațietatea pe care apelul stăruitor la vechile mistere mi-o sporește și mai mult.

Acestor scormonitori în firide inițiatice le pot urmări până la un punct ideile, le pot constata asociațiile, dar apoi firul se rupe. Abdic din neputința de a intui unde vor să ajungă, fiindcă la sfârșit mă aleg cu un mănunchi de aproximații confuze, tot atât de alambicate ca tainele pe care ei pretind că le lămuresc. Inșii aceștia bâjbâie cu voluptate pe coclauri de enigme ancestrale, în care sapă tenace fără a ajunge la un liman. Tocmai de aceea nu le intuiesc motivația, nu le întrezăresc bucuria.

Din această categorie face parte Radu Ciobotea, a cărui carte este o colecție de meditații în marginea repertoriului clasic de teme ezoterice: semnificația ocultă a numerelor, miturile cavalerilor medievali, cruciadele, simbolul din săbiile templierilor sau ale samurailor, proba labirintului, firul Ariadnei, ogivele catedralelor, Dacia hiperboreeană, simetriile ideale și asimetriile reale, cerurile din Divina Comedie etc. Drept însoțitori în incursiunea „acroatică” autorul și-i alege pe mai vechii Hermes Trismegistul și pe René Guénon, iar, dintre cei mai apropiați nouă, pe Vasile Lovinescu, Matila Ghyka, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Alexandru Paleologu și Basarab Nicolescu.

Cum mi-e cu neputință să redau vârtelnița de simboluri absconse, motive sibilinice și vortexuri luminate, mă mărginesc la o interpretare trădând o crasă obtuzitate personală. Căci, judecată de la înălțimea culmilor de clarviziune din carte, viziunea mea e de cârtiță tatonând bezna neînțelegerii. Dar, vorba lui Luther, „hier stehe ich, ich kann nicht anders” („aici stau, nu pot altfel”.) Aici mă aflu cu intuiția, mai departe nu pot înainta.

Intuiția îmi spune că, ahtiat fiind de taine cu tâlc ezoteric, Radu Ciobotea trăiește o vie nemulțumire față de religia căreia îi aparține: platitudinile din predici îi irită nervul perspicace, pericopele molâi îi contrariază inteligența. E atâta stereotipie în dogme, atâta sfârșeală în ritualuri, încât numai o ruptură de nivel îi poate satisface nevoia a-și exercita flerul dezlegător de taine străvechi. Grație rupturii de nivel, motivele ancestrale devin probleme de descifrat, miturile antice ajung cimilituri cărora le caută răspunsul, iar aporiile logice se preschimbă în seifuri al căror cod trebuie spart.

Dar de ce e nevoie de o ruptură de nivel în privința înțelegerii? Aici intervine premisa crucială a gândirii oculte: undeva, în timpurile vetuste, comunicarea dintre zei și oameni s-a rupt. O cortină de rău-augur a întrerupt dialogul dintre oracole și înțelepți. Că de vină a fost un cataclism suprauman sau o intervenție malefică descinsă din ignoranța omului, e un detaliu secundar. Adepții gândirii sucite (cea de ordin ocult) înclină spre a doua variantă: oamenii au blocat dialogul, dar blocarea s-a făcut cu îngăduința zeilor, ceea ce înseamnă că divinii și-au luat măsuri de precauție spre a nu cădea pe mâna plebei. Misterul celest se apără singur de ingerința vulgului, și de aceea la el nu ajung decât dăruiții cu clarviziune exegetică.

Cu două exemple celebre: Isaac Newton, în interpretarea pe care o dă Apocalipsei lui Ioan, le impută lui Platon și Aristotel că au întunecat limba greacă, obturând mesajul homeric și hesiodic, drept care au retezat dialogul cu zeii. Ceva asemănător face Nietzsche cu Socrate, pe care îl acuză (în Nașterea tragediei) că a destrămat magia mitologiei prin ironia vitriolantă pe care a răspândit-o în agora. Toți (Socrate, Platon și Aristotel) sufereau de „asebia”, de lipsa de pietate față de adevărul divin.

Spre deosebire de Nietzsche, adepții simbolurilor oculte au mai multă clemență. În ochii lor, nu grecii poartă culpa ruperii de empireul divin, ci cezaro-papistașii a căror voință nocivă a distrus ordinele cavalerești, începând cu cel mai urgisit dintre ele: templierii, ale căror taine, odată cu dispariția monahilor-paladini, s-au dus pe apa Sâmbetei.

Și totuși, misterul divin prins în simbolurile oculte ale cavalerilor medievali nu a dispărut. Mai întâi, fiindcă puterea politică, sau cea clericală, nu poate desființa glasul zeilor, în al doilea rând, deoarece stă în natura misterului să se ferească de sorbul intelectului grosolan, a cărui expresie predilectă este spiritul științific, pentru care adevărul se reduce la experimente, verificări și consens de breaslă.

După dispariția cavalerilor, misterul s-a retras din lumina zilei, devenind un filon întunecat, un fel de prundiș adânc din care totuși izbucnesc fire de apă freatică, un fel de dâre de elixir sapiențial din care nu se adapă decât inițiații. Restul omenirii, o adunătură de popândăi agitându-se degeaba pe scoarța Pământului, sunt în naufragiu viager. Că acestor dâre de apă freatică le spunem vestigii divine, relicve sacre sau cufere secrete al căror lacăt nu poate fi deschis decât de luminați, are mică însemnătate. Important este că acolo unde apare o minte cu har, acolo seiful tainic al cărui cod se cere să fie spart își va găsi nașul.

Nașul cu pricina e un hoț de mistere, dar unul subtil, a cărui efracție nu se face prin violență, ci prin delicată insinuare sub cutele tainei. Un astfel de hoț rafinat e Radu Ciobotea: un erudit pentru care efracția se face fie prin meditație, fie prin inițiere. Oricum, un detaliu e crucial: efracția dă naștere unei fracții al cărei numărător e omul și al cărei numitor e misterul. Calamburul nu e gratuit. Etimologic, „efracția” înseamnă rupere în afară, o răbufnire a ceva ascuns cu apariția a două fragmente: misterul care tocmai a mijit și mintea celui care adulmecă mijirea. Și când pun două fragmente în legătură, obțin o fracție: numărătorul (mintea interpretului) stă pe numitor (misterul divin), între ei nefiind decât linia orizontală a fracției, ceea ce în limba ezotericilor înseamnă cifrul a cărui dezlegare scoate la lumină misterul. Efracției îi putem spune epifanie, irumpere, parusie, hierofanie și tot așa. Ca ea să aibă loc e nevoie de un șir de șperacluri fine: magie, alchimie, teosofie, astrologie. Apoi, e nevoie de fauna hoților de mistere: tărâmul morților, bogomilii, maniheiștii, catarii, cabaliștii, magicienii, rozicrucienii, fecioarele negre, principiile feminine, duhurile masculine, spiritele androgine (coincidentia oppositorum a lui Cusanus) și tot așa, într-o procesiune de figuri fistichii pe care numai degustătorii de esențe latente le pot digera.

În ochii unui degustător de ambrozie secretă, totul e răsturnat: literatura nu se cuvine a fi judecată estetic, ci pe temei ocult, filosofia nu presupune înlănțuire de concepte, ci transmutație de principii, iar știința nu e verificare pe bază de experiment, ci alchimie subtilă prin care scoți aur din piatră seacă. Așa se face că Baltagul lui Sadoveanu nu e o dramă familială încheiată cu o răzbunare, ci e simbolul narativ al coborârii în infern, Hegel nu e un creștin travestit în dialectician, ci un prelucrător greoi al revelațiilor lui Meister Eckart, iar mecanica cuantică nu e fizică riguroasă, ci impasul la care ajunge intelectul când vrea să prindă vârtejul divin. Sub acest unghi, ochiul profan – literar, filosofic sau științific – e până într-atât de mat încât nu intuiește copca de taină, adică linia de fracție, care separă numărătorul de numitor. Cine nu stă în penumbră (titlul volumului), râvnind în schimb după lumina clară a înțelegerii, acela nu va depăși pojghița de suprafață a prostiei îngâmfate. Unui asemenea popândău al strălucirii de amiază, Radu Ciobotea îi preferă scrutătorul fin care contemplă tenta clarobscură a apusului sau a aurorei. Doar lui i se va arăta linia subțire dintre numărător și numitor.

Pomeneam mai devreme de textele „acroatice”: ele numesc la Aristotel acele părți din învățătură pe care le destinase numai discipolilor apropiați. Nefiind scrise, ele erau hărăzite numai audierii în cercuri restrânse. Alexandru cel Mare îi va reproșa maestrului că a dat în vileag textele acroatice, punându-le la îndemâna calicimii. Nu același lucru i-l pot imputa lui Radu Ciobotea: la sfârșitul cărții mă aflu acolo unde eram înainte de a o deschide. Sunt un calic grobian contemplând inutil cîteva motive de tradiție sacră. Dar luminarea nu m-a atins. Nu am simțit, închizând volumul, că Sophia gnostică, agnostică, supragnostică sau subgnostică mi s-a așezat pe creștet.

E limita înțelegerii mele. Aici stau, nu pot altfel.

Sorin LAVRIC

(„România literară”, nr. 21/ 22 mai 2020)

Setting

Layout

reset default