SCRIPTOR – Îndemn la reunificare prin cultură

Share

coperta Scriptor 9-10-2016Revista Scriptor, după un an de activitate, a fost premiată pentru ,,cea mai bună revistă de literatură – 2015” în cadrul „Zilelor Culturale Poesis”, la Satu Mare în perioada 5-7 noiembrie 2015. Am vrut să ne convingem dacă ,,moţii”, care ,,i-au luat moţul” la un an şi au sărbătorit-o, au avut dreptate. Am citit şi primul număr 2016, din seria celor (13/14) şi ne-am convins că sătmărenii nu au dat greş, numai că ar fi trebuit să adauge pe diplomă şi pentru crearea unui topos intercultural funcţional Iaşi-Chişinău-Cernăuţi. Scriptorul nu dezminte programul Daciei literare (sau al Junimii) care promova autentica literatură a românilor de pretutindeni. Mai ales în contextul politic regional (cu atâtea probleme în Ucraina şi Republica Moldova), scriitorii rezistă prin cultură şi nu renunţă la ideea de reunificare într-un spaţiu cultural comun. Unii politicieni pot fi laşi, însă nu cei din Iaşi, care sprijină festivalurile şi colocviile, ,,facilitează întâlnirile dintre autorii din Zonă, dar şi din ţară, din Basarabia, Bucovina de nord sau din alte zone cu populaţie şi cultură româneşti”, aşa cum aflăm din revista Scriptor, dar şi din existenţa unui număr atât de mare al publicaţiilor prestigioase ieşene, care ar trebui să fie un bun exemplu. Capitala Moldovei rămâne un reper cultural, căreia îi datorăm naşterea limbii şi a literaturii române moderne. Interviurile iniţiate de Lucian Vasiliu, prezente şi în numerele anterioare, ţintesc un chestionar pentru 2012, în care, pornind de la idealurile paşoptiste, se trece la dezvăluirea megalomaniei, ,,grafomaniei” şi ,,carcalelii” zilelor noastre, devenite patologice, teme de studiu pentru psihanalişti. De aceea, interviurile îndeamnă la sănătatea şi normalitatea literaturii autentice, având la bază ,,Cartea Cărţilor”.

Prigoana istoriei. Din dialogul lui Alex Vasiliu cu Alexandru Zub aflăm că Prutul nu este doar ,,râul dintre fraţi”, ci ,,un râu care reunifică şi revitalizează,” după cum consideră academicianul. (p. 23). Tot autorul volumului În orizontul istoriei ne aminteşte de soarta cumplită a basarabenilor în cele două secole 1812-2012. ,,Este o poveste dramatică, ce are şi o preistorie… A fost o îndelungată preocupare a imperiului de la răsărit de a-şi extinde autoritatea, controlul asupra Europei sud-estice, cu tendinţa, bineînţeles, de a ajunge la Constantinopole şi de a domina continentul. Ceea ce nu a reuşit, cu toate că în diverse momente s-a încercat acest lucru”, menţionează Alexandru Zub. (p. 21) Marele istoric, care a suferit în detenţia comunistă, ne face să înţelegem dramatismul situaţiei de azi, dar şi a vitregiilor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului al XVIII-lea, ,,moment care a însemnat pentru Brâncoveanu în Ţara Românească şi pentru Cantemir în Moldova noastră un moment de decizie dramatică, de mare nelinişte, de mare risc”. Primul domnitor a ales martirajul, al doilea – exilul. Academicianul Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi îi mărturiseşte lui Vasile Proca un mare adevăr, ,,să fii român şi să locuieşti în Cernăuţi dintotdeauna e, în primul rând, un noroc, o binecuvântare, un privilegiu, iar acum, în Ucraina, e şi o mare responsabilitate în faţa istoriei.” (p. 24). Andrei Burac, din Chişinău, susţine că ,,destinul cel de neînţeles” l-a adus în literatură. Autorul basarabean îi dezvăluie lui Vitalie Răileanu funcţia terapeutică a scriiturii, catarsisul, bucuria de a merge liniştit la culcare. Andrei Burac, referindu-se la literatura română basarabeană, ne aminteşte părerile eseistului român Petru Comarnescu despre loialitatea, prietenia, blândeţea şi bunătatea acestor oameni, supuşi vitregiilor destinului. „Supuşi, dar nu trădători, blânzi, dar nu nepăsători, ei au ştiut să îndure vitregia sorţii adesea lăcrimând, uneori revoltându-se, alteori supunându-se, dar totdeauna cu gândul la Dumnezeu… Oamenii aceştia, plini de sensibilitatea, nu uită niciodată binele ce le-ai făcut, aşijderea, nu uită nici jignirile şi răul… Nu cultivă sentimentul răzbunării… Orientarea spiritului basarabean este spre bunurile imateriale mai mult decât spre cele materiale… Basarabenilor nu le impui prin forţă sau autoritate – adică nu-i câştigi – ci prin purtări sincere şi deschise, prin interesul pentru cele veşnice sau spirituale… pentru inimă şi suflet.” (p. 38) Convingerea lui Andrei Burac este că numai prin cunoaşterea trecutului ,,vom putea crea un viitor cu mai puţină mizerie a condiţiei umane.”

Muti magistri sunt libri. Celelalte o sută de pagini ale revistei ieşene radiografiază relieful contemporan al literaturii: al poemului, cuprinzând creaţiile lui Emilian Galaicu-Păun, Vasilian Doboş, Lucian Alecsa, Radu Florescu, Mircea Lutic, Radmila Popovici, Valeria Manta-Tăicuţu, Dumitru Vacariu, Nina Viciriuc, Gheorghe Vidican, Miljurko Vukadinovic; al prozei şi al eseului din spaţiul nord-estic al Iaşului, Chişinăului şi Cernăuţilor, dar şi din Serbia, Ungaria şi chiar din Coreea. O altă componentă bine reprezentată este cea a criticii literare, structurate sub genericul ,,Muti magistri sunt libri”, Eminesciana şi Miscelaneu, unde analizează, (con)semnează şi adnotează: Maria Şleahtiţchi, Eugen Lungu, Ioan Holban, Ionel Savitescu, Simona Modreanu, Constantin Cubleşan, Nicolae Creţu, Vasile Iancu, Traian D. Lazăr, Cristina Chiprian, Ionel Popa, Liviu Apetroaie, Alexandru Zub, Ali Narcin, Traian Diaconescu, Mihaela Grădinaru, Pompiliu Crăciunescu, Liviu Papuc, Grigore Ilisei, Bogdan Creţu, Val Nedelcu, Nicoleta Dabija, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin, Constantin Coroiu, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitraşcu, Florin Faifer, Leo Butnaru, Alexandru Dan Ciochină. Pe lângă recenziile atât de necesare, care fac lumină prin noianul de cărţi şi stabilesc criteriile axiologice, revista ieşeană aduce în faţa cititorilor repere ale literaturii, dar şi ale celorlalte arte. Mircea Dumitrescu ne aminteşte că sculptura este ,,artis amica nostrae”, Oltiţa Cîntec ne îndeamnă să înţelegem teatrul, Anatol Eremia şi Eugen Uricaru ne amintesc să începem călătoriile spre locurile frumoase de la Orhei şi Moineşti, iar Cristina Hermeziu redescoperă Europa: Parisul după atentate, Leo Butnaru ţine un alt fel de ,,jurnal despre jurnal”, scris printre ruinele Romei sau prin alte localităţi fascinante ale Italiei.

Liviu Apetroaie stă de vorbă cu doctorul Victor Bejan şi cu preotul Dumitru Merticaru, care demonstrează că au puterea persuasivă asupra unor Oameni politici care au înţeles că numai prin cultură putem rezista, iar Iaşul a dovedit în decursul istoriei că este o cetate a culturii. Cât de mult m-aş bucura dacă nu doar cititorii unor reviste de literatură şi artă, ci şi cei ai monitoarelor politice, de pe la guverne, de pe la Comisiile de Cultură ale primăriilor din România şi din ţările limitrofe ar citi următoarele gânduri ale consilierului ieşean Victor Bejan, care sintetizează cei ,,trei vectori strategici ai mediului cultural ieşean”! Consilierul este convins de importanţa culturii, de aceea susţine acest ,,brand al Iaşului” ce obligă ,,autorităţile locale, dar, şi moral, mediu de afaceri, pentru proiectarea şi susţinerea unei strategii investiţionale în infrastructură şi urbanism, în paralel cu sprijinirea financiară a iniţiativelor instituţiilor de cultură… management îndreptat către accesul cât mai liber la actul cultural de orice natură, mai ales pentru categoriile defavorizate la activitatea spiritual-comunitară care se derulează în acest mediu.” (p. 140) Un alt ,,vector de evoluţie” ţine seama de poziţia Iaşului ca interfaţă culturală între Occident şi Răsărit, în acest sens, are în vedere eficientizarea comunicării autentice din ,,spaţiul regional funcţional Iaşi-Chişinău-Cernăuţi” şi nu numai.

Revenirea în fire. Cu siguranţă, exemplul oamenilor de cultură din Iaşi merită luat în seamă şi extins pentru o mai rapidă revenire în fire a noastră, înţelegând prin această sintagmă echilibrul spiritual şi redescoperirea reperelor identitare. Să nu uităm că o naţiune fără cultură este una fără viitor, iar cartea de vizită a unei civilizaţii este cultura. Dacă i s-a reproşat literaturii române că suferă de complexul de inferioritate, al existenţei periferice, al întârzierii, al discontinuităţii, al ruralităţii, al începutului continuu, al imitaţiei, al absenţei capilor de serie etc., numai un spaţiu comun cultural ne-ar asigura dreptul de a sta la masa marilor culturi. Aşa am putea scăpa de ,,blestemul unei culturi mici”. România a simţit, din păcate, dictonul divide et impera, care a lăsat urme adânci în spiritul omenesc. Românii încă sunt sub blestemul izolării. ,,Ziduri de hotare tragem între naţiune şi naţiune, între ştiinţă şi ştiinţă, între om şi natură. Şi astfel se naşte în noi adânca neîncredere în tot ce e dincolo de aceste hotare puse de noi,” afirma Rabindranath Tagore (Sādnanā, trad. Nichifor Crainic, Bucureşti, 1990, p. 16). În acest sens, scriitorii au marea şi greaua misiune de a readuce încrederea şi demnitatea unui neam zdruncinat de ,,teroarea istoriei”, de a sparge graniţele şi de a crea punţi de comunicare acolo unde guvernanţii sunt incapabili.

(„InterArtes”, nr. 8, iunie 2016/ Constanţa)

Setting

Layout

reset default