Scriptor – îndemn la reunificare prin cultură

Share

Revista Scriptor, după un an de activitate, a fost premiată pentru „cea mai bună revistă de literatură – 2015” în cadrul „Zilelor Culturale Poesis”, la Satu Mare în perioada 5-7 noiembrie 2015. Am vrut să ne convingem dacă „moţii”, care „i-au luat moţul” la un an şi au sărbătorit-o, au avut dreptate. Am citit şi primul număr 2016, din seria celor (13/14) şi ne-am convins că sătmărenii nu au dat greş, numai că ar fi trebuit să adauge pe diplomă şi pentru crearea unui topos intercultural funcţional Iaşi-Chişinău-Cernăuţi. Scriptorul nu dezminte programul Daciei literare (sau al Junimii) care promova autentica literatură a românilor de pretutindeni. Mai ales în contextul politic regional (cu atâtea probleme în Ucraina şi Republica Moldova), scriitorii rezistă prin cultură şi nu renunţă la ideea de reunificare într-un spaţiu cultural comun. Unii politicieni pot fi laşi, însă nu cei din Iaşi, care sprijină festivalurile şi colocviile, „facilitează întâlnirile dintre autorii din Zonă, dar şi din ţară, din Basarabia, Bucovina de nord sau din alte zone cu populaţie şi cultură româneşti”, aşa cum aflăm din revista Scriptor, dar şi din existenţa unui număr atât de mare al publicaţiilor prestigioase ieşene, care ar trebui să fie un bun exemplu. Capitala Moldovei rămâne un reper cultural, care îi datorăm naşterea limbii şi a literaturii române moderne. Interviurile iniţiate de Lucian Vasiliu, prezente şi în numerele anterioare, ţintesc un chestionar pentru 2021, pornind de la idealurile paşoptiste, se trece la dezvăluirea megalomaniei, „grafomaniei” şi „carcalelii” zilelor noastre, devenite patologice, teme de studiu pentru psihanalişti. De aceea, interviurile îndeamnă la sănătatea şi normalitatea literaturii autentice, având la bază „Cartea Cărţilor”.

Prigoana istoriei. Din dialogul lui Alex Vasiliu cu Alexandru Zub aflăm că Prutul nu este doar „râul dintre fraţi”, ci „un râu care reunifică şi revitalizează”, după cum consideră academicianul (p. 23). Tot autorul volumului în orizontul istoriei ne aminteşte de soarta cumplită a basarabenilor în cele două secole 1812-2012. „Este o poveste dramatică, ce are şi o preistorie… A fost o îndelungată preocupare a imperiului de la răsărit de a-şi extinde autoritatea, controlul asupra Europei sud-estice, cu tendinţa, bineînţeles, de a ajunge la Constantinopole şi de a domina continentul. Ceea ce nu a reuşit, cu toate că în diverse momente s-a încercat acest lucru”, menţionează Alexandru Zub. (p. 21) Marele istoric, care a suferit în detenţia comunistă, ne face să înţelegem dramatismul situaţiei de azi, dar şi a vitregiilor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului al XVIII-lea, „moment care a însemnat pentru Brâncoveanu în Ţara Românească şi pentru Cantemir în Moldova noastră un moment de decizie dramatică, de mare nelinişte, de mare risc”. Primul domnitor a ales martirajul, al doilea – exilul. Academicianul Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi îi mărturiseşte lui Vasile Proca un mare adevăr, „să fii român şi să locuieşti în Cernăuţi dintotdeauna e, în primul rând, un noroc, o binecuvântare, un privilegiu, iar acum, în Ucraina, e şi o mare responsabilitate în faţa istoriei”. (p. 24). Andrei Burac, din Chişinău, susţine că „destinul cel de neînţeles” l-a adus în literatură. Autorul basarabean îi dezvăluie lui Vitalie Răileanu funcţia terapeutică a scriiturii, catarsisul, bucuria de a merge liniştit la culcare. Andrei Burac, referindu-se la literatura română basarabeană, ne aminteşte părerile eseistului român Petru Comarnescu despre loialitatea, prietenia, blândeţea şi bunătatea acestor oameni, supuşi vitregiilor destinului. „Supuşi, dar nu trădători, blânzi, dar nu nepăsători, ei au ştiut să îndure vitregia sorţii adesea lăcrimând, uneori revoltându-se, alteori supunându-se, dar totdeauna cu gândul la Dumnezeu… Oamenii aceştia, plini de sensibilitatea, nu uită niciodată binele ce le-ai făcut, aşijderea, nu uită nici jignirile şi răul… Nu cultivă sentimentul răzbunării… Orientarea spiritului basarabean este spre bunurile imateriale mai mult decât spre cele materiale… Basarabenilor nu le impui prin forţă sau autoritate – adică nu-i câştigi – ci prin purtări sincere şi deschise, prin interesul pentru cele veşnice sau spirituale… pentru inimă şi suflet.” (p. 38) Convingerea lui Andrei Burac este că numai prin cunoaşterea trecutului „vom putea crea un viitor cu mai puţină mizerie a condiţiei umane.”

Muti magistri sunt libri. Celelalte o sută de pagini ale revistei ieşene radiografiază relieful contemporan al literaturii: al poemului, cuprinzând creaţiile lui Emilian Galaicu-Păun, Vasilian Doboş, Lucian Alecsa, Radu Florescu, Mircea Lutic, Radmila Popovici, Valeria Manta-Tăicuţu, Dumitru Vacariu, Nina Viciriuc, Gheorghe Vidican, MiljurkoVukadinovic; al prozei şi al eseului din spaţiul nord-estic al laşului, Chişinăului şi Cernăuţilor, dar şi din Serbia, Ungaria şi chiar din Coreea. O altă componentă bine reprezentată este cea a criticii literare, structurate sub genericul Mutifmagistri sunt libri, Eminesciana şi Miscelaneu, unde analizează, (con)semnează şi adnotează: Măria Şleahtiţchi, Eugen Lungu, Ioan Holban, Ionel Savitescu, Simona Modreanu, Constantin Cubleşan, Nicolae Creţu, Vasile lancu, Traian D. Lazăr, Cristina Chiprian, Ionel Popa, Liviu Apetroaie, Alexandru Zub, Ali Narcin, Traian Diaconescu, Mihaela-GFădinliâru^ Pompiliu Crăciunescu, Liviu Papuc, Grigore Ilisei, Bogdan Creţu, Vlad Nedelcu, Nicoleta Dabija, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin, Constantin Coroiu, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitraşcu, Florin Faifer, Leo Butnaru, Alexandru Dan Ciochină. Pe lângă recenziile atât de necesare, care fac lumină prin noianul de cărţi şi stabilesc criteriile axiologice, revista ieşeană aduce în faţa cititorilor repere ale literaturii, dar şi ale celorlalte arte. Mircea Dumitrescu ne aminteşte că sculptura este „artis amica nostrae”, Oltiţa Cîntec ne îndeamnă să înţelegem teatrul, Anatol Eremia şi Eugen Uricaru ne amintesc să începem călătoriile spre locurile frumoase de la Orhei şi Moineşti, iar Cristina Hermeziu redescoperă Europa: Parisul după atentate, Leo Butnaru ţine un alt fel de „jurnal despre jurnal”, scris printre ruinele Romei sau prin alte localităţi fascinante ale Italiei.

Liviu Apetroaie stă de vorbă cu doctorul Victor Bejan şi cu preotul Dumitru Merticaru, care demonstrează că au puterea persuasivă asupra unor Oameni politici care au înţeles că numai prin cultură putem rezista, iar laşul a dovedit în decursul istoriei că este o cetate a culturii. Cât de mult m-aş bucura dacă nu doar cititorii unor reviste de literatură şi artă, ci şi cei ai monitoarelor politice, de pe la guverne, de pe la Comisiile de Cultură ale primăriilor din România şi din ţările limitrofe ar citi următoarele gânduri ale consilierului ieşean Victor Bejan, care sintetizează cei „trei vectori strategici ai mediului cultural ieşean”! Consilierul este convins de importanţa culturii, de aceea susţine acest „brand al Iaşului” ce obligă „autorităţile locale, dar, şi moral, mediul de afaceri, pentru proiectarea şi susţinerea unei strategii investiţionale în infrastructură şi urbanism, în paralel cu sprijinirea financiară a iniţiativelor instituţiilor de cultură… management îndreptat către accesul cât mai liber la actul cultural de orice natură, mai ales pentru categoriile defavorizate la activitatea spiritual-comunitară care se derulează în acest mediu.” (p. 140) Un alt „vector de evoluţie” ţine seama de poziţia laşului ca interfaţă culturală între Occident şi Răsărit, în acest sens, are în vedere eficientizarea comunicării autentice din „spaţiul regional funcţional Iaşi-Chişinău-Cernăuţi” şi nu numai.

Revenirea în fire. Cu siguranţă, exemplul oamenilor de cultură din Iaşi merită luat în seamă şi extins pentru o mai rapidă revenire în firea noastră, înţelegând prin această sintagmă echilibrul spiritual şi redescoperirea reperelor identitare. Să nu uităm că o naţiune fără cultură este una fără viitor, iar cartea de vizită a unei civilizaţiei este cultura. Dacă i s-a reproşat literaturii române că suferă de complexul de inferioritate, al existenţei periferice, al întârzierii, al discontinuităţii, al ruralităţii, al începutului continuu, al imitaţiei, al absenţei capilor de serie etc., numai un spaţiu comun cultural ne-ar asigura dreptul de a sta la masa marilor culturi. Aşa am putea scăpa de „blestemul unei culturi mici”. România a simţit, din păcate, dictonul divide et impera, care a lăsat urme adânci în spiritul omenesc. Românii încă sunt sub blestemul izolării. „Ziduri de hotare tragem între naţiune şi naţiune, între ştiinţă şi ştiinţă, între om şi natură. Şi astfel se naşte în noi adânca neîncredere în tot ce e dincolo de aceste hotare puse de noi”, afirma Rabindranath Tagore (Sādnanā, trad. Nichifor Crainic, Bucureşti, 1990, p. 16). În acest sens, scriitorii au marea şi greaua misiune de a readuce încrederea şi demnitatea unui neam zdruncinat de „teroarea istoriei”, de a sparge graniţele şi de a crea punţi de comunicare acolo unde guvernanţii sunt incapabili.

(„InterArtes”, nr. 8, iunie 2016)

***

Lansată în ianuarie 2015, revista ieşeană Scriptor şi-a câştigat locul în rândul revistelor de cultură de valoare, remarcându-se prin ţinuta elegantă şi prin conţinutul bogat, ce acoperă multe domenii de interes: poezie, proză, interviuri, eseuri, eminesciana, cronici, recenzii, comentarii, traduceri, arte plastice ş.a.

Numărul 1-2 (13-14)/ianuarie-februarie 2016 se deschide cu atractivul concept „Poemul desenat”. Ultimul sonet (Emilian Galaicu-Păun, Chişinău) este ilustrat grafic de Visilian Doboş: „Diminuată/ de boală/ până şi-n/ vorbire/de unde/ a predat/ o viaţă/ limba şi/ literatura/ română, /mama/ lăsa/ cu limbă/ de moarte/ doar patru/ cuvinte:/ nu/ mă/ doare/ nimic”.

Rubrica Un poet, o pagină prezintă o selecţie de versuri semnate de: Lucian Alecsa, Radu Florescu, Mircea Lutic, Radmila Popovici, Nina Viciriuc, Gheorghe Vidican ş.a. Proza Ca frunza-n vânt aparţine Doinei Popa.

Din Literatura lumii, întâlnim traduceri din versurile poetului maghiar Gabor G. Gyukics (oferite de Radu Andriescu) şi fragmentul de proză Poveşti de dragoste pentru vârsta de douăzeci de ani, aparţinând lui Ho-seung Jeong (prezentare şi traducere din limba coreeană de Iolanda Prodan).

La rubrica Efigii se conturează portretul uman şi profilul cultural ale scriitorului George Popa, autori fiind Constatin Cubleşan (Poezia sapienţială) şi Nicolae Creţu (George Popa şi fascinaţia „crestelor”).

Ne mai reţin atenţia şi articolele de la paginile Eminesciana. Primul, În poeziile lui Mihai Eminescu există ceva ascuns dincolo de obişnuit, este un fragment din studiul lui Ali Naçin (Istanbul), intitulat Mihai Eminescu. Cele cinci Scrisori şi Imperiul Otoman, în care autorul turc este preocupat de studierea celor cinci poezii eminesciene denumite „Scrisori” şi de teoretizarea şi aplicarea conceptului de „literatură Divan” la nivelul scrisorilor eminesciene. Exegetul turc afirmă: Mihai Eminescu ne apare atât ca deschizător de drumuri în România în ceea ce înseamnă romantismul, care era în declin în Europa, dar şi ca autorul care a introdus în România Ecoul «Divan»”. Următoarele articole cu referire la Eminescu aparţin lui Traian Diaconescu şi sunt interpretări ale unor creaţii ale poetului: Mihai Eminescu. Noi doi avem acelaşi dascăl şi Căci eterne sunt ale lumii toate. Un poem postum în metru safic. Mihaela Grădinariu face o recenzie (George Vulturescu: sacralitatea firului de praf) la volumul „Complexul Ghilgameş” – Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu.

[Raluca Hăşmăşan, „Nord literar”, nr. 2 (153), februarie 2016]

***

Scriptor, care începe cu o invitaţie la lectura versurilor semnate de Angela Baciu, Ştefan Amariţei, Simona – Grazia Dima, Vasile Mihăescu, Passionaria Stoicescu dar şi la remarcabile pagini de proză. Din acelaşi impuls subiectiv, care pluteşte deasupra Compreselor, mă opresc la cea semnată de Dana Konya – Petrişor, Un florentin ciudat, proză care urmează să devină o carte, absolut incitantă prin mostra oferită. Baladarea prin Florenţa cu un american în miniatură şi rădăcini în magnificul oraş, o boemă cu ştaif, patinată de gesturi şi situaţii aristocrate ori de reacţii natural – amuzante şi revelaţiile aferente sunt substanţa, textul şi pretextul fragmentului. Scriptor este o revistă care s-a aşezat deja în tiparele/ rubricile deja cunoscute ca de cînd lumea: de la poemul desenat al lui Vasilian Doboş la miscelaneul care îi reuneşte pe George Popa, Traian Diaconescu, Eugen Uricaru, Nicolae Busuioc, Grigore Ilisei, Florin Faifer, Liviu Papuc et alţii. Un număr interesant care merită citit din doască în doască.

(„Convorbiri literare”, nr. 3, martie 2016)

***

Noul număr din Scriptor ne propune un sumar bogat tematic cu semnături prestigioase, de la Ştefan Afloroaei la Traian Diaconescu, de la Ovidiu Genaru la Elvira Sorohan sau Eugen Uricaru, ca să ne oprim, absolut subiectiv, la cîteva nume. Cum spaţiul nu este cel mai bun aliat al nostru, vă sugerăm să nu rataţi rubrica de interviuri şi dialogul Tatianei Braicov cu Leo Butnaru, sau pe cel al lui Eugen Munteanu cu academicianul Viorel Barbu ori răspunsurile părintelui şi poetului Theodor Damian la chestionarul lui Lucian Vasiliu. Revista face şi o generoasă listă de invitaţii la lectură girate de Ioan Holban, Elvira Sorohan, Livia Cotorcea, Vasile Iancu, Constantin Cubleşan. La care adăugăm contribuţiile de cercetători şi iscoditori în istoria literaturii noastre ale lui Mircea Coloşenco, Ion Păun Otiman sau ineditele lui Nicolae Mareş. De fapt, revista merită citată ad integrum, aşa că vom mai adăuga un îndemn la o privire asupra inspiratelor ilustraţii datorate lui Mihai Taraşi şi Ion Truică.

(Valentin Talpalaru, „Convorbiri literare”, nr. 8, august 2016)

***

Scriptor, revista pe care Lucian Vasiliu a înfiinţat-o la Iaşi, pe lângă Editura Junimea, a ajuns la numerele 15-16 (3-4, de anul acesta) şi îşi vede cu bine de drumul său. Am reţinut din sumar răspunsurile lui Ovidiu Genaru la chestionarul propus de directorul publicaţiei. Iată cum răspunde el la o întrebare delicată, despre felul în care se raportează la Dumnezeu, la Biserică şi la Cartea Cărţilor: „Tu, pentru tine, dragă Lucian, te-ai încumeta să răspunzi la această întrebare, mai cu seamă primei treimi, când pronunţi cuvântul Dumnezeu? Eu mă simt un creştin sfios şi discret, dar, oare, e bine să vorbesc despre asta? Nu mă încumet. De vreo douăzeci de ani pictez icoane pe sticlă şi-mi dau seama că ceva se întâmplă cu mine şi nu pot numi acest ceva. Să fie o împăcare înceată cu sfârşitul? Dar tac, las lucrurile să curgă de la sine, mă abandonez îngerului meu păzitor. Cât despre biserică, oho, s-ar putea spune multe şi mărunte. Şi nu de laudă întotdeauna; prea lacomă negustorie, prea puţină smerenie. Lăcaşul e sfinţit, oamenii au vicii ascunse. Şi, şi, şi.” Din acelaşi număr, sunt de citit interviurile cu Alexandru Zub, Simona Modreanu şi Viorel Barbu, epistolele inedite ale lui Aurel Dumitraşcu, pagina despre Bicaz semnată de Eugen Uricaru, jurnalul din anul revoluţiei al lui Liviu Ioan Stoiciu, numeroasele cronici de carte, grupajele de proză şi de poezie.

(„România literară”, nr.16-17, 22 mai 2016)

***

Despre primele ediţii ale revistei Scriptor am scris, la vremea respectivă, în această rubrică. Apoi, n-am mai văzut-o, până acum, la nr. 5-6 (17-18)/ 2016. O deschid la întâmplare şi primul care-mi iese în cale este Iulian Boldea. Răspunzând la Chestionarul formulat de Lucian Vasiliu. La întrebarea: „Cum te raportezi la Dumnezeu, la Biserică, la Cartea Cărţilor?”, răspunsul e următorul: „Credinţa în Dumnezeu indică o problematică delicată , care ţine de intimitatea fiinţei, astfel încât, în această sferă , a raportării la numinos, cuvintele sunt sfioase, stângace, temă toare. Credinţa îmi dă putere, echilibru, încredere – încredere în semenii mei şi în mine. Credinţa e o formă de convertire la frumos, bine şi adevăr. E o formă de trăire profundă, iar apropierea de absolut sugerează legitimarea identităţii noastre autentice. Prin credinţă sunt mai aproape de Dumnezeu, dar mai aproape şi de mine, de adevărul lăuntric care dă măsura esenţială a făpturii mele.”

Poezii de Daniel Corbu, Vasilian Doboş şi Gellu Dorian. Paginile de proză sunt semnate de Iulian Filip, Mara-Magda Maftei şi Lucian Zup. Eseurile aparţin lui Ştefan Afloroaei, Leo Butnaru şi Codrin Liviu Cuţitaru. Interviuri: Simona Modreanu cu rectorul Vasile Işan, Grigore Ilisei cu Valeriu Gonceariuc, Eugen Munteanu cu acad. Viorel Barbu şi Alex Vasiliu cu Tiberiu Soare. Urmează „o ploaie” de cronici, recenzii, comentarii şi adnotări semnate, printre alţii, de Ioan Holban, Elvira Sorohan, Nicolae Creţu, Magda Ursache, Constantin Cubleşan, Radu Ciobotea, Passionaria Stoicescu, Liviu Apetroaie. De neocolit sunt şi cei care încheie acest număr, elegant şi doldora de subiecte „tari”: Eugen Simion, Alexandru Zub, Alexandru Călinescu, Eugen Uricaru, Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Oprea, Oltiţa Cântec şi alţii. O revistă de care mi-a fost dor!

[Aurel Podaru, „Mişcarea literară”, nr. 2 (58), 2016]

***

La Iaşi apare şi revista „Scriptor”, sub conducerea poetului Lucian Vasiliu, o revistă ce s-a impus în peisajul revuistic naţional încă de la apariţia ei, în urmă cu doi ani. Este o revistă bine ancorată în realitatea culturală românească de astăzi. Poezie, proză, pagini din literatura lumii, interviuri, critică de întâmpinare… este programul ce a făcut-o apreciată şi foarte căutată de cititori ce vor să se informeze despre ce se întâmplă în ograda literaturii noastre (şi nu numai). În numărul pe septembrie-octombrie recomand eseurile, mai ales că unul dintre ele este dedicat lui Bacovia. Constantin Coroiu, „Bacovia sau poezia în stare pură”, unde îl apreciază pe ilustrul său exeget băcăuan: „A vorbi despre posteritatea lui Bacovia, despre figura sa singulară în conştiinţa literară şi în planul receptării critice, este, cred, obligatoriu a ne raporta la studiile şi eseurile monografice ale criticului şi istoricului literar Constantin Călin, în care marele poet şi-a găsit biograful şi exegetul cel mai riguros şi cel mai devotat, aş spune ideal”.

Proză de Alin Cristian (Taiwan), „Silvestralia” şi Irene Postolache, „Badea Nădrag”.

Desigur, cărţile editate de Editura „Junimea” au tratament preferenţial (profesional, de fapt) şi putem citi despre ultimele apariţii ale unor scriitori bine cunoscuţi publicului.

(„Ateneu”, nr. 566/2016)

***

În nr. 5-6/ 2016 al revistei Scriptor (director fondator şi coordonator: Lucian Vasiliu), ajunsă la al II-lea an de apariţie, la „relief contimporan” citim poezie de bună calitate de: Daniel Corbu, Nicolae Coande, Gellu Dorian şi Jin Gak (Hyesim) – Coreea de Sud, în traducerea Iolandei Prodan, proză, aşişderea, de: Iulian Filip, Mara Magda Maftei, Lucian Zup; eseuri, la fel, de: Ştefan Afloroaei, Leo Butnaru şi Codrin Liviu Cuţitaru. Scriptorul pune faţă în faţă, la „interviu”, pe Simona Modreanu cu rectorul Vasile Işan (II), pe Grigore Ilisei cu pictorul Valeriu Gongeariuc, iar Eugen Munteanu „dialoghează” în continuare cu academicianul Viorel Barbu (III), Alex Vasiliu cu Tiberiu Soare, iar la binecunoscutul „chestionar” (formulat de Lucian Vasiliu) răspunde Iulian Boldea. Răsbătuta rubrică „eminesciana” cuprinde studii de: Eugen Simion, Doru Scărlătescu, Horaţiu Stamatin, iar „miscelaneul” este compactat de: Alexandru Zub, Alexandru Călinescu, Eugen Uricaru, Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Oprea, Oltiţa Cîntec, Narcis Giurgiu, Cristina Hermeziu şi Vlad Nedelcu. „Lumea presei culturale” este ad-notată catalogic de: Alexandru Dan Ciochină. Revista ieşeană Scriptor, devenită din ce în ce mai consistentă, de o eleganţă grafică deosebită, este ilustrată de: Eugen Mircea (pictură) şi Ion Truică (grafică), cuprinzând şi un original „poem desenat” de Vasilian Doboş, via tandematic manuscriptic: Daniel Corbu. Credem în continuitatea proiectului ieşean scriptologic şi ne bucurăm confratern de reuşitele lui de până acum.

(Astral-X, „Astra”, nr. 1-2, 2016)

***

Revista „Scriptor” (nr. 11-12, 2016) publică un dialog din anul 1993 al lui Cassian Maria Spiridon cu Cezar Ivănescu. Întrebat de ce scrie, Cezar Ivănescu mărturiseşte: „Răspunsul cel mai sincer şi probabil primul pe care îl dau, ar fi: scriu pentru că nu pot, sau nu am fost lăsat să fac ceea ce ar fi trebuit să fac, muzică. Dacă aş fi putut studia, dacă aş fi putut fi un muzician instruit de la o vârstă fragedă, cum mi-am dorit, cum ar fi trebuit să fac, nu aş fi scris niciodată. Consider, în mod indiscutabil, muzica drept arta supremă, cea care le întrece pe toate celelalte. Şi dovadă este că, după ce am împlinit – să spunem – o carieră literară, am revenit, pe o cale ocolită, la muzică. Mare parte a poemelor mele au şi muzica lor, se cântă adică. M-am regăsit ca un negru, sau ca un primitiv, cu prima vocaţie, dar în principal, din această cauză scriu, ca o înlocuire a vocaţiei muzicale, pe care, cu certitudine, am avut-o.” Tot în revista ieşeană, putem citi pagini de jurnal din anul revoluţiei semnate de Liviu Ioan Stoiciu. Am reţinut episodul în care poetul, bibliotecar la Focşani, povesteşte cum l-a cunoscut pe Virgil Măgureanu, ce fusese exilat acolo în vara anului 1989: „Ieşim împreună din BJ, spre consternarea colegelor de serviciu (care se tem de exilatul bucureştean, bănuind că Securitatea e la post): îi spun că a mai fost cineva exilat în Vrancea, la Soveja! Aflu că e neştiutor de ce a intrat în dizgraţie: atâta i s-a spus, că nu are ce să i se reproşeze pentru ce a făcut la locul de muncă, nu, ci pentru ceea ce face în timpul liber! Ce făcea? Se întâlnea cu persoane politice intrate în dizgraţie, discutau lucruri incompatibile cu… pedagogia lui politică. E clar, dacă e aşa, de ce vă miraţi că aţi ajuns la Focşani? Se simte îngrozitor de singur aici fără familia lui (soţia, la BCU, bibliotecară, care i-a dat toate cărţile legate de «doctrina politică şi puterea» sosite din străinătate, are un băiat care a terminat liceul şi o fată în clasa a VIII-a, toţi la Bucureşti), fără biblioteca lui unică, fără tabieturile lui. E întristat că nimeni din zecile de cunoscuţi, pe care i-a ajutat «esenţial», nu mai dă nici un semn, că îl evită: doar Lenormanda Florenţiu, profesoara de muzică din Focşani, a venit să-l încurajeze, dezinteresată!…”

(„România literară”, nr. 48, 11 noiembrie, 2016)

***

„Scriptor”, Anul II, nr. 11-12 (23-24), noiembrie-decembrie 2016, Iaşi. Remarcăm: poezia semnată de Margareta Curtescu (cu poem desenat de Vasilian Doboş), Liviu Antonesei, George Calcan, Emil Nicolae, Ianoş Ţurcanu, Nicolae Popa şi proză de M.B.Ionescu-Lupeanu, Viorel Savin şi George Lupaşcu; dialogurile: Cassian Maria Spiridon – Cezar Ivănescu, Vitalie Răileanu – Ivan Pilchin, Simona Modreanu – Virgil Tănase (II), Adriana Maria Robu – Óscar Loureda Lamas; chestionar Scriptor (formulat de Lucian Vasiliu): răspunde Grigore Chiper; critică literară realizată de Bogdan Creţu, Mihai Ursachi – poezia ca taină a universului, Ioan Holban (Cristina Hermeziu, Parisul nu crede în lacrimi), Constantin Cubleşan (Valentin Talpalaru, Poemele Deltei. Rodion), Theodor Codreanu (Gheorghe Vidican, Urma lui Ulysses), Angela Nache Mamier (Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh), Rodica Mureşan (Vasile Macoviciuc, Calea florii de cireş) Vasile Iancu (Diana Trandafir, Oraşul suspendat), Emil Niculescu (Octavian Mihalcea, Umbra de fier). Jurnalul LIS se află la episodul al X-lea – Din anul revoluţiei. De uz strict personal.

(„Spaţii culturale”, Râmnicu Sărat, nr. 49, an IX, 2016)

Anastasia DUMITRU

Setting

Layout

reset default