Scriptor, I, 2015

Share

1 decembrie 2014: data la care poetul Lucian Vasiliu semnează în primul număr din Scriptor un argument – actul de naştere al noii reviste ce apare în capitala culturală a vechii Românii. Iată precedente fondatoare ce-l îndrituiesc să privească optimist viitorul noii reviste: „A fost mai întâi şcoala ieşeană de presă: revista Dialog, coordonată de criticul literar, universitarul Alexandru Călinescu. Erau anii ’70, cu Opinia studenţească, Echinox, Amfiteatru, Radio Europa Liberă (?!) ş.a. Rafinament, subtilitate, rezistenţă prin cultură… În 1990 am editat (sub auspiciile Uniunii Scriitorilor) noua serie a revistei de inspiraţie kogălniceană Dacia literară (Iaşi, 1840), ca oglindă în principal a arhivelor, mai puţin cunoscute, ale muzeelor literare ieşene. Dacia literară, pornită la drum cu Val Condurache şi Daniel Dumitriu, şi-a dezvoltat proiectul până recent (timp 25 de ani). Din 1995 am pus umărul la noua construcţie a Convorbirilor literare. Acum, sub auspiciile stimulativului proiect Iaşi – capitală culturală europeană 2021 (în dialog cu ţinuturile vecine, Chişinău, Cernăuţi etc.), lansăm o nouă publicaţie (de 15 ianuarie 2015 la Ipoteşti – monastirea Vorona), dedicată Cuvântului, cărţilor, dialogului cultural. Mai mult dialog, mai bune cărţi, mai fideli cititori…“

1 decembrie – 15 ianuarie: date mari şi faste, evenimente memorabile, poate şi de ordinul miracolelor petrecute în scurta istorie a mereu tânărului popor pregătit de a o lua de la capăt. Cu gândul debutului repetat şi nesfârşit întâmpină şi poeta Ana Blandiana apariţia noii reviste ieşene: „M-am întrebat ce aş putea să urez mai convingător  unei reviste care debutează, decât oferindu-i prima poezie dintr-un volum care nu există încă, dar care va fi pentru mine, ca fiecare carte nouă, un nou debut. Le doresc aşadar tuturor prietenilor de la viitorul Scriptor, succes curajului lor de a o lua de la capăt, şi acest poem, ca un gaj de noroc pentru anul şi anii care îi aşteaptă“. Poemul se intitulează Heidelberg şi evocă un trecut în care cartea / poemul se vădesc mai puternice decât timpul şi vremurile ce curg cu pas greoi şi nepăsător. În numele Uniunii Scriitorilor, Gabriel Chifu, recentul laureat al Premiului „Mihai Eminescu“ de la Botoşani, îi transmite prietenului Lucian Vasiliu, fondatorul noului Scriptor, bucuria „că şi-a păstrat tinereţea, entuziasmul şi râvna pentru fapte culturale durabile“. „O urare pentru această patrie a literelor care, din secol în secol, a fost şi a rămas Junimea“, transmite Romulus Rusan: „La trecutu-ţi mare, Mare viitor!“ Se adaugă urătorilor, cu un cuvânt de bun venit, Theodor Codreanu şi, „solidar cu valorile“, poetul Liviu Ioan Stoiciu de la revista Viaţa Românească, al cărui mesaj salută puterea poetului de a o lua mereu de la capăt în serviciul culturii şi literaturii române. Din Basarabia vine speranţa lui Arcadie Suceveanu, preşedintele US din Republica Moldova, că Scriptor, noua revistă, „va potenţa dialogul dintre cele două maluri ale Prutului“. Cu un cuvânt încurajator şi mult promiţător întâmpină evenimentul Gheorghe Nichita, primarul Iaşiului, susţinătorul material şi moral al Scriptor-ului, animat de speranţa obţinerii titlului de „Capitală culturală a Europei anului 2021“.

Primul număr al noii publicaţii, iniţiativă editorială a Editurii Junimea conduse de poetul Lucian Vasiliu, conţine tălmăciri de Eugen Munteanu din marii nemţi Lessing (Cântec din spaniolă), Goethe (De bucurie plin şi de tristeţe), Brecht (De citit dimineaţa şi seara) şi, lângă aceştia, din lirica slovacă trei poeme de Balasz F. Attila (Linişte, Străin, Surâde-n vis) traduse de Mihok Tamas. Mesaje lirice autohtone semnează Nicolae Corlat, Vasile Dan, Pavel Gătăianţu, Alexandra Negru, Nicolae Turtureanu, George Vulturescu. Bogat şi perfecţionabil, din sumarul primului număr al Scriptor-ului semnalez în fugă continuarea interesantei anchete a lui Lucian Vasiliu începută mai demult în Dacia literară. Invitat să răspundă chestionarului cu „accente ludice“ este cronicarul teatral Ştefan Oprea. Geografiile „subiective“ ale lui Eugen Uricaru despre Botoşani, oraşul „marilor spirite înalte ale neamului“ (Iorga, Antipa, Enescu, Eminescu), „fraza epică“ a lui Gellu Dorian din Cartea de la Uppsala, „scandalosul“ dialog la care Vasile Proca l-a provocat pe neuitatul poet Cezar Ivănescu şi „confesiunile violente“ ale acestuia despre poetul Virgil Mazilescu, un articol (pe care parcă l-am mai citit undeva!) al lui Adrian Alui Gheorghe despre Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, notele lui Alexandru Zub despre Romulus Rusan „în ipostază istoriografică“, „eminesciana“ Elvirei Sorohan, despre Studii şi articole despre Eminescu de Vladimir Streinu (Târgovişte, 2014), volum îngrijit de Ileana Iordache-Streinu şi prefaţat de Barbu Cioculescu, Epistolarul cu scrisorile lui Aurel Dumitraşcu trimise lui Constantin Preda („Tevatura cu cartea m-a prăfuit din nou. Nu mi se mai fac reproşuri ideologice, în schimb s-au luat de stilul meu «pe muchie de cuţit», «tonul prea trist». În acest an – 1984 – trebuie să fie numai veselie. Ce vină or fi având textele mele de acum patru-cinci ani că în 1984 e Congresul?… Scriam de mulţi ani că nu putem crăpa decât de silă“; „tu-i vizitezi pe toţi scriitorii când treci prin Bucureşti. Eu – ştii ce fac?! Trec numai pe la câţiva pe care-i iubesc mult ca scriitori: D.R.-ul, Bălăiţă, don Cezar…“) şi lui Nicolae Sava în 1979 („i-am scris lui Daniel… m-am văzut cu el când am citit în cenaclul Hogaşului, dar m-a deranjat faptul că mă gândea ca pe unul de care se va apropia gloria. Eu gândesc altfel poezia, nu ca pe o glorie… Vreau să dau ce am mai bun oamenilor, ce sunt eu pe lângă acuta lipsă de linişte şi fericire din lume?! – deci trebuie să ne «sacrificăm» pentru că nu ne-am născut pentru a câştiga ceva. Câştigul e treaba negustorilor şi lichelelor, a proştilor şi hoţilor, a cartoforilor şi jucătorilor la Pronosport. Nouă ne ajunge moartea!“; despre Nichita Stănescu: „Nu gândesc fenomenul poetic românesc în funcţie de Eminescu, dar am sentimentul că Nichita Stănescu e cel mai genial poet român care a trăit pe pământul nostru de la Eminescu încoace. Îl găsesc mai profund decât Blaga. Poate voi face rost şi de Operele imperfecte. Zilele din urmă am citit Apărarea lui Galilei a lui Paler. Excelent! Excelent! Oh, aş fi fericit să-mi trimiţi ultima carte a lui Dinescu!“); Prelegerile Junimea azi, cu Nicolae Breban, care se consideră „un scriitor de tip naţional“ şi Alexandru Zub, care vorbeşte auditoriului „despre relaţia mea cu Biblioteca Centrală ieşeană“; sau un articol de Constantin Coroiu despre Un erou intelectual: Grigore T. Popa – toate acestea fac din Scriptor o carte de citit. Excepţionale sunt amintirile Danei Konya-Petrişor, din care revista publică fragmentul Viaţă de nomad dintr-un volum în curs de apariţie la Editura Junimea: De pe mal de Prut pe malurile Senei. Viaţa de nomad începe devreme pentru această urmaşă (strănepoată?) a familiei Negruzzi din Hermeziu, unde, în copilărie, „mergeam vara de cum se lăsa căldura“. Mergea într-o trăsură cu „muscal“ pe capră, taxiul epocii: „adulţii în spate şi eu lângă vizitiu“. Un episod din prima copilărie poate fi de mare ajutor prezentului nostru înfierbântat în care spiritele s-au încins pe seama orei de religie, obligatorie sau opţională. Primele clase autoarea le face la Şcoala de Fete „Sfântul Iosif“, la „cinci minute de casa noastră“. Iată climatul în care se desfăşoară educaţia şcolară şi religioasă: „Atmosfera în şcoala aceea de factură religioasă era departe de a fi fost una monastică. Măicuţele, fie ele tinere sau bătrâne, erau de o veselie deosebită. Niciodată în viaţă  nu am mai aflat un mediu înconjurător încărcat de atâta bucurie de viaţă. Femeile acelea îmbrăcate în negru, cu vălurile lor cernite erau mai voioase decât noi, copiii, şi ne antrenau şi pe noi în această atmosferă plină de râsete şi cântece. În recreaţii se prindeau cu noi în horele noastre de copii, cu vălurile fluturând în vânt şi râzând mai abitir ca ştrengăriţele în al căror dans intrau“. Visez pentru cei de azi la o oră de religie în care educatorii ori educatoarele, profesorii ori profesoarele de religie să „se prindă cu noi în horele noastre de copii, cu vălurile fluturând în vânt“, capabili, toţi aceştia, să „râdă mai abitir ca ştrengăriţele“ pe care le au în grijă în şcoală, la ora de religie ca şi la oricare altă „oră“!

Ministerul de resort, inspectoratele şi direcţiunile şcolilor noastre trebuie să facă, urgent, un masiv import de voioşie, veselie, ştrengărie şi „văluri fluturânde“ pentru ca faimoasa dispută din jurul „orei de religie“ să se desfăşoare şi soldeze cu concordie şi reciprocă înţelegere între părţile implicate: fără acest „import“ – dacă resursele interne nu mai fac faţă! – ideea „orei de religie“ este iremediabil compromisă şi poate face mai mult rău decât bine. Ce mai spune dna Dana Konya-Petrişor cu o „viaţă de nomad“ între Franţa şi România? „Sala de îmbarcare a aeroportului… care aeroport? Nici nu mai ştiu, Otopeni sau Roissy? Parcă m-aş trezi dimineaţa în pat… care pat? Cel de la Bucureşti sau cel din Fontenay? Viaţă de nomad… acum, când dorul de ţară se rezolvă cu un drum la aeroport şi un zbor de două-trei ore de «acasă» până «acasă», cel puţin pentru noi, cei care ne aflăm în Europa. Dna Dana, din familia lui Negruzzi de la Hermeziu, îşi mai aminteşte: „Profesoarele noastre de franceză, Mère Narcisse la început şi Mademoiselle Blanche mai târziu, ne învăţaseră să dansăm Sur le pont d’Avignon sau să cântăm Il était une bergère mimând ciobăniţa care-şi ceartă pisoiul hoţ de smântână şi noi eram încântaţi. Fräulein Clara, profesoara de limbă germană, ne învăţa şi ea o mulţime de cântecele şi tremurau pupitrele sub noi când cântam Hänschen klein şi terminam prin hopşaşa!, săltându-ne poponeţele pe bancă. Desigur, pentru sărbătorile de Crăciun învăţam cele mai multe cântece, fie ele colinde româneşti, cu învăţătoarea, doamna Bălan, fie pe cele germane, germanii fiind un popor pentru care Crăciunul este o sărbătoare impresionantă“. Fireşte, evocând şi citând asemenea amintiri pe marginea subiectului pe care l-am adus în discuţie, cititorii serioşi, preocupaţi de mersul ţării şi al credinţei, pot considera pe drept cuvânt că am dat în… mintea copiilor! Că religia în şcoală nu se face cu „văluri fluturânde“ şi cu acea „bucurie de viaţă“ de la „Sfântul Iosif“. Nu se „predă“ ora de religie nici cu „une bergère“ mimând ciobăniţa care-şi ceartă pisoiul hoţ de smântână ori cântând şi bâţâind până ce „tremurau pupitrele sub noi“! Dar până ce aceşti oameni supăraţi şi încruntaţi care dezbat ora de religie nu-şi vor aminti ce spunea Brâncuşi despre viaţa mai lungă sau mai scurtă a copilului din fiecare, până ce, cu alte cuvinte, nu vor „cădea“ cu toţii în mintea copiilor, ora de religie e doar o poveste de… adormit copiii. Amintirile dnei Konya poate-i vor trezi din somnul raţiunii care naşte monştri; un monstru redutabil născut din somnul raţiunii şi lipsă de talent (literar şi pedagogic) este monstrul plictiselii: citiţi manualele ca să vă convingeţi!

O contribuţie de prim ordin la redeschiderea (revizuirea!) dosarului de prozator şi eseist a lui Dimitrie Anghel îi aparţine dlui Liviu Papuc. „Cu o fire de hoinar şi de boem (Şerban Cioculescu), D. Anghel face în epocă“ – scrie Liviu Papuc – „o figură fundamental neliniştită cu diverse tribulaţii care au ţinut capul de afiş al presei contemporane lui“. Trece, fără să se fixeze, pe la Contemporanul socialist, Viaţa românească poporanistă şi Sămănătorul tradiţionalist. În Cumpăna, scoasă în 1909-1910 cu Sadoveanu, Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif, va constata că nici „internaţionalismul mie nu mi-a fost prielnic“. În comparaţie cu „poetul florilor“, prozatorul D. Anghel a fost trecut pe nedrept în plan secund, deşi N. Iorga îl socotea „unul din cei mai mari maeştri ai prozei noastre“. Acelaşi prozator a rămas în umbră şi după 1944: ediţia de Scrieri din 1984 e drastic cenzurată. Liviu Papuc apreciază că prozatorul poate fi şi trebuie redescoperit şi e pe cale de a pune la dispoziţia cititorilor „un cuprinzător volum de proze în care Iaşiul să figureze în prim-plan“. Oferă, spre convingere, cititorului două proze – eseuri excepţionale: Pe un tablou al Junimii şi Statuia lui Cuza Vodă, ambele pe tema, clasică, a lui „Sic transit…“ Războiul de supravieţuire al florilor atinse de iremediabila caducitate baudelairiană observată şi de G. Călinescu, se „mută“ din poezie în proză în pagini de mare moralist întunecat, cu reflexe de un cinism pe cât de jovial, pe atât de „subversiv“ în sarcasmul lui devastator. Iată Junimea: „Am sub ochi tabloul comemorativ al Junimii, o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombă de decapitaţi pe care cine ştie ce erou sângeros şi plin de ironie şi-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec ca vremea ş…ţ Şi eu, de la marginea neantului meu, privesc atâtea neanturi ş…ţ Ca pe o hartă sculptată, trec mâna mea peste tabloul acesta, ca un orb ce ar pipăi cu degetul relieful ce-l lasă un ascuţiş pe o suprafaţă lucie, ca pe întinsul unor ape ce le-a sorbit focul lacomului soare, lăsând să li se vadă tăinuitele prăpăstii şi vulcane ce le ascundeau în fundul lor, călătoresc şi mă mir cât de puţine înălţimi au rămas, pe care să mă pot urca spre a privi mai de aproape cerul ş…ţ Goale de pupile au rămas multe irisuri, împrejmuite de neant au rămas ovalele globuri întoarse, neîndurate s-au lăsat întunecate cortine ale dibaciului operator (fotograful Nestor Heck – n.n.) peste atâtea trufii, chipuri anonime reprezentate printr-un număr sunt astăzi majoritatea acestei pleiade“ peste care „Serioasă însă, tristă aproape, tânără încă voluntară totuşi, priveşte enigmatica figură a marelui Caragiale din alveola acestui grup coralier“. Acest imn întunecat şi cinic derivat din străvechiul „vanitas vanitatum“ se repetă în Statuia lui Cuza Vodă, scoasă din marmora tulburată a Pirineilor şi adusă la Iaşi de un Raffaello Romanelli, cu 40 de statui în România, între care a lui Kogălniceanu şi aceasta a lui Cuza Vodă, despre care scrie prozatorul, fostul poet al florilor defuncte, Dimitrie Anghel, cu mâna unui Ecleziast resemnat: „Şi ca mâni, cel ce a prins trup din nou de pe înaltul soclului va privi şi nu-şi va recunoaşte urbea lui va vedea figurile străine ce mişună tot mai vechi pe străzile vechi, le va vedea tot aşa de bine din Piaţa Unirii sau din altă piaţă, şi cu braţele încrucişate va fi osândit să asculte fără ca gura lui mută să poată răspunde elanului oratoric ce va urca spre el. Tumultul gloatelor şi vociferările oratorice vor amuţi şi ele, şi târziu, târziu, când voievodul nu va mai recunoaşte poate între cei ce-l înconjoară pe nimeni dintre ai lui, îşi va aduce aminte cu părere de rău de somnul său milenar ce l-a dormit în stânca de piatră din Munţii Apeninilor (Pirinei! – n.n.) şi, râzând de câte zgomote şi dispute s-au iscat pentru locul ce avea să i se dea, se va scoborî singur de pe soclu şi împreună cu toţi colegii lui de bronz şi de marmură va emigra aiure, lăsând postamentul lui şi al celorlalţi vacante pentru celebrităţile noi ce se vor ridica spre bucuria noroadelor“. Edificat, prinţul dezamăgirilor de la Elsinor vorbeşte aici cu vocea unui Dimitrie Anghel dintr-o „grădină“ a tuturor iluziilor pierdute şi deşarte. Cum de nu l-o fi auzit un Emil Cioran?

 (C. Stănescu, „Cultura”, nr. 12 (510), aprilie 2015)

port de voioşie, veselie, ştrengărie şi „văluri fluturânde“ pentru ca faimoasa dispută din jurul „orei de religie“ să se desfăşoare şi soldeze cu concordie şi reciprocă înţelegere între părţile implicate: fără acest „import“ – dacă resursele interne nu mai fac faţă! – ideea „orei de religie“ este iremediabil compromisă şi poate face mai mult rău decât bine. Ce mai spune dna Dana Konya-Petrişor cu o „viaţă de nomad“ între Franţa şi România? „Sala de îmbarcare a aeroportului… care aeroport? Nici nu mai ştiu, Otopeni sau Roissy? Parcă m-aş trezi dimineaţa în pat… care pat? Cel de la Bucureşti sau cel din Fontenay? Viaţă de nomad… acum, când dorul de ţară se rezolvă cu un drum la aeroport şi un zbor de două-trei ore de «acasă» până «acasă», cel puţin pentru noi, cei care ne aflăm în Europa. Dna Dana, din familia lui Negruzzi de la Hermeziu, îşi mai aminteşte: „Profesoarele noastre de franceză, Mère Narcisse la început şi Mademoiselle Blanche mai târziu, ne învăţaseră să dansăm Sur le pont d’Avignon sau să cântăm Il était une bergère mimând ciobăniţa care-şi ceartă pisoiul hoţ de smântână şi noi eram încântaţi. Fräulein Clara, profesoara de limbă germană, ne învăţa şi ea o mulţime de cântecele şi tremurau pupitrele sub noi când cântam Hänschen klein şi terminam prin hopşaşa!, săltându-ne poponeţele pe bancă. Desigur, pentru sărbătorile de Crăciun învăţam cele mai multe cântece, fie ele colinde româneşti, cu învăţătoarea, doamna Bălan, fie pe cele germane, germanii fiind un popor pentru care Crăciunul este o sărbătoare impresionantă“. Fireşte, evocând şi citând asemenea amintiri pe marginea subiectului pe care l-am adus în discuţie, cititorii serioşi, preocupaţi de mersul ţării şi al credinţei, pot considera pe drept cuvânt că am dat în… mintea copiilor! Că religia în şcoală nu se face cu „văluri fluturânde“ şi cu acea „bucurie de viaţă“ de la „Sfântul Iosif“. Nu se „predă“ ora de religie nici cu „une bergère“ mimând ciobăniţa care-şi ceartă pisoiul hoţ de smântână ori cântând şi bâţâind până ce „tremurau pupitrele sub noi“! Dar până ce aceşti oameni supăraţi şi încruntaţi care dezbat ora de religie nu-şi vor aminti ce spunea Brâncuşi despre viaţa mai lungă sau mai scurtă a copilului din fiecare, până ce, cu alte cuvinte, nu vor „cădea“ cu toţii în mintea copiilor, ora de religie e doar o poveste de… adormit copiii. Amintirile dnei Konya poate-i vor trezi din somnul raţiunii care naşte monştri; un monstru redutabil născut din somnul raţiunii şi lipsă de talent (literar şi pedagogic) este monstrul plictiselii: citiţi manualele ca să vă convingeţi!

O contribuţie de prim ordin la redeschiderea (revizuirea!) dosarului de prozator şi eseist a lui Dimitrie Anghel îi aparţine dlui Liviu Papuc. „Cu o fire de hoinar şi de boem (Şerban Cioculescu), D. Anghel face în epocă“ – scrie Liviu Papuc – „o figură fundamental neliniştită cu diverse tribulaţii care au ţinut capul de afiş al presei contemporane lui“. Trece, fără să se fixeze, pe la Contemporanul socialist, Viaţa românească poporanistă şi Sămănătorul tradiţionalist. În Cumpăna, scoasă în 1909-1910 cu Sadoveanu, Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif, va constata că nici „internaţionalismul mie nu mi-a fost prielnic“. În comparaţie cu „poetul florilor“, prozatorul D. Anghel a fost trecut pe nedrept în plan secund, deşi N. Iorga îl socotea „unul din cei mai mari maeştri ai prozei noastre“. Acelaşi prozator a rămas în umbră şi după 1944: ediţia de Scrieri din 1984 e drastic cenzurată. Liviu Papuc apreciază că prozatorul poate fi şi trebuie redescoperit şi e pe cale de a pune la dispoziţia cititorilor „un cuprinzător volum de proze în care Iaşiul să figureze în prim-plan“. Oferă, spre convingere, cititorului două proze – eseuri excepţionale: Pe un tablou al Junimii şi Statuia lui Cuza Vodă, ambele pe tema, clasică, a lui „Sic transit…“ Războiul de supravieţuire al florilor atinse de iremediabila caducitate baudelairiană observată şi de G. Călinescu, se „mută“ din poezie în proză în pagini de mare moralist întunecat, cu reflexe de un cinism pe cât de jovial, pe atât de „subversiv“ în sarcasmul lui devastator. Iată Junimea: „Am sub ochi tabloul comemorativ al Junimii, o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombă de decapitaţi pe care cine ştie ce erou sângeros şi plin de ironie şi-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec ca vremea ş…ţ Şi eu, de la marginea neantului meu, privesc atâtea neanturi ş…ţ Ca pe o hartă sculptată, trec mâna mea peste tabloul acesta, ca un orb ce ar pipăi cu degetul relieful ce-l lasă un ascuţiş pe o suprafaţă lucie, ca pe întinsul unor ape ce le-a sorbit focul lacomului soare, lăsând să li se vadă tăinuitele prăpăstii şi vulcane ce le ascundeau în fundul lor, călătoresc şi mă mir cât de puţine înălţimi au rămas, pe care să mă pot urca spre a privi mai de aproape cerul ş…ţ Goale de pupile au rămas multe irisuri, împrejmuite de neant au rămas ovalele globuri întoarse, neîndurate s-au lăsat întunecate cortine ale dibaciului operator (fotograful Nestor Heck – n.n.) peste atâtea trufii, chipuri anonime reprezentate printr-un număr sunt astăzi majoritatea acestei pleiade“ peste care „Serioasă însă, tristă aproape, tânără încă voluntară totuşi, priveşte enigmatica figură a marelui Caragiale din alveola acestui grup coralier“. Acest imn întunecat şi cinic derivat din străvechiul „vanitas vanitatum“ se repetă în Statuia lui Cuza Vodă, scoasă din marmora tulburată a Pirineilor şi adusă la Iaşi de un Raffaello Romanelli, cu 40 de statui în România, între care a lui Kogălniceanu şi aceasta a lui Cuza Vodă, despre care scrie prozatorul, fostul poet al florilor defuncte, Dimitrie Anghel, cu mâna unui Ecleziast resemnat: „Şi ca mâni, cel ce a prins trup din nou de pe înaltul soclului va privi şi nu-şi va recunoaşte urbea lui va vedea figurile străine ce mişună tot mai vechi pe străzile vechi, le va vedea tot aşa de bine din Piaţa Unirii sau din altă piaţă, şi cu braţele încrucişate va fi osândit să asculte fără ca gura lui mută să poată răspunde elanului oratoric ce va urca spre el. Tumultul gloatelor şi vociferările oratorice vor amuţi şi ele, şi târziu, târziu, când voievodul nu va mai recunoaşte poate între cei ce-l înconjoară pe nimeni dintre ai lui, îşi va aduce aminte cu părere de rău de somnul său milenar ce l-a dormit în stânca de piatră din Munţii Apeninilor (Pirinei! – n.n.) şi, râzând de câte zgomote şi dispute s-au iscat pentru locul ce avea să i se dea, se va scoborî singur de pe soclu şi împreună cu toţi colegii lui de bronz şi de marmură va emigra aiure, lăsând postamentul lui şi al celorlalţi vacante pentru celebrităţile noi ce se vor ridica spre bucuria noroadelor“. Edificat, prinţul dezamăgirilor de la Elsinor vorbeşte aici cu vocea unui Dimitrie Anghel dintr-o „grădină“ a tuturor iluziilor pierdute şi deşarte. Cum de nu l-o fi auzit un Emil Cioran?

 (C. Stănescu, „Cultura”, nr. 12 (510), aprilie 2015)

Setting

Layout

reset default