,

Scriitorul ca „duşman al Puterii”

Share

Trăim cu convingerea că epoca noastră, a aşa-numitelor „medii de socializare” şi a presei în format digital, a inventat fenomenul fake news şi că numai regimurile autoritare (de tip Erdogan sau Putin) reprimă ziariştii şi scriitorii incomozi.

Recenta cercetare a lui Lucian-Vasile Szabo, Ameninţarea clasicilor. Scriitori şi jurnalişti în dispută cu puterea politică, ne convinge, însă, că în realitate, nici la acest capitol nu experimentăm nimic nou. Cuvântul scris a intrat dintotdeauna în coliziune cu interesele guvernanţilor şi, din păcate, represiunea împotriva libertăţii de exprimare nu a fost un privilegiu al totalitarismelor. Autoritatea politică a folosit încă din zorii epocii moderne, pe de-o parte, diferitele forme de cenzură, pe de alta, calupurile de fake news, în disputa ei cu intelectualii neînregimentaţi. Aceste constatări nu sunt menite să ne erodeze încrederea în democraţie. Dimpotrivă: prevenindu-ne asupra limitelor şi neajunsurilor puterii politice din România, ele aspiră să ne îndemne să căutăm mecanisme de corecţie. Şi, nu în ultimul rând (pentru că de istoria literară este vorba), să ne impulsioneze în a scutura „colbul de pe cronici”, elucidând episoade din biografiile scriitorilor noştri care, deocamdată, sunt înecate în legendă, dacă nu de-a dreptul în mistificare.

Dar mai întâi câteva cuvinte despre autorul acestei cercetări, criticul, istoricul literar şi editorul Lucian-Vasile Szabo. Încă de la prima sa carte, Libertate şi comunicare în lumea presei (1999), a fost interesat îndeaproape de dificultăţile de care s-a lovit presa românească, în relativ scurta ei istorie (începută la 1829, odată cu apariţia „Curierului românesc“, al lui Heliade-Rădulescu), în de mer sul de a formula şi disemina în societate opinii şi puncte de vedere. Dincolo de limitele ei inerente, ca instrument social, la noi, politicul şi-a pus amprenta asupra presei şi, nu o dată, aceasta, la rândul ei, a influenţat major politicul. Dacă la această simbioză adăugăm amănuntul că, până nu demult, majoritatea gaze tarilor noştri de vârf erau şi scriitori, problematica libertăţii de exprimare devine, dintr-una teoretică, ţinând de esenţa democraţiei, una practică, de istorie literară.

Cel mai bine se vede asta în suita de cărţi şi ediţii pe care Lucian-Vasile Szabo le-a consacrat lui Ioan Slavici, scriitorul junimist fiind un exemplu de receptare literară bruiată de opiniile gazetarului, şi ele, adesea, mistificate de mediul politic. De la Un alt Slavici (2012) şi Complexul Slavici (2013) la Recurs în dosarul Ioan Slavici (2015) şi Cu Slavici şi Arghezi după gratii (2018), Szabo a spulberat, pur şi simplu, noianul de mistificări răspândite de adversarii scriitorului. Confruntată cu proba textelor propriu-zise, concluzia strivitoare din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu („Moartea izbăvi în 1925 opera de om”), rămâne doar o formulă spectaculoasă şi goală: omul Slavici a fost de o remarcabilă rectitudine morală, gazetarul politic, de o la fel de admirabilă luciditate. Nici unul dintre miturile care circulă şi astăzi, prin „studii” şi prefeţe de ediţii academice, de la cel al „antiunionismului” lui Slavici la cel al colaborării cu autorităţile de ocupaţie ale Puterilor Centrale, nu are acoperire în fapte.

Bănuiesc că, pe parcursul cercetărilor asupra raporturilor lui Ioan Slavici cu mediul politic, Lucian-Vasile Szabo a descoperit şi alte cazuri de scriitori intraţi în coliziune cu puterea politică, care i-au relevat importanţa subiectului pentru istoria noastră literară. Ameninţarea clasicilor este consecinţa acestei lărgiri a orizontului de cercetare, parcurgând, prin decupaje, întreaga istorie a literaturii române moderne şi contemporane. Decupajele care exemplifică fiecare epocă se referă la relaţiile cu puterea ale lui Ion Heliade-Rădulescu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Ioan Slavici şi Constantin Noica. Studiile care le sunt consacrate sunt precedate de două abordări teoretice: prima examinează specificul represiunii la adresa cuvântului scris, cea de-a doua abordează raporturile complexe dintre literatură, gazetărie şi politică, în cultura noastră. Care, să nu uităm, şi-a început existenţa modernă prin câteva decenii bune de confuzie între cele trei…

Cele cinci „momente” (care sunt, de fapt, şase, întrucât Eminescu beneficiază, pe drept, de două studii) nu sunt alcătuite pe o formulă standard. Cercetătorul – unul dintre bunii cunoscători ai istoriei noastre, generale şi literare, din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX – s-a aplecat asupra modului specific în care fiecare dintre cei cinci scriitori a intrat în coliziune cu o autoritate politică, şi ea, aflată într-o rapidă schimbare.

Astfel, puterea de care se ciocneşte „părintele” literaturii şi al gazetăriei române moderne, Ion Heliade-Rădulescu, nu este reprezentată de domniile pământene de dinaintea şi din timpul Revoluţiei de la 1848. Poetul, în ipostaza sa de ziarist (ca şi în cea, ascunsă un timp, de revoluţionar), se loveşte de ocupaţia rusească a Principatelor Române, care începe în timpul războiului ruso-turc din 1828 şi nu se va încheia decât târziu, sub administraţia lui Pavel Kiseleff, în 1834. Heliade-Rădulescu s-a confruntat direct cu „partea întunecată” a administraţiei ruseşti, despre care, altminteri, se spune că ar fi avut şi aspecte pozitive (în privinţa modernizării Principatelor, prin intermediul Regulamentului Organic). În realitate, în 1829, când scriitorul reuşeşte să obţină aprobarea rusească pentru apariţia „Curierului românesc“ – folosindu-se de pretextul necesităţii unui organ central care să popularizeze deciziile administraţiei –, începe şi bătălia politică fundamentală pentru destinul românităţii, până la venirea în ţară a domnitorului Carol de Hohenzollern. Anume, cea dintre partida naţională (care-şi propunea transformarea Principatelor Române într-un stat naţional, independent, organizat ca o monarhie constituţională de tip european, sub conducerea unui suveran dintr-o dinastie de prestigiu) şi partida rusească, al cărei obiectiv era înglobarea Munteniei şi Moldovei – aceasta din urmă, deja păgubită de Basarabia, răpită în 1812 – în Imperiul Ţarist. Heliade-Rădulescu, arată Lucian-Vasile Szabo, a trebuit să se lupte pentru fiecare aspect al existenţei ziarului său, de la opinii la difuzare. Victoria „Curierului…” a fost una a inteligenţei, tenacităţii şi credinţei în cauza naţională.

Eminescu, spuneam, are parte de două studii. Primul este consacrat episodului prin care liberalii i-au arătat, cum se spune, pisica poetului, fabricându-i un dosar penal pentru gestiunea Bibliotecii Universitare din Iaşi. Cel de-al doilea este un episod publicistic care răstoarnă imaginea lui Eminescu antimodern şi conservator, în sensul rău al termenului: în realitate, atitudinea din Doină este una strict lirică. Poetul s-a luptat, ca gazetar, cu corupţia puterii politice, spre a asigura României căi ferate moderne.

Macedonski şi Slavici intră şi ei, în epocă, din motive şi în împrejurări diferite, în conflict cu politicul. Poetul Rondelurilor… este, în tinereţea sa, anti-dinastic şi ratează (datorită înţelepciunii justiţiei de atunci) o mare carieră de persecutat politic, însă şi mai târziu existenţa sa publică va fi marcată de scandaluri cu tentă politică. Slavici, pe de altă parte, este un epitom al publicistului incomod, atât în Transilvania din componenţa Imperiului Austro-Ungar (unde va fi întemniţat pentru activitatea de la „Tribuna“), cât şi în România devenită Mare (unde va fi întemniţat la Văcăreşti pentru atitudinea, chipurile, filogermană).

Surprinzător este capitolul consacrat lui Constantin Noica, nu numai pentru că filosoful nu părea a fi excelat în gazetărie (Szabo ne convinge, totuşi, de contrariu). Cercetătorul abordează publicistica lui Noica din punctul de vedere al problematicii „tinerei generaţii” interbelice şi al ciocnirii ei cu curentul principal, politic şi cultural, al interbelicului, cel de orientare democratică. Deschiderea interpretativă este înnoitoare în ce priveşte efectele, pozitive şi negative, deopotrivă, pe care această ciocnire le-a avut asupra culturii române.

Principala concluzie a atât de interesantelor studii care alcătuiesc Ameninţarea clasicilor este că, la noi, cuvântul scris a fost mereu întâmpinat cu suspiciune de autoritatea politică, a cărei reticenţă faţă de spiritul critic a ameninţat constant, indiferent de regim, libertatea de exprimare a intelectualului. Tocmai de aceea, ar trebui să nu privim această libertate de exprimare ca pe un bun care ni se cuvine de la sine şi, mai ales, să nu limităm, din comoditate sau din slăbiciune, sfera de acţiune a spiritului critic. Fără de care nu există nici literatură, nici viaţă politică bine aşezată.

Răzvan VONCU

(„România literară”, nr. 25/2020)

Setting

Layout

reset default