,

Rodion al Deltei – poet al străzii Măicuța

Share

Valentin Talpalaru își continuă aventura spirituală începută în Poemele Deltei în noul volum intitulat sugestiv 35 de poeme în căutarea unui titlu, apărut la Editura Junimea, Iași, 2019. Dacă Rodion, vocea interioară a Deltei, își imagina harta spațiului unde migra, eul poetic din prezentul op construiește o poveste lirică în jurul străzii Măicuța, nume simbolic din geografia sacră a Moldovei, o replică a străzii Mântuleasa din proza lui Eliade. Strada Măicuța devine o coloană a infinitului ce hrănește viziunea interioară a poetului, este un refugiu, o eliberare de agresiunea unui real ostil și puternic desacralizat. Această reașezare lirică a unor mituri și semnificații poate fi considerată asemenea unei încercări de reechilibrare a lumii, o apropiere a ființei de elementul primordial.

Asemenea titlului, volumul este despre căutarea sensului existenței, este despre povestea timpului, despre devenire ca o tangentă care atinge în evoluția ei un punct, și anume viața. Astfel, confesiunea lui Talpalaru începe sub semnul certitudinii, al unei mărturisiri cu aspect gnomic: „Sigur, povestea nu putea începe decât așa:/ un om avea o singură viață de trăit”, iar finalul este unul conclusiv, reductibil la un simplu enunț: „Viața mea va fi o propoziție”. Volumul, construit pe relații sintagmatice și paradigmatice, este ca un „lanț” în termenii lui Saussure, adică o combinare ordonată de semnificații care contribuie la realizarea unui tot, al unui întreg. Este așadar un volum în care primează dualitatea rațională cuvânt-tăcere, lumină-întuneric, viață-moarte, curgere-stagnare, limitat-ilimitat, însă unitatea se realizează prin principiul coincidentia oppositorum, devenită „o dialectică între ordine și aventură”.

Poemele lui Valentin Talpalaru traduc o poetică a materialului constituit într-un raport de congruență cu imaterialul: „Să ne așezăm pe lacrima asta/ ca o piatră/ să facem/ ordine în tristețea asta, în deznădejdea asta”. Cuvântul este doar o formă de manifestare a egoului, iar tăcerea o formă de elevație spirituală. În universul exterior, poetul învață alfabetul singurătății, este un Iona în căutarea unui partener de dialog, însă acesta este inexistent. Motivul dublului descinde din cel al solitudinii și o întreagă poetică a singurătății, a întunericului dezvoltă poetul în acest volum, care marchează o criză spirituală: „Tu erai mai tot timpul afară./ Așa ai putut să înveți/ alfabetul singurătății/ căci ce altceva poți face afară”; „Umbli îmbrăcat în vorbele mele,/ în toate vorbele mele/ (…)/ Umbli împopoțonat cu toate vorbele mele,/ te lauzi că știi unde e adevărul și pui/ lespedea grea a minciunii deasupra”; „Lumina cască și se culcă în sine./ Întunericul e abia la început”; „Nu mai avem lumină”; „tu erai în spatele luminii și/ lumina a curs din tine/ până la ultimul strop”.

Încărcătura afectivă se remarcă prin figurile familiare, dar și prin imaginea străzii Măicuța, spațiu al amintirii, al nostalgiei, al suferinței. Elementele biografice completează poeticul printr-o paletă plină de semnificații. Strada reprezintă universul intim al ființei, devine o scară către cer, imagine soresciană recognoscibilă și în Poemele Deltei, este o curgere continuă și dureroasă a existenței: „amintirile cresc una din alta/ de parcă mi-aș dubla/ tripla/ carapacea de viață/ de parcă/ strada ar fi o scară și/ îngerul acolo sus/ arbitrul/ care știe dinainte cine câștigă”; „Mureau oamenii unii după alții/ fără noimă/ pe strada Măicuța/ iar acolo, în capătul ei,/ în bătătură, nu încolțea nimic”. Figurile sunt „bătrânii” ajunși la etapa înțelepciunii depline, trăind însă o viață simplă, uneori banală, asemenea devenirii. Viața neîmplinită a lui moș Trifan care-și numește pomii din curte după numele copiilor pe care nu i-a avut, bătrânul care și-a pierdut mâna și așteaptă să-i crească la loc, toate sunt povești triste peste care se așterne liniștea „ca un cântec de leagăn”.

Ființa este o replică a lui Iona prinsă în propriul chit, ce reprezintă o autolimitare, fără posibilitatea unei noi nașteri: „În casa mea, în propria casă/ nu mai am loc de mine/ nu mă mai pot naște, nu pot/ muri în spitalul amoriului,/ nu pot să am și eu un monolog convenabil/ fără să fiu întrerupt…”. Existența este sinonimă cu evanescența, este o plutire în care eul nu se mai recunoaște, și-a pierdut limitele, se dedublează, fiind într-o dureroasă singurătate, iar golul este similar cu ilimitatul în care își va petrece ființa veșnicia: „singurul chip despre care se zicea/ că-i al meu era cel din oglindă./ Adică eu nu aveam niciun chip înăuntru/ și afară vedeam unul care îmi învățase/ grimasele pe care le făceam/ fără voie”; „Dimineața e întotdeauna/ mai tristă decât mine cel/ mereu aruncat/ în altă parte în oricare/ debara a sufletului vostru”; „…să-mi imaginez/ golul pe care/ îl umplu cu spaima/ că ar putea fi cu adevărat./ golul/ pe care o să-l locuiesc/ și va trebui să ies/ din casa din care/ nu am ieșit niciodată”.

Devenirea se compune dintr-un șir nesfârșit de curgeri, de treceri și trecători care-și contemplă în nepăsare finalul. Versurile exprimă tristețea de a exista, de a fi: „nu-i nimic spun/ a murit un vecin eu/ mă mut în locul lui/ și stau cuminte la rând”. Poetul este un Iov ale cărui răni se adâncesc odată cu trecerea timpului, un Iov bolnav de efemeritate, iar timpul – un histrion ce malaxează discret și apoi topește ființa: „semnele – iată/ ele s-au adunat la capătul uliței/ acolo pe unde se strecoară/ pe furiș timpul”. În goana frenetică, asemenea personajului sorescian, omul ignoră că într-o zi i se va termina apa, că timpul nu va mai fi răbdător: „ne vom trezi într-o bună zi/ că s-a scurs toată noaptea și/ nu mai apucăm să-i mirosim/ deajuns/ florile negre”. Singurătatea este supărătoare, dureroasă, ființa solitară la masa de taină, nu mai are pe cine vinde sau cui vinde, s-a pierdut pe sine într-o lume scindată, desacralizată. Într-un gest existențialist, insul își ia în mâini propriul destin: „La masa mea de taină/ douăsprezece scaune goale./ Cuvinte decapitate/ se rostogolesc/ dintr-un capăt în altul al sălii/ (…)/ Dar cui și pe cine să vând?/ (…)/ «Da, desigur,/ e timpul să mă vând mie»/ spun, potrivindu-mi/ ștreangul”.

O întreagă problematică a timpului, a ieșirii din existența limitată, a singurătății ființei în univers, a trăirii frenetice dezvoltă Valentin Talpalaru în acest volum: „privește trăiește/ și gata și/ gata…”. Poemul este născut din sufletul și amintirile legate de strada Măicuța, un toponim familiar, intim, construit metaforic și simbolic din liniștea, din singurătatea corbilor care ciugulesc nestingheriți sentimente.

Cele 35 de poeme alcătuiesc un tablou aproape sinestezic, radiografiază, într-o manieră realistă, un spațiu apropiat al poetului, în care meditează asupra problematicii lumii contemporane.

Imelda CHINȚA

[„Caiete silvane”, nr. 4 (183), aprilie 2020]

Setting

Layout

reset default