Reprezentarea scenică și seismograful subiectivității critice

Share

Criticul de teatru Carmen Mihalache își adună în volumul Teatru la Filtru (Editura Junimea, Iași, 2017) câteva dintre cronicile publicate de-a lungul unui deceniu, operând o selecție fără îndoială riguroasă, cu acribie și conștiința perfectă de a se fi lăsat sedusă de ceea nu putea să rămână doar un obiect servit observației și studiului. Criteriile pentru care optează autoarea în alegerea textelor se supun subiectivității multifațetate a insiderului care privește „teatrul din interior, la un mod cât se poate de empatic”, iar exigențele teoretico-metodologice sunt subordonate spiritului vivace și bucuriei de a participa la vibrațiile scenice prin filtrul emoției nealterate de încorsetări abstractizante. Colaborarea armonioasă dintre elementele reprezentării, dintre condițiile materiale, psihologice, dintre personalități și contexte este reliefată cu plăcerea de a gusta frumosul, arătând că teatrul trăiește doar în momentul înlănțuirii episoadelor reprezentării scenice, irepetabilă și ireproductibilă în esența sa. Întrucât antrenează un alt tip de interpretare și se definește prin contactul nemijlocit cu publicul, configurându-se ca o puternică punte de comunicare între artă și destinatarii săi. Geografia interpretărilor teatrale secționează cartea în capitole care descriu reprezentații din Bacău, Botoșani, Buzău, București, Iași și Piatra Neamț, grupând sub numele orașului serii de cronici ce analizează câteva dintre cele mai importante evenimente scenice.

Întregul volum se remarcă printr-o ageră și justă incursiune în cromatica dramatică a fiecărui eveniment sau a fiecărei reprezentații, în care maniera de elaborare a textelor și structurile expresive nu dăunează prospețimii teatrale, ce se resimte cu o vitalitate extraordinară în spatele fiecărei cronici din incitanta colecție. Pătrunzătoarele tablouri dramatice sunt pictate în cuvinte, cu substraturi de un estetism critic temerar ce se materializează în comentarii de o vădită acuitate perceptivă: „O monodramă puternică, de bogată substanță umană, scrisă special pentru o actriță (deși ea poate avea și cinci interprete) care găsește în acest text de o mare forță dramatică cam tot ce ar putea visa. Pentru că personajul traversează trei epoci și mai multe vârste, de la copilăria cu cravată roșie până la senectutea petrecută într-un azil. Mană cerească, așadar, pentru interpretare” (p. 14). Autoarea adoptă un ton ce se dezice de etalări de teorii, preferând un minimalism speculativ. Tăria analitică percutantă a expunerii îmbină adaptarea textuală a mijloacelor teatrale cu libertatea ficțiunii și rigoarea cronicarului dramatic. Alegoriile sprințare și maniera descriptivă pasionantă trasează principalele coordonate ale textelor adunate în acest volum.

Structurile dramatice sunt disecate cu instrumentele unui stil vivace, captivant, concretizate în comentarii concise, intense și demonstrații lucide, care caută să clarifice evoluțiile și mutațiile ce se produc în fibra lăuntrică a unui spectacol sau festival de teatru, de la an la an, de la oraș la oraș: „Teatrul Municipal Bacovia a prezentat în premieră pe țară Amphitrion 38 de Jean Giraudoux, în viziunea regizorală a lui Horia Suru, căruia îi aparține și adaptarea textului. O interesantă opțiune repertorială și un spectacol puternic vizual, de o plasticitate pregnantă, gândit într-o manieră estetizantă. Cu elemente baroce în decor (forme grandioase, opulente), în ilustrația muzicală (încântătoare), cu mișcări hieratice sau tumultoase, cu o cromatică expresivă, mergând de la puritatea albului la dramatismul roșului, cu tensiune și mister” (p. 122). O grație eseistică străbate toată colecția de cronici, cultivând surprizele unui univers compozit, ipostaziat în toată splendoarea sa, urmărind mișcările alegorice ale expresiei care se străduiește să redea cât mai fidel cumulul de emoții și impresii, fără a se îndepărta vreodată de descoperirile făcute în momentul interacțiunii cu spectacolul.

Fiecare piesă componentă a volumului concentrează, în germene, specificul reprezentațiilor analizate, al personajelor, dramelor, situațiilor, dezvoltându-le cu un evident gust pentru rafinamentul pictural și pentru intensificarea bucuriei de a surprinde efectele asupra publicului. Fenomenul teatral nu este izolat în abstract ori privit ca un material de studiu în laborator, într-un mediu steril, ci palpită de viață, fiind descris în toată impetuozitatea sa inspirată: „Spectacolul te cucerește de la prima scenă, în care, într-un decor cu portaluri, arcade de tip Art Nouveau (cu vitralii având decorațiuni vegetale, animaliere, în culori pale, surdinizate), figurând intrarea într-o grădină publică, niște tineri năvălesc, veseli, gălăgioși, începând să se joace cu frunzele căzute. De pe soclul său, statuia Prințului fericit privește, melancolic, simpatica zbenguială în frunzișul de toamnă a unor tineri fără griji, spunându-i Rândunelului (rătăcit de stol din motive de amor pentru o cochetă trestie), povestea sa” (p. 206). Înclinația autentică spre consolidarea unui dispozitiv hermeneutic îndreptat către optica reprezentării teatrale, cu întoarceri, (re)descoperiri, rătăciri livrești și anamneze, rămâne unul dintre principalele mobiluri ale cronicilor, devoalând afabilitatea autoarei față de lumile pe care le zugrăvește cu precizie evocativă.

Vocația către expresivitatea stilistică devine o lentilă amplificatoare pentru lumea spectacolului dramatic. Identificarea cerințelor specifice spectacolului de teatru se conjugă cu o anumită candoare a plăcerii de a asista la el, inducând o seducătoare senzație a firescului: „Viziunea regizorală e bine articulată, bazată pe o reflecție profundă asupra textului. În lectura lui Vlad Masaci, «Roman teatral» vorbește despre un regim al terorii, care corupe, trivializează și dezumanizează cele mai naturale și inocente porniri ale sufletului omenesc. Un regim sub care noi am trăit o jumătate de secol, ceea ce nu se poate uita” (p. 188). Simbolistica reprezentării scenice este decriptată pentru a mobiliza întreaga energie a teatrului, cartografiind straturile profunde ale piesei și posibilitățile ei latente de a prinde viață într-un context diferit. Repertoriile teatrale contemporane sunt analizate și transpuse în cortegii pitorești, muzicale ori literare colorate afectiv, aprofundând îndemnurile intrinseci ale artei dramatice: „Trecând de primul strat, de strictă actualitate a colecției de știri din presa tabloidizată, România 21 se avântă în metaforă, parodie, parabolă, suprarealism. După propria mărturisire, autorul își ia o distanță brechtiană față de lumea înfățișată, construind un muzical în care muzica are efectul de a contrabalansa sarcasmul piesei. Dezinvolt, teribilist, ironic și autopersiflant, cu un limbaj mai «scuturat» astă dată, Peca pune în scenă, în spiritul autenticismului, un story verosimil și niște personaje credibile” (p. 235). Autoarea edifică ingenios proiecțiile reprezentațiilor rămase în memorie, montând serii imagistice expresive, autentificate toate de emoția ferventă și totuși stăpânită, și de o ingenuitate a delectării retrospective ce i se ghicește în tonul complice.

Notațiile lui Carmen Mihalache au un ritm tonic, vivace, care se ramifică în direcția unei indeniabile solidarizări cu înseși resorturile trăirii teatrului, prin toate sensurile adiacente pe care acesta le antrenează. Algoritmul receptării spectacolului de teatru apare, din perspectiva criticului, ca unul multidimensional, ce implică o viziune atotcuprinzătoare, spirit de sinteză, dar și o capacitate de predicție care se amestecă desăvârșit cu acuitatea sporită pentru sesizarea detaliului semnificativ: „«Unchiul Vanea» (desfășurat în inspirata scenografie a Cristinei 88 CONVORBIRI LITERARE Ciobanu), e un spectacol viguros, neortodox, ocolind locurile comune. Este imperfect însă, amalgamând mai multe teme regizorale, neducând până la capăt unele intuiții. Are inconsecvențe și câteva gratuități teribiliste, nu e încă așezat. Se simte că ar mai fi fost de lucru, de adâncit și cizelat prin unele părți, cert este însă că Luminița Tîcu are ceva de spus foarte personal și îndrăzneț” (p. 116). Matricea ornamentală a spectacolului de teatru și geografia culturală cuprinsă în paginile volumului reflectă relieful accidentat al jocului scenic, urmărit până la fibra cea mai intimă a mesajului labirintic propus de piesă. Critica este prezentă sub forma sa constructivă, iar observațiile negative sunt expuse franc, fără a se insinua intenția de a le îndulci, conturându-se o colecție de texte incitante în interpretări și bogate în referințe culturale. Deși reușitele și punctele slabe sunt prezentate cu aceeași perspicacitate a specialistului versat, însemnările nu conțin nicio urmă de pedanterie, simplitatea și concizia alcătuind turnesolul care scoate la iveală fantasme dramatice, izbânzi teatrale, deziderate și iregularități plasate într-o complexă dinamică scenografică ce își extrage esențele tari din înseși zvâcnirile de viață. Intuiția remarcabilă a autoarei sortează, după intensitate, efectele produse de acțiunea mecanismelor și strategiilor dramatice, distingând între funcțiile de actualitate și actualizare ale fondului teatral.

Cu iscusința criticului dramatic de vocație, Carmen Mihalache navighează cu eleganță printre meandrele teatrului românesc într-o inedită „lectură” a spectacolului, menită să releve consistența substanței și contrastelor dramatice, precum și a categoriilor universale ale reprezentării teatrale: „Și așa se vede și în spectacolul lui Horațiu Mihaiu, care pune în scenă, cu un maxim rafinament vizual, o versiune drastic comprimată a tragediei lui Euripide, «Hippolystos». Care îl copleșește prin măreția ei, înmărmuritoare, impunând tăcerea. «Hippolystos sau despre tăcere», astfel sună laconicele rânduri din caietul program, scrise de regizorul scenograf” (p. 248). Rafinamentul moderației, atât de pregnant în fiecare dintre luările sale de poziție, o împiedică pe autoare să adopte poziția unui critic de teatru refugiat în citadela autosuficienței, preferând o autoritate polifonică, subiectivă, ce aplică eficient antidotul revelației estetice. Înțelegând teatrul ca un adevărat seismograf artistic, Carmen Mihalache demonstrează, cu fiecare ocazie, că gesticulația dramaturgiei universale animă scenele teatrelor românești și modelează reflexele culturale în dozaj inefabil. Metabolismul repertoriului teatral românesc constituie acel reper inconturnabil ce stimulează interogațiile artistice, literare și implică un test estetic în sine, printr-o stilistică particulară. Colecția de cronici semnată de critic oglindește tocmai pulsul scenic al manifestărilor ce prind viață în teatrele românești. Gale, festivaluri, reprezentații, adaptări, totul se transformă din prezențe difuze, uitate, în metafore privilegiate pentru înregistrarea cotidianului, pentru reflecție, datorită gustului ireproșabil și vivacității incoruptibile derivate din salturile expresive ale frazei concise.

Alexandra OLTEANU

[„Convorbiri literare”, nr. 2 (290), februarie 2020]

Setting

Layout

reset default