Relatări de pe frontal vizibil-invizibilului

Share

Poet care se reinventează continuu la nivelul expresiei şi formulei lirice, de pe un suport al unei sensibilităţi mereu în alertă, Emil Nicolae îşi modulează vocea de la o carte la alta, ţinînd în priză un eventual cititor. Noul volum, „Suflet prădător” (Editura Junimea, 2017), ne arată un poet reflexiv, observator hiperlucid care reconsideră toate implicaţiile subsidiarităţii într-un discurs discontinuu, fragmentar, simbolic. De la volumul „Omul de hîrtie” (1999) încoace, poezia lui Emil Nicolae este o relatare de pe un front al vizibil-invizibilului pe care îl detectează cu toate simţurile, pe care îl traduce pe înţelesul tuturor destructurînd închipuirile onirice: „Visul în întuneric/ este obligaţia acestei zile/ uită visul cu ochii deschişi/ care te-a umplut de iluzii/ sub pleoapă colcăie adevărul/ anatomia fericirii îşi dezvăluie/ planul grotesc/ colecţia de păpuşi/ cu zâmbet standardizat nu mai valorează doi bani/ pe piaţa liberă a vieţii/ pe cine ai iubit dacă/ nu ai auzit geamătul mamei şi/ cine te-a iubit dacă/ nu ai văzut uciderea tatălui/ ia-ţi în spinare sacul/ cu toate zilele care ţi-au rămas şi trage pleoapa peste ele/ cu zgomot/ cu furie precum poarta/ grea peste o proprietate pustie”.

Miza textului poetic este la Emil Nicolae iluminarea, una de tip rimbaldian pe alocuri, transfigurarea poetică are însă, drept „decont”, paradoxul ca sumă a subiectivităţii transfiguratorii: „zilnic să aprinzi focul din/ aceleaşi amintiri dar mereu/ altfel dispuse pentru ca/ aceasta să rămână/ o lucrare originală cu/ surprize şi cu piedici obscure/ curenţii de aer îşi schimbă direcţia/ soarele se află în alt punct al/ bolţii pereţii respiră din/ motive diferite chibritul îşi/ înclină flacăra cu viclenie/ astfel aprinzi focul în/ pântecele sobei cum ai/ aprinde dorinţa în pântecul unei femei/ în fiecare zi surprinzând-o/ mai adaugi un lemn uscat/ apoi două umede pe urmă un ciot de fag/ două vreascuri de salcâm/ eşti foarte atent să nu se / stingă focul capricios/ care oboseşte la o vreme/ care izbucneşte din senin/ sau mocneşte la pândă ore în şir/ iar când temperatura atinge nivelul de alarmă/ (şi asta nu-ţi vor spune/ termometrele ci senzorii fiinţei tale secrete/ îmbălsămată în experienţe străvechi)/ separi lemnele de foc şi aştepţi mesajul ei/ lapidar/ care-ţi va spune „astăzi nu pot să vin”/ după care laşi cenuşii ceea ce este al cenuşii/ adică uitarea”.

Emil Nicolae este, în esenţă, un orfic care se întoarce cu credinţa că realitatea de recuperat, din memorie, este aceeaşi, dar cu speranţa secretă că va fi, totuşi, alta: „Când soarele ţi se-nfige în sânge/ sub arşiţa necruţătoare/ şi toţi au înnebunit de căldură/ poţi să spui şi tu adevărul despre/ trădare f ără teama că vei fi pedepsit// aşa cum viteza luminii/ este egală cu viteza/ întunericului (te repeţi) reducerea/ la absurd este egală cu/ ridicarea la aceeaşi limită de unde rezultă că/ adevărul rămâne o vorbă goală/ pe care ne chinuim de milenii/ să o umplem cu înţelesuri de aur –/ licitaţi băieţi numai licitaţi să/ crească preţul nimicului// aşadar ea – cu prea multă graţie –/ păşea prin câmpul de maci/ ca peste purpura senatului roman/ istoria se află mereu dedesubt/ dar Tacitus a preferat să tacă/ despre asta”. Secvenţialitatea, ca relatare discontinuă dintr-o „irealitate fecundă”, face recurs la faptul divers pe care starea lirică îl încarcă cu metafizică, conferind poeziei o dinamică aparte, astfel „înscenările” sunt mereu surprinzătoare: „Ştirea că piticul macho de la etajul doi / a ucis-o pe vipera languroasă de la trei /pentru că-i oferea satisfacţii egale/ cu partidele de poker de vânătoare /sau cu ambalarea propriului 4 x 4/ în panta bulevardului/ răpindu-i timpul destinat acestor pasiuni/ nu e decât un fapt divers”; sau: „Pe aleea din marginea parcului/ grăbită să prindă cadenţa paşilor lui/ cealaltă femeie/ nu ezită să răvăşească zăpada/ pe care se odihneşte umbra panterei/ scăpată din visul pictorului”.

Între inocenţa imaginarului şi rafinamentul calofil, umorul se insinuează ca o alternativă moralizatoare; iar subiectivitatea se exprimă minimalist: „Când ziua de sărbătoare s-a încheiat şi/ toate tarabele din piaţă se goliseră/ de gablonzuri cocarde insigne/ brelocuri/ şi alte nimicuri zornăitoare/ strălucitoare (până şi vânzătorii/ plecaseră acasă)/ în jurul unei singure mese încă era/ mare înghesuială şi îmbrânceli/ apropiindu-se curios a aflat că acolo/ se dădeau gratis locuri de veci”.

Carnea text, viaţa text, iubirea text, moartea text sunt cîteva constante ale poeziei lui Emil Nicolae, de la volumele „Omul de hîrtie” (1999) şi „Mortul perfect” (2002) încoace. Tema transformării în text a universului, sub toate formele sale, pare a fi ecoul aserţiunii lui Ludwig Wittgestein care spunea un lucru infailibil: „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Poetul, mai mult, vorbeşte pe lîngă cuvinte şi cu tăceri, iar limita limbajului imaginaţiei sale este … inimaginabilul: „În spaţiul dintre primul vers/ şi al doilea vers/ nu trebuie/ să rămână timp pentru o crimă”; sau : „Pe foaia albă foşneşte/ uşor lumina înserării/ pe carnea albă clipeşte/ ascuţit peniţa de oţel/ şi scrie şi scrie”.

Dicteul automat, propriu avangardismului, care transformă amorful în structuri lirice, se regăseşte în multe secvenţe din acest volum. Reproduc, de altfel, poemul preferat din această carte:  „Luni dimineaţa/ după week-end trenul picoteşte în gară/ şi vaca paşte iarba/ un ceferist cu ciocanul bate melancolic în roţile grele/ şi iarba paşte vaca/ bucurie reţinută în vagoane când trenul porneşte/ şi vaca paşte iarba/ întârzierea de patru minute aproape că/ trece neobservată/ şi iarba paşte vaca/ după doi kilometri fum fum şi trenul se opreşte brusc/ şi vaca paşte iarba/ abia acum un frison tulbură somnul pasagerilor/ şi iarba paşte vaca/ o roată a luat foc de la un sabot de frână defect/ şi vaca paşte iarba/ alte minute se adaugă întârzierii iniţiale/ şi iarba paşte vaca/ trenul pleacă mai departe mai departe încet încet/ şi vaca paşte iarba/ nimeni nu aude strigătul Europei furate/ cândva de un bou/ şi iarba paşte vaca/ luni dimineaţa aici în vagon toată lumea e/ surdă/ şi vaca paşte iarba/ alţi surdomuţi descarcă pe mese obiectele lor inutile”.

Moartea şi iubirea sunt peste tot, caligrafiate, însuşite, îmblînzite. Absurdul este subînţeles, acceptat. Viaţa însăşi e asumarea unei gratuităţi. Spunea, cîndva, laureatul Nobel Imre Kertesz: „Cu siguranţă nu e plăcut să fii mort, dar cu timpul trebuie că te obişnuieşti şi cu asta (ca şi cu orice altceva). De fapt, de ce ne e teamă? Să nu ne doară cumva? Sau, mai degrabă, că ne vom schimba modul de viaţă? Dacă moartea e absurdă, cum poate avea vreun sens viaţa? Dacă moartea are un sens, la ce bun să mai trăieşti? E evidentă lipsa oricărei corelaţii între raţional şi moral. Tot ce e raţional şi etic face trimitere la o altă lume: or, această altă lume nu există. Despre creaţie se spune că învinge moartea. Contrariul e, cu siguranţă, adevărat. Creaţia, dacă îşi merită numele, ţîşneşte din pîntecele morţii. Moartea e, pur şi simplu, morala creaţiei; ba, dacă ne gîndim bine, la fel şi viaţa”. Aşa şi la Emil Nicolae, poemul este caligrafia unui gînd, astfel oceanul este redus la o picătură de apă, cum o picătură de apă este un ocean pentru o fiinţă imperceptibilă. Nimic convenţional în poemele din această carte, imaginaţia mai pregnant chiar decît notaţia, certifică o realitate expusă continuu, un spectacol la care poetul este spectatorul impenitent adesea: „Moleşiţi de aerul coclit al zilei/ şi venind din direcţii diferite/ familia veselă care a fost „la un grătar”/ văduva satisfăcută de buna împărţire a colivei/ şi tânărul care şi-a exersat la ştrand/ puterea de seducţie a tatuajelor/ s-au aliniat ca-ntr-o vitrină/ în staţia de autobuz/ de la colţul cimitirului”.

Dacă ar fi să transpună în desen propriile poeme, Emil Nicolae ar realiza un perfect echilibru vid-plin din arta tradiţională chinezească. Spun asta, pentru că senzaţia pe care o ai citind cartea „Suflet prădător” este a unui echilibru perfect între cuvînt şi tăcere, între exprimabil şi ceea ce rămîne subînţeles.

Adrian ALUI GHEORGHE

(„Argeş”, nr. 12, decembrie 2017)

 

Setting

Layout

reset default