Reîntâlnire cu Ilie Constantin

constPoezia lui Ilie Constantin* conține un paradox pe care l-am mai indicat și altădată. Sub pavăza expresiei clare, cu precizie latină articulată, apar aproximația, dezordinea, informul fețelor lumii. Ne întâmpină un peisaj în descompunere, o șovăială a liniilor, o degringoladă a imaginilor. Între postura auctorială expresivă și obiectul acesteia, un apăsat contrast: „Soare și nori bestiali, unduire grea de văzduh”, „către ploaie se-ncovoaie apusul”, „lut de uitare dibuie pasul în gol”, „totul se mistuie în nepricepere”, „viața oarbă-n amestec”. Nefiind ocolit nici clivajul dramatic al timpului: „Ritmata secure a zilelor/ deschide în timp tăieturi/ adânci ca abisele. (…) te vei zvârli în prăpastie!/ Unghi invincibil, trupul tău/ va hohoti în pătrundere/ și trunchiul de ere încâlcite/ se va despica, din coroană/ până-n rădăcini, de-a lungul./ Timpul se va despica/ dar numai pentru tine” (Tăietorul de lemne). Confruntarea conștiinței cu materia începe cu o referință la soma proprie: „Și mâinile mi le-am privit, de parcă/ atunci întâia oară le-aș fi văzut./ Privirea se adâncea uimită în țesuturi./ Și un singur gând în mine s-a rostit: «Ce săracă alcătuire, câtă iluzie!»” (Alcătuirea). Intervine însă rațiunea. În contrapondere, aceasta caută elementarul, primordiile ascunse sub complexități. În loc de-a complica realul intrat în criză, se străduiește a-l simplifica. Cu toate că o asemenea simplificare nu duce la o eliberare, la un catharsis, devenind ea însăși o problemă deschisă. În căutarea obârșiilor sale metafizice, ființa constată că nu poate ocoli insondabilul, spasmul terorizant pe care i-l poate provoca astfel destinul: „E clipa când viața de tine atinge/ locul începerii, veșnicul loc de întoarcere,/ călcâiul primei spițe a roții. (…) oricare zi are o clipă a ei/ când viața și-aduce aminte, cu insomnie, de frica nașterii tale./ Din întuneric spre întuneric, / vomitat de neant la întâmplare,/ vei fi reînghițit prin teroare” (Cosmogonie). Un soi de parabolă înfățișează „Cuvântul Cărții” care traversează deșertul laolaltă cu „îngerul Domnului”: „Și cămila Cărții e îngerul/ până la os limpezit de furtuni din pustie./ Cartea își lasă umbra să coboare,/ oprită, pe umerii îndurătorului prezent” (Pe spete de cămilă). Atitudinea dominantă care-și face loc e scepticismul. Eul nu mai are încredere în nimic din ceea ce i s-ar putea întâmpla, cedând unui simțământ de nec plus ultra: „Niciodată nu vei porni cu adevărat/ de aici, din hotarul etern,/ legănat și șters și iar viu, unde/ mareele cern pietre de hotar”. (Desprinderea de țărm). Perspectiva finală e cea a unei sumisiuni la polivalentul real căruia niciodată nu i se va putea stabili nucleul primar, misterul care l-a făcut posibil. Misterul ființei e reprezentat de o poartă aparent de „salvare”: „Cum s-o deschizi, și la ce bun?/ mai bine, tu suie scara în meandre,/ orice pas pe propria ta inimă să-l sprijini,/ agonizând de vis către cupolă.// Până când treptele te surpă-n goluri/ și te vei pierde pe de-a-ntregul/ în lacrima necruțătoare ce te poartă/ în timpul-gând, în valul-gând, în viața-gând” (Treptele). De aici încolo episoadele unei trudnice așteptări care se formalizează grație ritualului, existența înscriindu-se într-un imemorial tipar fără perspectiva unor soluții: „După un vechi ritual, te răsucești/ tot mai iute, tot mai pierdut,/ până când, pe temeliile de piatră, vei cădea cu fața la cer:/ un ochi al pământului larg deschis în eter/ nemaiștiind încotro te-ai prăbușit/ și de unde răsare soarele de a doua zi” (Nenumărat îți e trupul). Scenariul unei atari agonice adăstări aduce uneori fantasme mitice, precum cea a unor demoni inomabili: „Cum mi se-arată fără de vină/ demonii negri de pe colină! (…) Trupul lor însă nu-i spre vedere,/ suflul lor arde lumea de sfere,/ și contemplarea pieire lină/ a nenumiților de pe colină” (Coline cu demoni). Alteori, imaginarul placat de-a dreptul pe o așteptare solemnă, reflex al grandorii universale: „Asurzit de atâta inimă,/ pierii, nemaiputând să îndur/ vacarmul orb ce mă alcătuia./ Atunci porni în zbor fără mișcare/ nemișcătorul tron de piatră,/ prin cerul mult, nelocuit și fără stele/ dar luminat în vioriu, cum doar oceanul/ în preajma clarilor ghețari.// Și nemișcarea mă purtă spre El,/ iar El era imens și fără asemănare:/ grumazul i se arcuia cumplit, copitele/ erau de aur, toate cinci” (Rit de inițiere). Sau pur și simplu contemplarea abisului care pornește din chiar trupeștile complexități: „Dus de vis ca vălul miresei în joc,/ dus de vis peste goluri,/ pe unde talpa-i ușoară și încrezătoare./ Chiar o bătaie a inimii poate fi treaptă,/ și o zbatere a pleoapei, pe înalta spirală!” (Fântână). Dar tensiunea confruntării cu provocările majore scade treptat. În cele din urmă, stadiul dramaticelor încleștări face loc unei detente. Totul în preajmă devine vag, inert, atins de insuficiență, poezia sprijinindu-se pe neîmplinirea în parametrii comuni ai existențialului. Demonia se cuibărește în anostul cotidianului, în plictisul astfel produs. Sustras terifiantei apăsări apocaliptice, spiritul se regăsește prin testul secund al „Marelui vag”: „Marele Vag, ca o exasperare/ îmi înmiește simțurile, și prin el,/ pot urmări în locul de contact/ al toamnei cum o veștedă celulă/ din viața mea decade și o alta se naște în locul ei” (Febră). Neapărat se cuvine subliniată originalitatea importantei creații poetice a lui Ilie Constantin, în contextul generației căreia îi aparține. Nimic comun cu „vârfurile” ei care nu o dată – ne păstrăm mai vechea opinie – au fost supralicitate. De unde aerul intemporal, id est de stranie actualitate recurentă a acestui autor intrat acum, prezumăm că din pricina îndelungatului său exil, într-un cu totul nemeritat con de umbră. Mărturisim că am recitit versurile lui Ilie Constantin cu o emoție admirativă.