Radu Negrescu-Suțu „în căutarea timpului pierdut”

Share

Radu Negrescu-Suțu este unul dintre acei oameni a căror biografie impresionează prin datele sale ieșite din sfera obișnuitului. Descendența aristocratică atât prin statutul social, dar și, cu atât mai important, prin spirit anunță din start o personalitate aparte. Fiu al colonelului Aurel-Mihai Negrescu, susținător al regalității în România, și al principesei Georgeta Rudolf Suțu, stră-strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suțu și fiica lui Rudolf Suțu, cunoscutul cronicar al vechiului Iași, Radu Negrescu-Suțu este un personaj care nu putea fi decât indezirabil pentru regimul instalat în 1948. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea sa nu este una de supunere. În 1977, se solidarizează cu Paul Goma și inițiază, la rândul său, împreună cu Ioan Marinescu, Dan Iosif Niță, Raymond Păunescu și Nicolae Windisch (cunoscuți ca Grupul Canal 1977), un protest împotriva nerespectării drepturilor omului în România. Ca urmare a acestei inițiative este arestat și condamnat la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Apelează la greva foamei, în ciuda persecuțiilor din partea Securității, iar forurile din străinătate se sesizează și va fi eliberat și expulzat din țară la sfârșitul lui 1977. Astfel, obține azil politic în Franța și se stabilește în Paris. Eliberarea din mediul imediat al terorii comuniste nu determină și abandonarea luptei pentru libertățile cetățenești și pentru democrație, ci aceasta va continua chiar și după 1989, în contextul și cu scopul tranziției spre o societate eliberată de totalitarisme.

Dimensiunea activistă a lui Radu Negrescu-Suțu este completată de preocupările sale scriitoricești și, mai larg, culturale. Înainte de exil, publică poezie în revista studențească „Amfiteatru”. Ca scriitor însă, se remarcă în principal prin eseurile sale și prin proza scurtă. Dialogul Teologilor, Eseuri, Poarta Luminii sunt câteva dintre volumele de eseuri publicate de-a lungul timpului (la Editura Dorul din Danemarca). În materie de proză, amintim Concertul de Händel, Cleopatra, Besadà, Meredith (trilogie) ș.a. Parte din acestea se regăsesc și în volumul La Bocca della Verità publicat în 2016 la Editura Junimea din Iași.

Un eveniment editorial al ultimilor ani a fost reeditarea, în 2015, în colecția Istorie cu blazon a Editurii Corint, colecție inițiată și coordonată de Filip-Lucian Iorga, a Iașilor de odinioară, carte apărută inițial în două volume, în 1923 și, al doilea volum, în 1928. Radu Negrescu-Suțu este cel care îngrijește această nouă ediție și cel care îi adaugă o prefață în care realizează o trecere minuțioasă prin istoria și rădăcinile familiei Suțu. De altfel, ca urmare a faptului că face parte dintr-o familie de prestigiu, curiozitatea și simțul datoriei față de strămoșii săi l-au determinat pe Radu Negrescu-Suțu să se dedice cercetărilor în domeniul genealogiei. Astfel, a rezultat Cartea de aur a Familiei Suțu, apărută în 2015 la Editura Capitel Avangarde din București, după ce cu un deceniu înainte a fost publicată în Franța prima ediție, în limba franceză (Livre d’or de la Famille Soutzo). Cercetările sunt continuate și prin apariția monografiei familiei Suțu în 2017: Stirpea Drăculeștilor. Pseudocritică a familiei Suțu. În calitate de genealogist și de membru al unei lumi pierdute colaborează și în cadrul altor proiecte care vizează urmele lăsate de vechile familii boierești, descendente din domnitorii fanarioți ai secolelor XVIII-XIX.

Volumul La Bocca della Verità (Ed. Junimea, Iași, 2016) reunește, după cum și subtitlul anunță, proză scurtă, eseuri, interviuri și articole polemice semnate de Radu Negrescu-Suțu. Cartea este deschisă de o prefață scrisă de Paul Goma. Toate textele emană același spirit aristocratic intrinsec stilului autorului, un spirit pe care acesta îl transpune din viață în carte. Chiar și indignarea se prezintă în eseuri cu eleganță, este, la rândul ei, una aristocratică, fără a se contura cu prea mare ostentație (a se vedea, de exemplu, Băncuța de zece franci). Atât în eseuri, cât și în proza scurtă din acest volum, autorul evită o tonalitate sentențioasă. Cititorul este invitat să completeze spațiile libere, să tragă singur concluziile, să descopere singur „morala” textelor expuse cu discreție de eseist sau de prozator. Toate bucățile literare (incluzând eseurile, gen de frontieră) invită la reflecție, toate implică un „va urma” intrinsec ale cărui spațiu și timp sunt mintea și spiritul cititorului.

Observăm în textele lui Radu Negrescu-Suțu o cultură a dialogului, chiar și relatat la modul indirect. Dincolo de evidența acestui fapt în interviuri, eseurile și proza îl reflectă constant, chiar și când se depășește ideea dialogului ca simplu mod de expunere și avem de a face cu unul cultural, purtat cu opere și cu învățați de renume, cu alte timpuri și cu alte mentalități. Două texte optează pentru dialog ca pretext, preferându-l simplului eseu: Dialogul teologilor și Dialogul filosofilor. Ideea de masă rotundă pe schema căreia sunt construite aceste două scrieri servește expunerii și dezbaterii din multiple puncte de vedere a temelor avute în vedere, teme delicate, extrem de disputate, de o complexitate ridicată: „recunoașterea Mesiei”, respectiv „paradoxul adamic”. O problematică precum cea dintâi este pusă mult mai bine în lumină prin simularea unui dialog-dezbatere între trei teologi de confesiuni diferite (creștină, ebraică și musulmană). Alte eseuri vorbesc despre teme eterne, universale: Despre dragoste și prietenie, Despre frumusețe, Despre necesitatea iluziei perfecțiunii în dragoste ș.a. Se remarcă simplitatea relatării. Eseistul nu mizează pe senzațional, ci pe discreție, nu caută să epateze prin discurs (un exemplu este textul concis, dar profund, Cea mai frumoasă poveste), chiar dacă limbajul este uneori unul afectat. Alteori pleacă de la un pretext cultural sau anecdotic, precum în Hanul Tătarilor sau în Așa grăit-a… La Bruyère.

În proza scurtă a acestui volum observăm că pe lângă cultura dialogului, Radu Negrescu-Suțu manifestă o apetență aparte pentru rememorare, pentru povestire. Cea mai mare parte a textelor de această factură recurge la aducerea în prezent, pe calea povestirii, a vechi legende. Se creează o atmosferă misterioasă, augmentată de importanța visului în planul povestirii. De altfel, autorul consideră că visul este mediul care permite accederea la o altă dimensiune a existenței altfel inaccesibilă. De aici și preferința pentru ceea ce el însuși numește „proză onirică”, în care imaginația primează și în care încadrăm texte precum Concertul de Haendel sau La Bocca della Verità, care dă și titlul volumului. Atmosfera de mister învăluie și trilogia formată din Cleopatra, Besadà și Meredith, trei texte în care mediul este ingredientul principal pentru conturarea acestei atmosfere, completat de opțiunea pentru anumite tehnici narative (naratorul necreditabil, povestirea fiind atribuită unei terțe persoane, precum și amânarea povestirii anunțate de la început). În alte texte identificăm un sâmbure al povestirii și rememorării moștenit de la strămoșii memorialiști moldoveni, povestitori de renume. Poarta Luminii sau Vraja grădinii sunt astfel de bucăți de proză scurtă care trădează și nostalgia după o lume românească veche, după ambientul de patriarhalitate în care autorul lor a fost crescut, nostalgie determinată de înstrăinarea forțată de factorii istorici.

Se impune atenției, în acest caz, problema exilului și reflecțiile pe marginea condiției exilatului. Dezrădăcinarea este resimțită ca o dizlocare fizică, dar spiritual individul are încă sentimentul apartenenței la o lume. El se află într-o continuă „căutare identitară”, după cum însuși Radu Negrescu-Suțu mărturisește despre sine, o căutare a lui „acasă”, care, pentru exilat, devine întreaga lume. Însă spiritual, sâmburele acestei identități se află pentru descendentul familiei Suțu la Iași, deși copilărește în București. Iașul este pentru familia Suțu o stare de spirit, matca trăirilor, iar sentimentul este transmis ca un specific, pe cale afectivă, chiar și celor care nu au un contact direct cu orașul: „Iașul reprezintă pentru mine vatra, obârșia, deoarece, deși născut în București, am firea moldoveanului. Iașul este orașul unde mi-ar fi plăcut să mă nasc și să trăiesc […]. Am cunoscut Iașul cu mult înainte de primul contact fizic, chiar din copilărie, întrucât am crescut într-o atmosferă ieșeană, în familie nu se vorbea decât de Iași și de Moldova, de parcă nici n-am fi locuit în București!”. Iași se identifică în acest context cu un paradis pierdut pentru familia moldovenească nevoită să trăiască departe de acesta. Nu este vorba despre un Iași concret, identificabil pe hartă, ci este Iașul lui Rudolf Suțu, cartografiat de acesta, existent în memoria familiei sale. Nu este întâmplătoare reticența declarată a lui Radu Negrescu-Suțu de a vizita prea des Iașul contemporan lui. Dincolo de suferința dezrădăcinării, putem spune că este vorba și de o teamă că acesta nu poate face decât să dizolve imaginea aproape idilică transmisă de amintirile bunicului. Iașul familiei Suțu este un spațiu securizant care își recapătă această funcție chiar și pe calea rememorării, ca strategie de a supraviețui și dincolo de el. Tehnica funcționează nu doar pentru familia copilului Radu, locuind în București, ci va fi de folos și lui Radu Negrescu-Suțu la maturitate, exilat, căruia amintirea acestui spațiu îi conferă o anumită siguranță. Nevoia existenței unui astfel de nucleu se resimte în ciuda senzației că individul aflat în exil este un cetățean al întregii lumi deopotrivă (și chiar în ciuda complexității de naționalități ale strămoșilor). Astfel, în eseul Despre mimetism se vorbește și despre „mimetismul exilatului”, acesta fiind „asemuit unui copac care crește către cer, întinzându-și ramurile către libertatea văzduhului, neîngrădit de nicio opreliște. Totuși, copacul nu poate exista, biologic vorbind, dacă nu are rădăcinile bine înfipte undeva, într-un pământ din care să-și poată trage seva și forța vitală necesare existenței sale. Copacul dezrădăcinat încetează a mai exista, libertatea văzduhului nemaifolosindu-i la mare lucru, decât poate în mod aparent și iluzoriu.” Rădăcinile lui Radu Negrescu-Suțu, ca ale întregii familii Suțu, sunt adânc înfipte în „Iașii de odinioară”.

Un alt text care atrage atenția cititorului, un eseu-rememorare, este Invitația. Acesta surprinde același aristocratism al autorului, ca stare de spirit și formă de viață. Textul reprezintă o pledoarie indirectă și subtilă pentru valorile convivialității, ale adevăratei ospitalități și împotriva superficialității și snobismului. Este un eseu care vorbește în alți termeni despre spiritul moldovenesc intrinsec lui Radu Negrescu-Suțu, despre apartenența spirituală la o lume. Și de această dată identificăm obsesia originilor pe care acest autor o manifestă, declarată și argumentată în parte din interviurile incluse în volum. Invitația cuprinde și o tonalitate discret polemică, pe care o întâlnim și în alte texte din carte, într-un grad mai ridicat, în special în acele articole care vizează problemele puse de statutul oamenilor aflați în exil și de tranziția României de la comunism la democrație.

O parte consistentă a volumului La Bocca della Verità o constituie interviurile, în cadrul cărora Radu Negrescu-Suțu este fie intervievatorul, fie cel intervievat. Un prim subiect al acestor discuții este Paul Goma, cu care este tratată la sânge problema exilului, statutul celor exilați, existența și funcționarea disidenței. Ceilalți parteneri de discuție ai autorului sunt, la rândul lor, membri ai diasporei românești, dintre care majoritatea a părăsit țara încă dinainte de 1989: scriitoarele Alina Diaconu și Anca Visdei (ambele autoare ale unor scrieri – roman, respectiv piesă de teatru – privind viața de exilat), actorul Bogdan Stanoevici, pictorii Corina Bădărău-Heikkilä și Cornel Bârsan (trebuie amintit și interesul autorului însuși pentru pictură), prințesa Manuela Ghika-Oroveanu (fiica lui Leon Ghika, în memoria căruia este purtat dialogul dintre cei doi). Atunci când Radu Negrescu-Suțu este subiectul interviului, discuțiile se poartă în jurul cercetărilor sale în istoria și genealogia familiei Suțu, precum și în jurul „Iașilor de odinioară”.

Radu Negrescu-Suțu vorbește în textele sale despre o lume considerată pe cale de dispariție, o lume și o stare de spirit pe care el însuși le reprezintă. De la studiile de genealogie la eseuri și la proza sa scurtă, toate surprind acest univers. La Bocca della Verità reprezintă un cumul al preocupărilor manifestate de autor. Aristocratismul se resimte în fiecare text, la fel cum o nostalgie cronică după un timp și spațiu trăite mai mult la modul simbolic, prin memoriile bunicului Rudolf Suțu transpare pretutindeni. Radu Negrescu-Suțu duce mai departe nu doar un nume, ci și un spirit și un mod de a fi în lume.

Diana BLAGA

(„Convorbiri literare”, nr. 10, oct. 2018)

Setting

Layout

reset default