,

Radu Cernătescu, Antiparadisul lui Mihai Eminescu

Share

Autorul Radu Cernătescu afirmă că pandantul filosofic eminescian este definitoriu pentru înțelegerea ,,Luceafărului” român în deplinătatea lui și că reducția sistemică este mereu dăunătoare. Eseurile hermeneutice din volumul Antiparadisul lui Mihai Eminescu (Editura Junimea, Iași, 2017) relevă înclinația poetului național pentru acea occulta philosophia din vechime… În acest sens, universitarul timișorean pornește, în manieră fragmentaristă, la descâlcirea sensurilor care transcend simpla exegeză. Cu excepția aspectelor discutabile, cercetătorul își continuă analiza proprie și subordonează gândirea politică eminesciană curentului pre-romantic, trăgând mai târziu concluzia că, în plan european, liniile conservatorismului englez și ale revoluționarismului francez se intersectau în mare parte. Controversatul capitol Dosarul Eminescu – recursul masoneriei, în care M. Eminescu este revendicat unui curent masonic din care făceau parte vreo 12 junimiști (precum T. Maiorescu, N. Culianu, Nicolae Gane, A. Lambrior, A. C. Șendrea, D. A. Anghel, dar și Ion Creangă), aduce în discuție apropierea poetului de misterele masonice începând încă din perioada studenției vieneze. De altfel, interpretul Cernătescu pornește invers, nu de la analiza textuală către cea socio-esoterică, ci mai degrabă dinspre reminiscențele perpetuate diacronic printr-o retortă hermetico-alchimică înspre înțelesurile decantate ulterior în creația lui Eminescu. În capitolul Eminescu și cărțile vechi se evidențiază aplecarea poetului asupra Lepturariului lui Aron Pumnul ori a Chrestomației române a lui Moses Gaster. Era de așteptat apoi ca speculațiile să se extindă, în sens comparatist, de la scrierile eminesciene către cele sadoveniene, din registrul poetic strict înspre celebra Creanga de aur. Prin procedeul colaționării, după cum singur recunoaște, istoricul literar R. Cernătescu ajunge la afirmații surprinzătoare, fără să încalce totuși unele habitudini critice. Eminescu și doctorii diavolului cuprinde trimiteri culturale ample, elaborând cumva un studiu de caz despre maladia eminesciană. În secțiunea finală, Antiparadisul lui Eminescu, autorul subliniază pertinent ambivalența binelui și răului, provenind încă de la Plotin și Sf. Augustin, regăsită în poemele Demonism ori Andrei Mureșanu. Spiritul curios al exegetului privește întrucâtva în culisele epocii, observând că Eminescu și junimiștii jucau whist, un joc de societate de conotație pretins naționalistă, ori că Titu Maiorescu era fascinat nu doar de logică, ci și de hipnoză. Sublimând înțelesurile ermetice, autorul integrează în carte subcapitolul Pentru o mitologie a alpinismului spiritual românesc, evocând aici pe Dinicu Golescu, C. Negruzzi, Al. Russo, V. Alecsandri, Al. Odobescu, C. Hogaș, M. Sadoveanu sau Bucura Dumbravă. În cele din urmă, autorul militează pentru o hermeneutică în care să nu mai primeze textualismul, ci gândirea auctorială în sine, profilul geniului, după expresia lui, lucru dificil de îndeplinit în zilele noastre fără o pregătire pluridisciplinară temeinică.

Sebastian DRĂGULĂNESCU

(„Dialogica”, nr. 3 septembrie 2019)

Setting

Layout

reset default