20.00 lei

Zbor de dragoste târzie

„ Zbor de dragoste târzie” – un titlu edificator – reprezentând aspiraţia omului spre Înalt, aspiraţie care, numai prin Dragoste se poate înfăptui. Subtitlul: Scrisori înflorite aduce şi el o adiere de parfum discret şi vivificator, deşi nu este în sintonie cu dragostea târzie, ori, poate, tocmai în credinţa că dragostea poate înflori la orice vârstă.

Share

Cod Produs: 978-973-37-1647-1 Categorii: ,

Descriere produs

POEME LA CUMPĂNA CERULUI CU ŢĂRÂNA

 

Zbor de dragoste târzie” – un titlu edificator   – reprezentând aspiraţia omului spre Înalt,  aspiraţie care, numai prin Dragoste se poate înfăptui. Subtitlul: Scrisori înflorite aduce şi el o adiere de parfum discret şi vivificator, deşi  nu este în sintonie cu dragostea târzie, ori, poate, tocmai în credinţa că dragostea poate înflori la  orice vârstă.

Se pare că zbuciumul lăuntric din volumele anterioare ale Olgăi Alexandra Diaconu: Ochiul de veghe, Dreptul la nemurire, Lumina de pe Munte, Năstrapa  nevăzută) s-a domolit şi, în fine, Liniştea  a pus stăpânire pe suflet.  Şi în titlurile volumelor de mai sus răzbate aspiraţia către sublimitatea divină, care se produce pe Treptele Luminii Taborice, până la cufundarea în alb, învăluirea în „năstrapa nevăzută”.

Poeta nu-şi mai revendică victoria în lupta cu Timpul,  cu vremelnicia, cu nemurirea, nici măcar cu inerţia, ci lasă apele calme ale Luminii să o invadeze blând şi definitiv. Această scufundare în alb e benefică, e stenică, e mântuitoare.

Predomină, în această nouă selecţie, Pacea şi Înţelepciunea dobândite şi izvorâte din credinţă. Aspiraţia către Lumină: „Un văl tandru de lumină/ Mă-nfăşoară şi mă-nchină” – („Năstrapa nevăzută”) – o conduce pe autoare la înălţimea Crucii de unde poate contempla viaţa lumii, spectacolul terestru, dar şi pe cel înconjurător, al înălţimilor la care speră să ajungă.

Poeta îşi gradează emoţiile iar însuşirea condiţiei sale de creatură din poemul ce deschide ciclul, „Sunt Eva şi mănânc un măr” ne conduce cu gândul la  primele pagini din Geneză, la rostul omului creat care, fără iubire nu poate fi întreg. Doar dragostea îl întregeşte şi-l edifică.

Trebuie spus de la bun început, că Olga Alexandra Diaconu manifestă mare dexteritate în alcătuirea versului liber. Nu însă şi în cel  clasic, unde există unele ezitări prozodice, ruperi de ritm şi de măsură care nu impietează, cu toate acestea, mesajul poetic.

Sunt doar deschidere/şi-o lumină tresaltă în mine/semn pentru drum” – afirmă poeta în poemul „Azi, un strigăt neauzit”. Şi continuă:

„Am sufletul transparent/ de iubire/ şi păsările se rotesc/ atât de sus, /parc-ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus// Simt un avânt de sevă/ în mine,/ devin copac,/nici rădăcina nu se mai ţine –/ vreau să m-apleci/ peste margine/ şi-n noaptea asta,/ chiar fără tine,/tot am să ard.” („Azi, un strigăt neauzit”).

Renaşterea ciclică a naturii înseamnă pentru poetă şi o renaştere spirituală şi, odată cu înflorirea caisului, se produce şi reînflorirea speranţei şi a iubirii în suflet:

„şi-acuma simt un zvâcnet/ ancestral/ de parc-aş fi pătrunsă de iubire// Sunt creangă înflorită/ în ascuns/ şi mâna în neştire/ îţi mângâie/ conturul străveziu / şi luminat” („Azi am văzut primul pom înflorit”).

Deşi declară nonşalant:  „Sunt primăvară ajunsă-n toamna vieţii”, poeta nu se sfieşte să mărturisească: „Dă buzna viaţa-n mine de o vreme” şi, pe nebănuite, „Păşesc pe stradă/ şi nu ştiu/ în taină/ cine îmi leagănă lin paşii/ şi cine mi-i repede-n graba zilei” („Dă buzna viaţa-n mine de o vreme”).

Impetuos, aşa cum vin unele trăiri amânate nepermis de mult,  poeta simte cum munţi de iubire se caţără pe sufletul său : „Astăzi/ pe frunte mi-am pus/ o coroană ascunsă –/de zboruri albastre de păsări/ mă las pătrunsă// Nici nu mai ştiu/ cum e mersul pe stradă,/ parcă plutesc/ şi-am auzit/ că toţi vor să vadă/ cum înfloresc”(„Se caţără munţii pe sufletul meu”).

Şoaptele aceste iubiri binecuvântate,  sunt adiere de Duh Sfânt care, abia atinge făptura, astfel încât, şi depărtarea devine apropiere tainică: „Blândă binecuvântare/ depărtarea ta,/ mai apropiată decât/ dacă m-ai ţine de mână”, („Îţi simt depărtarea”).

Percepută astfel, iubirea capătă dimensiuni cosmice. În macro univers, sufletele hălăduiesc libere şi nu le ajunge cerul ca să se cuprindă într-un iureş nemaivăzut: „Nu cred că mi-ajunge Pământul/  nici Cerul/  să te cuprind/  şi-atunci/  te-nchid în sufletul meu/ te fac prizonierul/ ce piere iubind” („Nu cred că-mi ajunge pământul”).

Dar cine poate pătrunde cu adevărat, dimensiunea cosmică a sufletului omenesc?

La graniţa dintre luciditate şi starea onirică, unde pătrunzi, aşa cum ai zbura peste suprafaţa pământului, poeta găseşte soluţia : „Mă fac subţire/ străvezie/ şi plutesc,/ pătrund în vis/  cum aş pătrunde-n moarte/ şi sunt mai trează/  ca-n lumina zilei/ şi-n clipă-aduc/ departele, aproape” („Simt cum mă cuprinde Pacea”).

Starea de vis îi este propice autoarei, pentru că: „în vis/  e totul adevăr” („Simt cum mă cuprinde Pacea”).

Şi, în această stare, poeta poate spune cu deplin temei: „O armonie devin/ când, de tine sorbită,/  mi-e sufletul plin/ Ca-ntr-o simfonie/  mă las pătrunsă/ mereu de-o melodie/ tot mai ascunsă” („O armonie devin”).

Deşi aceste stări sunt genuine, există o stereotipie de limbaj, anumite şabloane şi locuri comune de care autoarea trebuie să se ferească.

Ideea conducătoare este aspiraţia spre Cer, spre sublim, trăirea pe alte coordonate, accesibile doar aleşilor. O sinceritate aproape înduioşătoare şi dorinţa expresă de a împărtăşi din trăirile sale de acum, sunt coordonatele urmărite de autoare în demersul său poetic.

Uneori, uimită de atâta putere de trăire, poeta parcă ar dori să strângă tezaurul şi să-l păstreze pentru persoana destinată. „Atâta har ceresc/ mi se revarsă/ în suflet/ când prin clipe te-ntâlnesc/ că nu mă-ncape/ infinitul spaţiu/ cu-adânci primordii/ să ţi-l dăruiesc” („Atâta har ceresc”).

Iată ce frumos şi îndrăzneţ gând şi năzuinţă: „Viaţa mi-o spăl cu Dumnezeu”:„Apa mă mângâie/ când m-atinge/ viaţa să mi-o spăl cu Dumnezeu”(„Chipul tău”).

La această stare de graţie, participă toate elementele naturii. Nu e de mirare, aşadar, că autoarea îşi caută cerul în sine  şi, adeseori, simte că îl poartă în suflet, oglindit în lumina ochilor persoanei iubite. „Atâta vrăjită putere/ poţi să ascunzi/ doar cu lumina din ochi/ când mă pătrunzi!// Nici nu ştiam/ că port în mine cerul/ cu toate lumile” (Nu ştiam că port în mine cerul”).

Mai mult decât atât, poeta vrea să-şi conducă iubitul în „Cerul de purpură”, acolo unde poezia „are tronul regal”. Acolo, ea îl asigură că: „Vei lăsa poezia să curgă/cu fiecare cuvânt” („Ca omul din vis).

Purtătoarea unui tezaur de imaginaţie transpusă-n cuvinte, ea joacă aici rolul de însoţitoare pe căile cosmice, dar şi ademenitoare, precum nimfa Circe, pe tărâmuri greu accesibile.

Este ciudat faptul că, poeta, ajunsă la intensitatea iubirii de acum, dovedeşte o înţelepciune nesperată care o ajută să treacă şi prin momentele mai neguroase. Astfel încât, chiar dacă: „Azi cerul nu-i albastru,/  dar am soare-n suflet/ numai cât mă gândesc că exişti// Nici hainele nu le mai simt pe mine,/ nici copacii nu mai sunt trişti/  Trupul se-nalţă şi mă mir/ că tălpile se mai ating de pământ// Sunt numai trăire, depărtată de gând” („Azi cerul nu-i albastru”).

Aproape stăpân pe univers  te face iubirea, astfel că: „tot universul intră-n mine

şi la picioare mi se culcă// O muzică nebănuită/  trezeşte-n mine glasul tău –/ îţi simt toată fiinţa-n voce/  cum cântă-ascuns, ca un Orfeu” („Nu pot să-ţi spun”).

Toate acestea trezesc ritmuri cosmice, demult adormite şi sufletul rezonează pe măsură: „S-au trezit ritmuri cosmice/ în mine/  ce erau adormite de demult/ şi mă ţin trează/ cu a lor beţie/  cu Holderlin de mână/ în tumult” („S-au trezit ritmuri cosmice”).

Este cel puţin lucru de mirare că iubirea are, pentru Olga Alexandra Diaconu doar o singură dimensiune: aceea  a fericirii şi a împlinirii. Însă, ştim că iubirea îmbracă cele mai neaşteptate nuanţe şi aspecte, un întreg cortegiu de suferinţe şi îndoieli, de trădări şi de tristeţi şi dezamăgiri. Iubirea nu poate fi  întreagă decât doar cu aceste ingrediente, nelipsite din substanţa ei inefabilă.  Poeta are curajul să spună că poate supune spaţiul şi timpul, într-un arc voltaic iscat de acest nobil sentiment: „Simţirea mea/  un arc e peste timp/ şi peste spaţiul/ ce nu se supune/ dorinţei mele / de-a ne regăsi/ şi într-un punct să poată/ să ne-adune”(„Am vrut”).

Un foarte frumos poem de iubire în care pământescul se împleteşte armonios cu cerescul este : „Doamne, cum îmi tremură sufletul!” şi o redăm aici integral pentru frumuseţea ei: „Doamne, cum îmi tremură sufletul! -/ suntem ca două seminţe/ care-ncolţesc/ vârându-şi aripile/ una în alta/ de-atâta avânt//  Doamne, ninge polen/ de Duh Sfânt/ peste frunţile noastre/ să ne fim unul altuia cuib,/  fă-ne din suflete sfori/ tot mai albastre//Aşa, căţăraţi/ pe sârmele telegrafului Tău/  vom deveni transparenţi/  să-ţi poţi oglindi chipul de Dumnezeu”.

Se pare că Olgăi Alexandra Diaconu iubirea îi este de ajuns ca să trăiască şi nu mai cere nimic altceva, pentru că, firesc, din iubire decurg toate: „Dacă numai iubirea ar fi/ să ne legene,/ ar creşte spicele/ singure-n câmp -/ le-ar uda păsări/  cu boabe de rouă/ rotite de vânt// Dacă numai iubirea /ar fi să ne legene,/ pleava ar zbura singură / deasupra spicelor/ şi-am simţi cai/  cum se supun bicelor/ pe sub veşmânt// Dacă numai iubirea ţi-ar lumina chipul,/  nici n-ai mai fi –/ ai fi un nor/ alb de lumină/ printre stihii.” („Dacă numai iubirea”.

Poeta este privilegiată şi hăruită pentru că ea vede „vulturi de lumină” zburând în Înalturi , care o cheamă şi o îndeamnă la zbor („Am văzut iar vultur de lumină”).

Iată de ce, ea poate spune cu deplin temei: „Sunt doar o lumină/ doar avânt -/

port numai veşmântul de iubire/ şi sunt legănare de pământ” („Creştetul mi s-a golit de gânduri”).

În aceste circumstanţe neobişnuite, nu e de mirare că autoarea spune: „Sunt o ardere de foc nestins –/  caier albăstrui şi suitor –/ şi mă mistuie un dor aprins/ de-a mă arde-n caier, ca fuior.” („Nu mai vreau să ştiu cât este ora”).

Iar altundeva: „Sunt numai un vis –/ lumea se tot pierde-n jurul meu/ Nici nu vreau aproape să îmi fii,/ stai departe/ ca să-mi fii ecou.” („Nu vreau să ştiu”).

Iubirea o învăluie ca pe un cocon şi o protejează până la prefacerea în floare de lumină multicoloră. Însă, uneori, cad peste umeri nori grei şi cerul se întunecă. Atunci, spune poeta în poezia cu acelaşi titlu: „Azi îmi plânge Dumnezeu în palmă”.

Această stare nu ţine însă multă vreme, pentru că: „Niciodată târziul nu-i prea târziu,/ nu, niciodată/ nu ne vom pierde/ unul de altul –/  zarea e liberă/  pentru cei ce-s sortiţi/să se-mprejmuie” („Răstălmăcind adormitele-mi zodii”).

Uneori, discursul poetic este esenţializat  într-o respirare de gând, în spirit de haiku: „Trează/ de iubire,/ ţin frâiele bolţii/ cu inima” („Am pierdut din minte scrisoare”).

Faţă de textele descriptive, într-un limbaj despodobit de mijloace artistice fără rafinamente de limbaj, aceste respirări sunt  benefice.

Dincolo de unele stângăcii stilistice şi nedelicateţi de limbaj, aşa înţelege Olga Alexandra să-şi cânte, să-şi strige, să-şi trăiască iubirea-n Cuvânt, sperând în felul acesta să o înveşnicească.

O poetă care-şi încearcă lira pe două strune: Dumnezeu şi iubirea. De fapt, pe una singură, pentru că Dumnezeu este Iubire.

Iubirea care iluminează, înalţă, susţine aripile, cheamă, zideşte, apără, mântuieşte.

O astfel de iubire, eliberată de patimi şi de voluptăţi, aşează pe frunte o aură distinctă, şi aici pe pământ, face viaţa cât de cât suportabilă.

Iubirii îi sunt închinate aceste versuri frumoase, binecuvântate de har, stenice.

Calitatea morală a demersului său liric, emoţia estetică, realizarea artistică, dăruirea şi râvna de a ne aduce sub ochi şi în suflet, un bucheţel de  scrisori înflorite, care pot fi oferite oricui, sunt meritorii şi trebuie receptate ca atare.

 

Cezarina  Adamescu

Galaţi, 20 decembrie 2012

 

Zbor de dragoste târzie

 

Se vorbeşte mult despre lirica feminină, dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii. Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă, în sensul emancipării spirituale, pe care o descoperim  şi în volumul  „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul, iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletu-n pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin .

Iubirea este o flacără care ţine poemul treaz, cu antenele în alertă, pentru a face cititorul să descopere criza lăuntrică, provocată de amintirea inocenţei originare:Am sufletul transparent/de iubire/şi păsările se rotesc/atât de sus,/parcă/ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus(Azi , un strigăt neauzit).Jumătatea mitologică a femeilor, bărbaţii sunt percepuţi ca un rău necesar, sau ca nişte cariatide ce ţin pe umeri cerul,…sunt/tot ce-I mai rău şi mai bun/pe Pământ-aerul sunt.(Bărbaţii). Ei sunt emblema iubirii, sunt anonimii din măduva cuvântului iubire: Nu-ţi spun pe nume,îţi spun doar iubire/şi simt cum mă învăluie un val/de parcă amândoi devenim fire-/două singurătăţi pierdute în astral.(De te iubesc…).Aflăm în aceste poeme un eu îngândurat ,un portret melancolic, iar versurile sunt gesturi premonitorii , ca în acest menuet liric: Mi-au înflorit obrajii/de iubire/şi gândul pentru tine-i/înflorit/şi m-am gândit/că poate-ar fi mai bine/în plisc de porumbel/să ţi-l trimit (Mi-au înflorit obrajii).Amestecul de jubilaţie candidă şi de înfrigurare ludică străbate, de altfel, în întregime tot volumul.

Paroxismul crizei ajunge la o tensiune încărcată cu imagini viscerale pentru a exprima cu sinceritate zborul dragostei târzii. Există o tensiune între spirit şi trup. Visceralul înlătură cerebralitatea ca presiune interioară, evitând convenţionalitatea,pentru a nu obnubila trăirea. Sevele iubirii sunt căutate, prin urmare, în plasma organicităţii pure, nealterate de canonul existenţei. Poeta suprimă orgoliile intelectualismului,ea caută miezul prin despuieri succesive ale fenomenului:Poate-ntr-o seară, /când o vioară/mă va cuprinde/în trupul ei,/voi fi arcuşul/care să-ţi cânte/ca pentru zei.(Nu cred că mi-ajunge pământul).Imaginaţia poetei se desfăşoară volubil în metafore pentru a se elibera de obsesiile materialităţii tulburi.

Cartea este o formă eufemistică a crizei, cu viziuni delicate şi efuziuni interioare,uneori metafizice, cu proiecţii ample în care dorinţa glisează spre speranţă. Spiritul şi materia agonizează în aşteptarea intrării în vară când trupul arde de dorinţi: Ne-am pierdut într-o explozie solară/şi am uitat de Pământ.(Am început să intru în vară). Extazul, iluminarea, transfigurarea sunt forme ale exorcismului, ale mântuirii fiinţei prin iubire,printr-un fel de dereglare rimbaldiană a simţurilor,care captează dorinţa cu fizionomia tentaculară a bărbaţilor. Poemul este construit polifonic, iar în melodicitatea lui interioară consună ritmurile fiinţei în apropierea bărbatului, sugerând o renaştere a spiritului în viziuni zodiacale. Vezi poemul Răstălmăcind adormitele-mi zodii.

Versurile par străbătute de o dorinţă ambiguă, ce poate însemna deopotrivă căutarea identităţii pierdute în spaţiul fabulos al dragostei şi invocarea fiinţei complementare,a jumătăţii mitologice. Discursul liric are dramatism şi un soi de încordare  paroxistică.

Olga Alexandra Diaconu este o poetă  autentică de o sensibilitate maladivă care  se confesează pe malul apei, cu chipul răsfrânt în oglindă.

 

Al. Florin ŢENE

Informații suplimentare

Greutate 0.5 kg
AN APARIŢIE:

2012

FORMAT:
NUMĂR DE PAGINI:

92

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Setting

Layout

reset default