20.00 lei

Năstrapa nevăzută

Poate că de la Zorica Laţcu (Maica Teodosia) – mărturisitoare a lui Cristos atât în mănăstire cât şi în patru din închisorile comuniste, la Galaţi, Văcăreşti, Miercurea Ciuc şi Constanţa, vreme de 3 ani, monahia cu suflet de poezie, despre care s-a spus că a fost o poetă de valoare unică, nu s-a mai scris în literatura română poezie religioasă de către femei.

Share

Cod Produs: 978-973-37-1648-8 Categorii: ,

Descriere produs

 

INTRAREA ÎN LEGILE FIRII

 

Poate că de la Zorica Laţcu (Maica Teodosia) – mărturisitoare a lui Cristos atât în mănăstire cât şi în patru din închisorile comuniste, la Galaţi, Văcăreşti, Miercurea Ciuc şi Constanţa, vreme de 3 ani, monahia cu suflet de poezie, despre care s-a spus că a fost o poetă de valoare unică, nu s-a mai scris în literatura română poezie religioasă de către femei. Ori s-a scris foarte rar, acesta fiind un domeniu privilegiat, destinat teologilor. Nu-i punem la socoteală pe martirii închisorilor Radu Gyr şi Nichifor Crainic, pe Traian Dorz ori Richard Wurmbrandt.

Apariţia unei poete de această factură spirituală are darul de a-i uimi pe contemporanii care sunt interesaţi de poezia ce exaltă frumuseţea fizică, dusă până la idolatrizare, materialitatea, puterea, banul şi diferitele substanţe care-i fac pe oameni să evadeze din cotidian şi să-i proiecteze într-o lume incertă, înşelătoare ce nu poate să-i conducă decât la pieirea trupească şi sufletească.

De ce a ales Olga Alexandra Diaconu universul spiritual ca să-şi cânte smerenia şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de cele sfinte, utilizând chiar termeni religioşi precum: „năstrapă”? Câţi oameni desluşesc înţelesul cuvântului?

Nu mulţi autori îndrăznesc să se apropie de aceste teme fundamentale, unii chiar se simt nevrednici sau se tem să nu greşească. Pentru că nu e de glumit cu cele sfinte.

Părerea noastră este că nu poeta a ales despre ce să scrie, ci, mai degrabă, a fost aleasă pentru această misiune sacră. De aceea, spune în poezia: „Îţi simt chemarea”:Îţi simt chemarea / lin cum vine / şi mă atrage cu miresme / şi-n aer parcă-i o lumină / ce poate fi doar în poveste”.

La fel cum actorii şi cântăreţii reprezintă vocile naţiunii şi duc mai departe mesajul pe care mulţi îl recunosc, dar nu au curajul de a-l rosti, poeţii sunt tribunii care cântă iubirea în general. În cazul acesta, glasul poetic poate fi socotit acela al unui proroc sau prorociţe. El cheamă, îndeamnă, transmite, foloseşte cuvântul drept cale de comuniune şi împărtăşire.

Universul religios spre care s-a îndreptat şi spre care a fost atrasă Olga Alexandra Diaconu este acasa inimii şi sufletului său evlavios, în căutare de răspunsuri la întrebările fundamentale care o frământau de multă vreme. Scriind, găseşte uneori şi răspunsuri. Iar unde nu găseşte, lasă taina să o cuprindă în întregime, în linişte, meditaţie, contemplare şi rugăciune. Ce poate fi mai înălţător?

Acum câţiva ani, n-am înţeles mesajul ei plin de lumini vibrânde şi de iubirea care acoperea totul, prefăcând în lumină, până şi gândurile. Abia acum, adâncindu-mă în lectură, am găsit unele căi de ieşire din labirint şi chei de interpretare a acestei poezii aproape misterioase, scrise de un laic.

Şi m-am simţit oarecum vinovată pentru că uneori, trecem pe lângă lucruri fundamentale, fără să le acordăm mare atenţie. Mai ales, atunci când nu suntem iluminaţi de duh şi orbecăim într-ale noastre griji şi mărunte preocupări diurne.

Încă de la primul poem, autoarea lămureşte sensul acestui cuvânt din titlu, cu încărcătură liturgică: năstrapa este un vas sfânt, un potir, pe care poeta îl umple metaforic cu lumină: E năstrapa nevăzută / ce din raze e ţesută // Un văl tandru de lumină / mă-nfăşoară şi mă-nchină / Tatălui şi Cerului / Maicii ca şi Fiului” (Năstrapa nevăzută).

Sintagma “năstrapa nevăzută” este în accepţiunea poetei, potirul pe care îl purtăm fiecare în suflet, unde tezaurizăm tot ce-i frumos şi bun, dar şi cu invitaţia de a  participa cu tot ce-i al nostru, la jertfa supremă a lui Isus Cristos: “Şi, când fruntea salt în sus, / dorul meu e de nespus / Mă tot duce şi mă duce / până la Iisus pe Cruce”. (Năstrapa nevăzută).

Să ne amintim că fără jertfă nu există mântuire şi fără moarte, nu există Înviere. Un adevărat înţeles al sensurilor mistice ale vieţii şi morţii, nu le este dat decât aleşilor.

Nu e de mirare că poemele din cartea acestea sunt un bucheţel de rugăciuni eficiente, scrise, unele în formă clasică, plăcut eufonice, cu ritm susţinut, rimă perfectă şi respectarea  cu sfinţenie a regulilor de teorie a versificaţiei. Poeta se întrece pe sine în aceste alcătuiri aproape muzicale care ne îndeamnă la credinţă, la păstrarea celor şapte taine sacramentale şi la practicarea credinţei. Cei care iubesc acest gen de poezie şi nu numai, îşi pot găsi o oarecare odihnă şi spaţiu de meditare în ele.

O anume senzualitate şi chiar voluptate nu lipseşte din versuri, dar ele sunt înăbuşite de simţământul de penitenţă şi de o aspiraţie către înalt, spre miresmele tari ale sfinţeniei, unde se simte miros de mir, smirnă şi răşină: “Doar frunza când o văd, / îmi plec ochii cu vină, / dar muşc avid din măr, / deşi parc-aş simţi / venind din alte veacuri, / mir, smirnă şi răşină” (Zidirea ta căzută eu sunt). Nu e mai puţin adevărat că, oameni fiind, tot ce-i omenesc ne atrage cu putere, uitând adeseori să privim la cer, spre cele divine. Şi după ce ne-am înfruptat cu voluptate din bucatele dulci ale păcatului, râvnim la miresmele sfinţeniei pe care tocmai le-am neglijat sau le-am călcat, dinadins.

Şi astfel, răstigniţi între cer şi pământ, cu un braţ ţinându-ne strâns de ţărână şi celălalt în alonjă subtilă spre cer, devenim crucea înclinată, când spre pământesc, când spre ceresc, aşa cum a spus Nichita Stănescu: “iar pământescul / mănâncă de foame cerescul”.

E aceeaşi tânguire a poetei Olga Alexandra Diaconu: Şi mâinile-mpreună / abia de le mai ţin / să-mi intre între palme / viu, suflul cel divin” (Zidirea ta căzută eu sunt).

La fel ca şi prima pereche locuitoare a Raiului, nu plecăm urechea la cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu, ci mai degrabă alunecăm la primele ispite ale potrivnicului. Cunoaşterea costă scump. Mai cu seamă, cunoştinţa binelui şi a răului. Ea este echivalentă cu prima cădere a protopărinţilor noştri şi este socotită de urmaşi, adică de noi, drept “fericita cădere”, fără de care, Dumnezeu Tatăl nu ne-ar mai fi trimis un Mântuitor să ne spele de păcate, de greşeală şi de trufie. Am moştenit păcatul primilor oameni, dar nu am rămas în el. Dumnezeu, în Milostivirea lui, L-a trimis pe Fiul său Unul Născut să ne ridice vina neascultării. Apoi ne-a trimis Tainele Botezului, Mirului, Euharistiei, Spovedaniei – care este socotită cea de-a doua scândură de salvare a sufletului.

Atentă la minunile fireşti ale Creaţiei Divine, poeta priveşte, ascultă şi ia parte la toate transformările ciclice, ştiind că toate vin de la Dumnezeu: “Văd frunzele / cum îşi desfoaie vălul / din muguri dând vieţii / crud obolul / Văd florile / cum se deschid la soare / în sunete ascunse rotitoare // E totul doar o muzică / şi sus, şi jos / ce se topeşte într-un vers duios / răzbind ca firul ierbii / din pământ / să ne aducă-n suflete avânt / Avânt vreau să rămâi / mereu în noi / să Te simţim / în suflete, şuvoi // Prin zbor întors / şi unduit, stingher, / să Îl primim pe Tatăl cel din cer” (Pierdută stau).

Din meditaţia ei asupra realităţilor cereşti, poeta coboară la un moment dat, să ne surprindă cu frumuseţea anotimpului auriu în Târgul Ieşilor, cu ochiul larg deschis şi pofticios, spre bogăţia roadelor din livezi, dar neuitând că toate aceste roade, vin de la Dumnezeu: “Ce frumoasă-i toamna, Doamne, / când Te caut prin livezi / şi prin lăzile cu poame! – / mort şi viu Te etalezi / şi privind mi-e şi mai foame / Şi privind mi-e şi mai foame / de prezenţa Ta cea vie / Din dorinţa mea cea mare / totul parcă-n jur învie” (Ce frumoasă-i toamna-n Iaşi). Este cu adevărat remarcabilă iscusinţa poetei de a muta planurile: de la meditaţia asupra miracolelor cereşti, la materialitatea poamelor din livadă, prin aceasta făcând aluzie şi la grădina cerească a Raiului, plină de roade coapte şi parfumate. Şi uneori, graniţele dintre Cer şi pământ parcă se şterg pentru că întâlnim colţuri de rai pământesc pretutindeni în preajma noastră. Numai să le străbatem, să le explorăm şi să ne găsim sălaş fericit şi vrednic în ele, ca şi când am fi deja acolo, de unde am plecat încă înainte de a fi.

Comuniunea intimă cu Dumnezeu, pe calea rugăciunii, a meditaţiei, a contemplaţiei îi conferă poetei atâta linişte, atâta bucurie şi fericire, încât, nu se poate să nu exclame: “Cui să-i mulţumesc eu, Doamne?”: Simt atâta fericire / cât nu am nici când pioasă / stau în colţul cu icoane / Cui să-i mulţumesc eu, Doamne?…”

Cu adevărat, această stare de împăcare cu Dumnezeu, cu oamenii, cu natura şi cu sine, nu poate veni decât de la Dumnezeu şi nu se poate compara cu nici o altă fericire pământească. Este o intrare în legile firii.

Însă aceasta nu este întotdeauna de ajuns. Poeta trebuie să ofere “dar de lacrimi”, jertfa ei de iubire şi dor pentru a ajunge la perfecţiunea pe care Dumnezeu o cere de la oameni: “Cine-atunci îmi toarnă-n suflet / dar de lacrimi, dor nestins / ca şi cum m-ai rupt din Tine / şi-ncă focul nu s-a stins?…”(Ce iubire de demult?)

O încercare temerară de definire şi conştientizare a reprezentării lui Dumnezeu pentru om se află în poezia Tu eşti numărul cel sfânt”: “Tu eşti apa care curge-n / al meu suflet să-Ţi văd Cerul / şi să simt cum pentru toate / numai Tu poţi fi Dulgherul // Tu eşti Pomul, noi, doar fructe / Doar puţine-Ţi stăm la masă, / celelalte stau căzute / celelalte stau căzute”.

Cu toate că primeşte atâtea daruri de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, omul este prin firea lui nemulţumit şi mereu vrea altceva. Dacă ar conştientiza valoarea acestor daruri, nu ar mai jindui la nimic şi Dumnezeu i-ar fi de ajuns: “E-atâta lumină pe cale / şi-o umbră de vis sub copaci, / dar eu mă-nveşmânt în tristeţe / de parcă nu Tu mi-ai fi vraci // O pace adâncă pluteşte / şi păsările-au aţipit, / dar viaţa în mine descreşte / şi parcă de tot am murit // Eu simt c-aş fi ruptă din Tine / şi-apoi liberă Tu m-ai lăsat / şi nu-mi mai ştiu drumul chiar dacă / în viaţă m-ai tot îndrumat // Mă-mpiedic în corpul de tină, / deşi ştiu că tot eu l-am vrut, / şi-aud doar un gând cum suspină / pe Tine că nu Te-am ştiut” (E-atâta lumină pe cale).

E adevărat că e Lumină pe cale, dar oamenii preferă întunericul. Dumnezeu îi lasă în voia lor, dar în acelaşi timp le trimite ajutoare să le servească drept candela, în drumul lor spre marea Lumină. Nu-i uşor. La adăpostul întunericului, nu se mai văd nici greşelile şi omul se simte bine. De aceea, respinge călăuzele trimise de Dumnezeu.

Iată şi o “Meditaţie de toamnă” foarte frumoasă, în care omul, privind la rodnicia acestui anotimp, gândeşte la propriile roade şi că ar fi timpul culesului. Sufletele ajunse în toamna vieţii ar trebui să se îngrijească de apropiatul îngheţ şi să-şi pregătească adăpostul: “A nins azi şi fulgii timizi /căzând s-au topit într-o clipă / în toamna-adormită puţin / de suflete şterse-n risipă // Risipa de suflete, Doamne, / de poţi s-o opreşti, fă-o-ndată – / iubirea în noi să se-ntoarne / oprită demult sub lăcată”.

Oricât dramatism ar presupune viaţa, autoarea tot speră că va ajunge în Lumina numită Isus, ceea ce este o mare mângâiere pentru oricine şi te face să suporţi mai lesne toate amărăciunile: “Ca pruncul mă întorc la sânul Tău / cu un suspin liniştitor / şi pacea se coboară lin / din trupul meu ţâşnind un curcubeu / ce se revarsă în Lumină // Nesecat Izvor eşti / de iubire şi înţelepciune/ aducând pacea mea deplină” (Nevăzut, cu dragoste mă loveşti).

Nu numai că trăieşte, dar, autoarea spune că se lasă şi trăită de tot ce o înconjoară, fiindcă totul vine de la izvorul cel nesecat:  “În lumea mea mă las trăită / de tot ce-n taină mă-nconjoară” (Tot spre izvorul nesecat).

Desigur, în drumul pe care omul îl are de străbătut pe această cale, există şi primejdii şi ispite şi oameni care vor să-l întoarcă din drum: “Aproape sunt de-acum / de Tine, Doamne, – / cu lacrime topesc mereu zăpezi / a celor ce din drum vor să mă-ntoarne / ca slava Ta să nu-mi mai fie crez // Nu mai am mult şi mă-nfăşor lumină – / cu melcul în spirală mă întrec, / dar tot ca el încetinel alunec – / trăire sunt, dar adumbrită-n cerc” (Aproape sunt).

O dorinţă arzătoare a autoarei este de a rămâne o lumină navigând în drumul spre Dumnezeu: “De-s blid ascuns ce se deşiră-n cercuri / spre Tine în lumină navigând, / dezbracă-mă de trup nevrednic, Doamne, / lumină să rămân, ascunsă-n gând” (Aproape sunt).

Olga Alexandra Diaconu subliniază eficacitatea rugăciunii care ţi-L aduce pe Dumnezeu mai aproape şi, uneori, chiar în suflet: “Când îţi iubeşti Tatăl Ceresc / se lasă Cerul ca un cant / De spui o rugăciune-n şoaptă, / Îl simţi de tine mai aproape / şi-ncet ţi se coboară-n gând // Şi-atuncea simţi căldura Lui / cu dragoste cum te-nconjoară / şi-n spirit te ridici la Cer / şi-ţi cântă-n suflet o vioară // E melodia vieţii-n cant / cu bucurie şi tristeţe / ce contopite-s într-un gând / de Sus, când Domnu-ţi dă bineţe”(De spui o rugăciune-n şoaptă).

Un portret admirabil îi face poeta unui pelerin în rugăciune care stă prosternat la poarta mânăstirii, acolo unde se uneşte cerul cu pământul: “Lângă poarta mânăstirii, / pelerin în rugăciune / Nemişcat cum e, ai spune / că-i o stană fără nume // Printre şoapte, el coboară / între palmele lui, Cerul / şi, pătruns de-a lui văpaie, / îi absoarbe tot misterul // Soarele se-ndepărtează, / nu e vipie, e seară, / dar în sufletu-i aprins / dogoreşte-o-ntreagă vară // Frunzele încep să cadă – / pomii sunt cuprinşi de toamnă – / el, cu ochii-nchişi, zâmbeşte / c-a văzut Cereasca Doamnă // Şi ai zice că de-o vreme / parcă l-a cuprins şi somnul, / dar, cu ochii-nchişi, zâmbeşte, /fiindcă l-a văzut pe Domnul / Păsările pleacă-n stoluri / înspre locurile calde, / sub genunchii lui pământul / parc-ar plânge, parc-ar arde. // Numai ciripit de vrăbii / şi un croncănit de cioară / se aud în depărtare, / însă inima-i pătrunsă / pare toată o vioară // Pare toată o vioară / şi arcuşul îi e Cerul / Ca o melodie-n suflet / îi coboară chiar Dulgherul “ (Pelerin în rugăciune). Se verifică aici, adevărul că, în preajma lui Dumnezeu eşti total absorbit şi nu-ţi mai trebuie nimic altceva. Este poate, cea mai frumoasă poezie din acest volum.

În poezia “Tu Doamne, veghează în inima mea” – poeta îl roagă pe Dumnezeu să coboare în sufletul său şi ea să-i devină pâinea şi vinul de cuminecare. E foarte îndrăzneţ acest poem şi implică o mare putere de iubire şi dăruire: “la masa divină să pot / să-ţi fiu vin / să-ţi fiu pâine”.

De asemenea, autoarea se minunează de ea însăşi când devine ea însăşi poezie închinată lui Dumnezeu: “Curge poezia, Doamne, prin mine / ca un fluviu de lumină / când Te slăvesc / O las să curgă lin / pe hârtie, / poate căldura ei / mă va face / mai lesne să Te găsesc” (Ca un fluviu de lumină).

Şuvoiul de cuvinte de lumină pe care autoarea îl revarsă spre Dumnezeu este copleşitor. Preaplinul ei sufletesc i-l dăruieşte cu lacrima bucuriei de a-L fi regăsit, după ce, ani de-a rândul n-a stat sub mantia Lui: “Numai Tu adâncindu-mă / în noapte-adâncă, / m-ai trezit din somnul stellar / şi mi-am lăsat mâna / în voia Ta – / să înlăture vălul de ceaţă / ce de-atâta vreme ne despărţea // Ochii mei s-au deschis / cosmogonic – / îţi primesc îmbrăţişarea / luminată / ca şi cum m-aş naşte din nou / şi mă mir / că n-aveam timp pentru Tine / nelăsându-Te / în mine să creşti // Dar, Doamne, / cât mă mai copilăresc / de nu-nţeleg / cum de poţi / să ne iubeşti pe toţi / aşa, dintr-o dată?…” (Ca un fluviu de lumină).

Nu numai cuvântul este pentru Olga Alexandra Diaconu hotărâtor, dar şi gândul care, dacă e curat, devine Lumină: “gândul ascuns / în rugă şi dor, / gândul ce-i ferit / de păcat şi de vină / lut e / oblojit cu lumină” (E Duhul Sfânt).

Autoarea este conştientă că prin darurile sale de cuvinte, exercită o putere şi un mister asupra cititorilor: “Şi păsări mi-amintesc: e viaţa cântec, / e vers ascuns prin ierburi şi prin flori / Tu spuma doar mai poţi să iei – / prin muzică şi prin cuvinte – / şi să te laşi de farmec dus / ca prin mirosuri şi culori / mister să dai aducerilor-aminte” (Şi clipa mă absoarbe).

Nu e mai puţin adevărat că oamenii îl caută pe Dumnezeu doar la ceas de cumpănă şi niciodată atunci când e fericit. Fericirea îi este de ajuns omului şi crede că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Dar Dumnezeu coboară asupra omului, la durere şi la tulburare: “Erai în mine şi nu Te vedeam, / îmi modulai glasul şi nu Te simţeam, / îmi îmblânzeai inima şi nu Te ştiam, / plângeam de dorul Tău şi nu ştiam că Te caut / Doar când mi-a ajuns suferinţa până la os, / am simţit cum Îţi cobori Lumina / în mine ca într-un templu” (Ce nuntă, Doamne, Mire Miezonoptic).

Că scriitoarea a ajuns la acel catharsis râvnit de fiecare, că s-a făcut pace şi lumină în sufletul ei, e lesne de văzut şi închipuit. Toate acestea sunt posibile, doar cu ajutorul şi sub puterea lui Dumnezeu: “Lumina blândă se călătoreşte / prin mine ca printr-o odaie-nchisă / şi vrea, pesemne, ca prin luminare / spre cer să-mi lase calea-ntredeschisă / Eu o primesc încet prin respirare / când ritmic saltă Christ / şi mic în mine / şi-n alergarea sângelui / prin vine / cu fiecare clipă-o simt / mai mare” (E-atâta linişte în mine).

Un poet care a primit în celulă vizita lui Cristos este Radu Gyr. Poemul “Iisus în celulă” a rămas nemuritor şi e foarte emoţionant. Şi Olga Alexandra Diaconu este vizitată – aşa cum mărturiseşte, – de Cristos şi emoţia este la fel de mare, chiar dacă timpurile, condiţiile şi împrejurările sunt altele: “M-a vizitat în noaptea asta Christ / şi L-am lăsat să scrie-n locul meu – / eu sunt doar scrib, El este Dumnezeu, / ce eu aştern El îmi presară-n suflet – / să fie scrisul meu vrăjitul sipet, / năstrapa / nevăzută ce se cerne / ca spre evlavie să ne îndemne – / să fim toţi temple luminoase, – aprinse, / prea bucuroase suflete, nu-nvinse” (M-a vizitat în noaptea asta Christ).

Tot autoarea este conştientă de nevrednicia omenească: noi nu suntem vrednici, aşa cum spune cântecul religios, nici să-i legăm sandaua lui Cristos, după cum a mărturisit Ioan Botezătorul când l-au întrebat oamenii dacă el este Cel Trimis: “Nu-s vrednică să-ţi stau nici la picioare, / să Ţi le ung cu mir sau undelemn, / să-mi fac din păr o haină de răcoare / şi-n inimă toaca s-aud ca-n lemn” – aici autoarea face aluzie clară la pericopa în care Maria Magdalena îi spală picioarele Învăţătorului şi le şterge cu părul ei.

Iubirea poetei pentru Divinitate este atît de mare încât nu se poate opri să nu spună: “În Tine pot să mă cufund / ca-ntr-un abis plin cu iubire: / cu cât cobor mai în afund, / cu-atât Te-aştept mai cu grăbire” (Doamne, Tu eşti poemul meu nescris).

Şi fiindcă ea nu are altă avuţie mai mare decât poemul, îl desemnează pe Dumnezeu ca poemul cel mai frumos la care scrie necontenit. Un poem care nu se va sfârşi niciodată, o rugă fără sfârşit la care se adaugă şi versurile altora până la sfîrşitul lumii şi dincolo de sfârşit.

În alt poem, autoarea scrie: “Mă contopesc cu tine, poezie, / precum mă contopesc cu Dumnezeu / E un prea plin ce cade pe hârtie / şi mă eliberează de ce sunt sau… nu-s eu” (Mă contopesc cu tine, Poezie).

Şi la final de volum, o declaraţie de iubire pentru Dumnezeu:

Chiar de n-ai fi, Te-aş inventa, / fii, Doamne, garanţia mea / că am un punct de sprijin eu / în Duhul Tău de Dumnezeu / Doar cu iubirea Îţi vorbesc – / cuvintele se isprăvesc / şi amuţesc, cuprinsă-n vrajă, / căci vieţii Tu îi eşti amiază / Prea multe-aş vrea să-Ţi desluşesc, / de-aceea vorbele-amuţesc / Îţi simt iubirea Ta din Cer / cum mă-nveleşte pe lăicer / Şi dintr-o dată mă înalţ, / deşi n-am scară şi nici lanţ – / pe care Tu să mi-l întinzi / din cer neferecat cu grinzi / Şi-această stare ca în cer / e, Doamne, tot ce eu îţi cer – / la pieptul tău imaginar / capul să-l ţin o clipă doar – / Odihna ce Tu-mi dăruieşti / e har din care poţi să creşti / şi s-o ofer la rândul meu / prin harul tău de Dumnezeu / Fii, Doamne, Tu, iubitul meu!” (Chiar de n-ai fi, Te-aş inventa).

            Poeziile din volumul “Năstrapa nevăzută” ar trebui citite de orice creştin pentru că sunt menite a întări în credinţă pe oricine, de a sădi în suflete pacea şi iluminarea, într-o vreme când acestea sunt tot mai rar de găsit.

 

CEZARINA ADAMESCU

20 decembrie 2012

 

Poezia religioasă – cupă cu înţelepciune

 

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu  presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină”, atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Junimea, Iași, decembrie 2012. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii. Volumul este străbătut de neliniște,  indusă stilistic prin întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare. Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric ,  învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare.

Majoritatea poeziilor sunt scrise în stil clasic ceea ce le conferă o muzicalitate  consonând cu ideile .De aici rezultă cu evidenţă că acea “lumină” venită dinspre divinitate, dintr-o metonimie a înţelepciunii, este semnul unei iubiri când:”Cu Tine-ascuns în suflet îmi e bine,/ chiar în lumină de eşti uneori,/ Te strâng în coşul pieptului mai bine/ să te pierd doar în cântec de viori.(Domnului Iisus Christos).Poeta în primul ciclu din acest volum jalonează evidenţa miracolului în prezenţa lui Dumnezeu şi al Fiului Său care se impune conştiinţei acesteia atunci când:”…îţi iubeşti Tatăl Ceresc/ se lasă Cerul ca un cant/ De spui o rugăciune-n şoaptă,/ Îl simţi în tine mai aproape/ şi-ncet ţi se coboară-n gând.(De spui o rugăciune-n şoaptă).În acest context  poezia fiind scrisă la persoana a doua, poeta pare a se detaşa de starea sapienţială, ne implicându-se în metafizica acestei stări, dar  este  o aparenţă înşelătoare ,fiindcă persoana fizică a Olgăi Alexandru Diaconu se află în această persoană ,precum mâna într-o mânuşă. În „Ca un fluviu de lumină“, poem ce se constituie într-o profesiune de credinţă, este folosit un limbaj al unei hermeneutici a mesajului divin sau a unei stări poetice aureolată de lumină. Fiind o interpretare a unei stări a eului stăpânit de sentimentul sensului primordial ce poate fi “numai un izvor de lumină“, înţeles ca dătător de bucurie, înţelepciune şi deschizător de înalte aspiraţii. Există, aşadar, o întreagă serie de locuri în care circumscriu tematica profetică. Este vorba întâi de toate de acel difuz presentiment luminos ce se lasă întrezărit în imaginarul poetic, privind fascinaţia Divinităţii  aflat în ”poalele pământeşti-/ munţii şi văile/cerul şi apele-“.

Ciclul de poeme “Năstrapa nevăzută trebuie citit şi ca o mărturisire divinatorie pe fondul unei serii de incantaţii înţelese ca rugăciune , dovadă a decodării  sensului dat unui obiect din care sorbim cu toţii înţelepciunea creştină. Poemele sunt scrise cu sensibilitate , constituindu-se în proiecţia unei credinţe bogate în simboluri creştine.

Cel de-al doilea ciclu din volum”Căruţa cu flori” este încărcat de imagini emblematice, de plasticizări şi ornamentaţii preţioase. Viaţa este văzută ca o căruţă cu floriplină ochi cu flori mărunte/ Viaţa e ca o căruţă/ cu trei roţi şi gânduri multe.”(Căruţa cu flori).Spre deosebire de primul ciclu , acesta este frisonat de un optimism moderat. Imaginaţia somptuoasă, hrănită din elanuri baroce produce secvenţe de o plasticitate îndrăzneaţă, dar impresia generală e de rafinament vitalizat, în care emoţia şi-a construit propria-i firidă: „Totul strălucea-n safire/ când era el arhitect/ transformând arta în fire/ ca un prea vechi înţelept”(Peste veac,râzând,Baudelaire).Olga Alexandru Diaconu este o poetă matură, subtilă şi profundă, dezvoltând, în registru simbolic, poeme ce se rup de real prin retorică: „Simt aeru-n nări cum pătrunde/ cu tăria unor nebănuite alcooluri, /umbre albăstrii se desprind dintre noi/ şi dansează-n lumina unor sfinte soboruri.”(Nebănuite alcooluri).O parte din poemele din acest ciclu sunt dedicate unor scriitori din istoria literaturi naţională şi universală, tangenţiind cu realitatea prezentă  în care se devoalează afinităţile poetei, astfel se eliberează viaţa de ficţiune, recuperând esenţialul şi  chemând „În noi trecutul “care este „mereu prezent-/ sărmanii în curând vor vrea judeţe/ Ei nu mai cred în nici un dizident,/ căci adevărul are multe feţe…(Lui Sadoveanu).Construite cu talent, poemele conţin mult suflet, inteligenţă artistică ,o doză de ambiguitate premeditată care le apropie de ermetismul liricii moderne, dar şi multă muzicalitate interioară ce consonează cu subiectul. Dinamica poemului e figurată, prin urmare, de stil,de metaforă,ritm,rimă şi simboluri. Drumul prin text e ca o curgere ritmică a unui izvor, în care poeta este sechestrată în propria-i carapace construită de ea, precum Peter Kien, personajul lui Elias Canetti din Orbirea, era prizonierul bibliotecii.

Poemele sunt sondaje în trăirile eului, tatonări ale psihismului, „construcţii”ale interiorităţii prin limbaj. Substanţa lirică se dilată în emisii şi reflecţii în preaplinul imaginaţiei. Lumina cade, în poemele Olgăi Alexandru Diaconu, cu efluvii de senzorialitate, materială, ca un voal transparent, cu irizări de culori ireale , ca în tablourile unui Vermeer: „dar soarele renaşte înmiit/ sclipindu-şi razele prin pâcla vremii”. Toate acestea sunt semne de poezie adevărată, profundă, eliberată de orice imprecizie.

 

Al. Florin ŢENE

Informații suplimentare

Greutate 0.5 kg
AN APARIŢIE:

2012

FORMAT:
NUMĂR DE PAGINI:

84

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Setting

Layout

reset default