Prizonierul lui Bacovia

Share

Strigăt si tăcere

 

Apărut sub egida Editurii „Junimea” din Iaşi şi postfaţat, encomiastic, de nu mai puţini de şase critici importanţi ai momentului (Cornel Ungureanu, Adrian-Dinu Rachieru, loan Es. Pop, loan Holban, Theodor Codreanu şi Aurel Pantea), volumul Prizonierul tăcerii de Victor Munteanu e structurat în două secţiuni inegale ca dimensiuni: Oare până unde-am ajuns? (43 de poeme) şi Ieşirea din cuvinte (30 de poeme).

Nu doar Bacăul şi câteva coincidenţele biografice îl apropie pe Victor Munteanu de Bacovia, ci şi curentele literare de la care ambii se revendică (simbolism, expresionism, existenţialism) şi, mai ales, temele şi motivele generate de acestea, cum ar fi atmosfera claustrantă a oraşului de provincie, strigătul, tăcerea, singurătatea, tragismul existenţei, pustiul/ golul, angoasa, ploile diluviene, teama de moarte etc., frecvente în lirica amândurora. Acestora li s-ar putea adăuga alte motive simbolist-bacoviene, precum seara, noaptea, vântul, frigul, cimitirul etc., o atmosferă bacoviană fiind evocată în Frig. „E seară prin Bacăul pustiu/ Vântul mătură bucăţi de hârtie,/ toate băncile goale te ştiu,/ tristeţea pe trotuare se scrie.// Alb şi târziu ţi-e părul,/ aşteptarea sapă canale adânci;/ în academii a luat foc Adevărul,/ ziua de mâine se zbate în prunci.// vântul suflă în numele său,/ toamna s-a dezbrăcat de veşminte./ Tu – mercenar al destinului tău-/ cu sufletul gol de cuvinte.// E seară de oraş obosit,/ luminile în băltoace se zbat/ Orologiul din turn s-a oprit -/ în spatele tău urmele tac”. Cum bine observau şi cei care s-au pronunţat deja în legătură cu Prizonierul tăcerii, „formula” poetică a lui Victor Munteanu este băcăuană, prin excelenţă, în sensul aderenţei structurale la bacovianism, poemele sale gravitând în jurul temei marginalităţii, a includerii în provincia bacoviană. În această privinţă, Victor Munteanu se alătură tuturor celorlalţi poeţi importanţi ai Bacăului – Sergiu Adam, Ovidiu Genaru şi Ion Tudor Iovian -, care şi-au trăit poezia în ceea ce Cornel Ungureanu numea cândva „sufocarea provincială care înseamnă Bacovia”. Ilustrativ în această privinţă e poemul intitulat chiar Bacoviană, piesă de rezistenţă, am spune, a volumului de faţă: „Pe străzile ude,/ tăcerea pe case stă vraişte.// (…) Speranţele transformate în scrum/ pe banca din parc mă cunună/ şi mă şterg cu-o iscălitură de fum/ pe străzile ude, grele de lună.// Te strig dintr-o clipă de fulger,/ din hotarele mele te strig:/ spală-mă cu lumina de înger,/ nu mă lăsa cu mâinile-n frig!” Ca şi la Bacovia, în lirica lui Victor Munteanu principalele motive rămân strigătul/ ţipătul (21 de ocurenţe în volum) şi tăcerea, prezentă încă din titlul cărţii cu 18 poziţii, cele două motive fiind chiar asociate, oximoronic, în sintagma titulară a poemului Tăcerea din strigăt, din care cităm: „Sună telefonul până-n tavan şi până la temelia răbdării,/ fiecare stă cu porţia lui de tăcere pe scaune/ aşteptând să vadă până când va suna/ şi cine va trebui să răspundă”. Investigând, cu ani în urmă, „antinomia stilistică tăcere-strigăt la Bacovia”, Theodor Codreanu observa că aceasta „transcende originile munchiene ale expresionismului, dar şi estetica tăcerii teoretizată de o cercetătoare precum Susan Sontag şi consacrată de literatura absurdului de factură Samuel Beckett -Eugen Ionescu. Victor Munteanu se apropie, mai degrabă, de un ontos al tăcerii de factură eminesciană şi blagiană”.

 

„În luptă, cu trecerea”

 

Elegiile având ca temă Marea Trecere pot sugera afilieri blagiene. De expresionismul de factură blagiană amintesc toate acele creaţii din Prizonierul tăcerii ce exprimă sentimentul amurgului vieţii, al venirii „toamnei”, al aproprierii morţii şi despărţirii de cei dragi. Meditaţiile pe această temă nu sunt deloc puţine şi e locul să spunem că volumul de care ne ocupăm e alcătuit aproape în totalitate din specii ale liricii filozofice – elegii, meditaţii, arte poetice. Ilustrativă pentru tema în cauză e, de pildă, Zbor de cocori –, titlul fiind o izbutită antonomază pentru desem­narea toamnei în accepţia de amurg al vieţii: „Toamna mă conjugă la timpul trecut/ mă-ntreabă de tată, de mamă,/ eu îi spun că din mers i-am pierdut,/ c-am trăit fără băgare de seamă.// Toamna m-a-nchis în hotarele ei,/ mă numără printre frunzele moarte,/ ascunsă e cu legătura de chei,/ prizonier să fiu slavei deşarte”. Alteori, ca în poezia titulară a primului ciclu din volum, i se pare că ineluctabilul sfârşit l-a luat cam prin surprindere: „Cât de tare am depăşit limita/ şi de la câţi trebuie să-mi cer de urgenţă iertare/ acum, când nu mai am de la cine?// (…) şi cum se numeşte sfârşitul care m-a luat prin surprindere -/ prăpastia ce ţine loc de răspuns?” (Oare până unde-am ajuns?). Bacovianul motiv al „târziului” e prezent, şi el, într-o serie de meditaţii purtând chiar acest titlu: Târziu, Prea târziu etc. În cea dintâi, i-ar plăcea să substituie „moartea” printr-un cireş, sperând s-o trimită „la o altă adresă”: „În locul cuvântului «moarte» am plantat un cireş/ ce-a crescut până la marginea vremii./ Din zilele lui m-am hrănit ca dintr-o privire ce minte/ împingând timpul la o altă adresă”. Alteori, presat şi înspăimântat de sosirea intempestivă a morţii, e panicat de gândul că nu i-a mai rămas nici timp să-şi ia „rămas bun” de la cei dragi: „Nu mai e timp să ne luăm rămas bun,/ nici să ne cerem iertare.// (…) Nu mai e nimic de gândit,/ de murit/ şi de aşteptat în holul spitalului.// Stăpânul urmării semnează cu ultimul ţipăt/ tăcerea rămasă-ntre noi.” (Prea târziu). Într-un alt poem cu titlu la fel de sugestiv – Asfinţit – vârsta senectuţii, cu toate nevoinţele ei, e definită metaforic drept „gara târzie a anilor”: „În gara târzie a anilor tăi nu mai e nimeni;/ casa de bilete e-nchisă, vremea s-a dus,/ ultimul tren şi-a anunţat întârzierea cu o fâlfâire de aripi,/ corbii se rotesc în jurul momentului.// În gara numelui tău s-a stins lampa,/ pustiul spală peronul cu amintirile tale…” E locul să spunem aici că cele mai multe dintre piesele volumului sunt consacrate amurgului, asfinţitului vieţii a cărui inevitabilă consecinţă nu poate fi decât bacovianul „sfârşit continuu”, „trecerea pe celălalt mal”, „Marea trecere” pe care actantul liric – neputând-o deruta – cum am văzut – prin utilizarea „cireşului” drept succedaneu -, încearcă acum eroic/ zadarnic s-o înfrunte, angajându-se „în luptă cu trecerea”. Asemenea înfiorări thanatice îşi  găsesc expresia şi în alte poeme din volum, precum Pe muchie de cuţit, înaintată e vremea, Toamnă, La umbra crucii, Înmormântarea, Scadenţă, Despărţire, La hotarele sudului, Trecerea pe celălalt mal, în luptă cu trecerea. Într-un alt poem, sugestiv intitulat Gata!, punctul terminus al existenţei e imaginat astfel: „Nimeni nu mai are nevoie de tine./ Nu te mai obligă nimeni să scrii,/ nici să trăieşti./ De-acum poţi să-ţi pui viaţa în cui.// Chiriaş al unei singure nopţi,/ aştepţi în patul de reanimare”. „Cimitirul – motiv central la Bacovia – e văzut şi el drept „capăt de drum”, punct final al traseului existenţial: „Nu mai sunt lacrimi de plâns, nici de râs -/ doar ţipătul oprit în căuşele palmelor/ şi drumul ce te varsă la capătul răbdării de drum.” (Cimitir). Însă cea mai originală, insolită antonomază pentru moarte e vocabula „vineri”, subtilă aluzie la mitul christic, la ziua răstignirii lui Iisus. Deşi prezentă în mai multe poeme, spaţiul limitat nu ne îngăduie a cita aici decât din Vinerea Mare, unde extincţia capătă dimensiuni apocaliptice, sesizabilă fiind şi sugestia subliminală a judecăţii de apoi: „S-a făcut vineri pe străzi şi în casele oamenilor,/ Unii au fost de acord/ şi-au pus-o la adăpost în inima lor,/ alţii au dat-o mai încet, să n-o audă vecinii,/ iar alţii au zis c-o să treacă şi asta (…)// S-a făcut vineri prin pieţe, pe stadioane şi-n gări/ şi cei mai mulţi au intrat pe nepregătite în ea şi n-au mai ieşit”.

 

Poezia sentimentului religios

 

Cu această Vinere Mare am ajuns, iată, în punctul în care se cere evidenţiată dimensiunea religioasă a liricii lui Victor Munteanu, relevată prin câteva poeme antologice din prezentul volum. Am zice chiar că, în acest punct, se produce, în cazul său, „despărţirea de Bacovia”, de „satanismul” acestuia din urmă, împrumutat de la Rodenbach, ori de „existenţialismul ateu” de pe orbita Kierkegaard – Heidegger – Sartre etc. Frecventele interogaţii – interpelări adresate Demiurgului în ipostaza Sa de făuritor al lumii, precum şi invocaţiile retorice către Acesta, ne îndreptăţesc să afirmăm că Victor Munteanu e un bun creştin, un devot practicant al confesiunii ortodoxe. Amurg de primăvară, de pildă, debutează cu o astfel de invocaţie: „Doamne, Doamne,/ caută din cer şi vezi/ seara asta aruncată în aer,/ ciorile adunate ciorchine-n copaci/ precum păcatele noastre”, continuând cu imaginea morţii sugerată – cum spuneam – prin antonomaza zilei crucificării: „Doamne, Doamne,/ iată vinerea căzută la picioarele omului/ şi-ntinsă fără cuvinte pe-alee,/ asfinţitul ce insistă-n fereastră cu limbă de moarte”. Citabilă, în integralitatea ei, este, în acest context, Iubirea peste puterea cuvântului, poem închinat sfântului Mucenic Clement, Episcop al Anciriei: „Purtător de palmă ţinută în flăcări,/ Sfinte al veşniciilor strivite în pumni:/ până unde-a izbucnit văpaia iubirii de Dumnezeu?/ C-ai fulgerat adâncimea din moarte/ cu puterea răbdării ce-a zguduit omenirea/ de neputinţă şi spaimă!/ Sfinte al durerilor ce nu încap în cuvânt:/ iată moartea şi rugăciunile tale/ care şi-au înfipt cuţitul în răcnetul ei!” Povara păcatului adânc complinită cu conştiinţa propriei vinovăţii, îl determină pe autor să solicite clemenţa divină, iertarea de păcate, mântuirea fiindu-i refuzată: „Am vrut să fac primăvară cu singura floare/ care a fost cu putinţă să mi se ofere/ şi mi-am pus viaţa pe tavă şi-am zis:/ – Fă, Doamne, un pic de lumină!// Dar tava s-a-nnegrit de zilele mele/ şi nu era nimic din ceea ce-ar fi putut să înflorească!” (Zadarnic) Perseverent, eroul liric insistă, dorindu-şi cu ardoare mântuirea: „Trage, Doamne, clopotul prin casa lăuntrului meu,/ să se scuture sufletul de toată rugina!” (Cântec) Simţindu-se tot mai aproape de clipa în care va trebui să dea socoteală (Scadenţă), poetul rosteşte un patetic Doamne, milueşte!, încheiat printr-un superb catren, exemplar prin dinamica imaginarului poetic, metafora, oximoronul, personificarea şi epitetul fiind măiestrit îmbrăcate: „Octombrie din arşiţa rece a minţii/ mână herghelia tristeţii spre Sud/ şi ţipătul clipei lărgind depărtările/ şi liniştea asta pe care n-o mai poţi stăpâni!” Alte poeme – precum Athos, Euharistică ş.a. – se circumscriu şi ele aceleiaşi tematici.

Deşi temele şi motivele din Prizonierul tăcerii sunt comune marilor curente literare din ultimul secol (simbolism, expresionism, existenţialism, postmodernism), abordarea lor e realizată în spiritul autenticităţii, fiind profund originală.

 Liviu Chiscop

(„Ateneu”, nr. 574, Bacău, iunie 2017)

Setting

Layout

reset default