Poştalionul” de Lina CodreanuPoştalionul” de Lina CodreanuPoştalionul” de Lina Codreanu

Share

POŞTALIONUL CU NUVELE

După debutul ficţional din 2013 cu Viaţa ca o poveste, Lina Codreanu revine în actualitatea literară cu cartea Poştalionul (Nuvele) (Ed. Junimea, 2014), ce însumează şase bucăţi aparţinînd sus-numitei specii. Sunt întru totul de acord cu cele spuse în prefaţa cu titlul „Proza cu ape tulburi şi cu scriitura ageră”, a lui Constantin Trandafir, în care se afirmă că prozatoarea noastră are ştiinţa observării minuţioase a detaliilor unei realităţi cotidiene şi interioare, precum şi a comuniunii cotidianului cu straniul. Sosit destul de tîrziu, poştalionul cu nuvele al Linei Codreanu merită să i se acorde toată atenţia dacă este să treacă prin faţa ochilor noştri. El aduce veşti de tot felul despre personaje – veşti mai bune sau mai rele şi destul de rar foarte bune – şi o face într-o manieră cît se poate de convingătoare, determinîndu-ne să-i aşteptăm venirea şi altă dată. Deocamdată să vedem ce li se întîmplă personajelor de acum şi de aici.

Conu Pană, din nuvela Catedrala de sare, este un personaj de extracţie eliadescă, din nuvela La ţigănci. El are o bronşită astmatiformă contractată încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi este sfătuit medical să şi-o amelioreze în baza de tratament a unei saline. Reforma monetară de acum cîţiva ani (acţiunea acestei nuvele, ca şi a celorlalte din carte, se petrece în perioada postdecembristă) îi dă de furcă suferindului, care confundă costul biletului de intrare în salină, iniţial părîndu-i-se ieftin la auzul preţului, pentru ca apoi să i se pară scump pentru pensioara sa de nimic. Accesul în salină este labirintic, se face în spirală, ca şi cum s-ar intra într-o întunecoasă cochilie de melc. Personajul se simte atras de fapt într-un fel de vortex prin „îngustul coridor al tranziţiei spre altă lume” („«Arcă a lui Noe sau Luntre a lui Caron» – desluşi o voce nedumerită foarte aproape de urechea lui, fără să simtă pe cineva lîngă el” – p. 18). O voce contrapunctică (a conştiinţei?) îşi suprapune mereu vorbele peste ale bătrînului pacient în momentul cînd în minte i se învălmăşesc întrebări la care nu se aşteaptă niciun fel de răspuns precis. În faţa eşecurilor existenţiale, majoritatea personajelor din cartea de faţă încearcă să se îmbarce pe salvatoarea Arcă a lui Noe, dar ajung în situaţia de a se urca în funesta Luntre a lui Caron. La comenzile antrenorului instructor de gimnastică („Mîinile sus, în vîrful picioarelor, inspiraţi adînc, jos, expiraţi! Din nou…”), vocea misterioasă replică: „Viaţa începe cu o inspiraţie violentă şi se termină cu o expiraţie de uşurare” (p. 25). Inspirat spus!

Incert este şi numele soţiei sale, Despina / Destina, cum îi plăcea lui să o alinte (iniţial am crezut că este o greşeală de tehnoredactare… inspirată). Aici este în fond o greşeală a destinului, ca în nuvela eliadescă (eroarea alegerii Elsa – Hildegard). Ca orice pereche tînără, şi aceasta este generoasă în cheltuirea timpului: „Ş-apoi timp aveau destul. Erau tineri, poate prea tineri pentru încercările războiului şi ale morţii” (p. 35). Acum, statul în salină pentru tratament este de trei ore pe zi şi are dreptate Conu Pană să facă reflecţia: „Ce-s trei ore pe lîngă şaptezeci şi şapte de ani? Praf de sare într-o salină” (p. 42). Există în această nuvelă o permanentă interferenţă a planurilor temporale: prezentul imediat, al coborîrii în „catedrala de sare” şi trecutul îndelung, cu crîmpeie din viaţa de familie şi de pe front, deşi acasă nu-l mai aştepta pe Conu Pană decît „mireasa” (a lumii mireasă: moartea): „«Dacă mă pierd aici, nu mă mai găsesc ai mei. Ai mei… Care ai mei?» (p. 14), îi şopti melodios vocea conştiinţei”.

Şi alte personaje din carte sunt marcate de scurgerea temporală. Poştaşul Zaharia, din nuvela care dă şi titlul cărţii, Poştalionul, îşi spune în gînd: „Auzi, aproape douăzeci de ani… Cînd să fi trecut? Hm…” (p. 47). Dacă în nuvela precedentă Conu Pană coboară în salină, aici îl simţim pe Zaharia, zis Poştalionul, nemulţumit de faptul că tot trebuie să urce un deal („N-ar trebui să mă tînguiesc cu greul urcuşului” – p. 47). Este adevărat, el merge mai mult pe lîngă bicicletă şi are tolba veche mereu plină, însă altceva este de reţinut aici: „Era prea mult de recuperat din trecutul său. Porni pieziş, înainte, dar cu gîndul înapoi” (p. 63), în timp ce amanta sa, Magdalena, emite pentru sine părerea că „Viaţa e înainte, oricum îmi va fi soarta” (p. 68).

Oricum le va fi soarta, personajele Linei Codreanu sunt predispuse la cădere. În Catedrala de sare, Conu Pană, care vine din „casa de la deal”, suferă un atac de cord şi cade pe trepte („Trupul se lasă moale, topit, luînd forma treptelor” – p. 45). Zaharia „Poştalionul” „nu simte unde îl duc picioarele”, este lovit de gelosul soţ al Magdalenei şi va fi găsit zăcînd în noroiul din strada… Fundătura. Căderea căruţei într-un şanţ, soldată cu ruperea unui picior al calului, înseamnă pentru familia Iorgu şi Trestiana Atasiei, din nuvela Pantofii, degringolada economică şi chiar destrămarea cuplului. Căderea pe gheţuş a lui madam Grete şi ajutarea ei de Spiridon Roşculeţ declanşează în nuvela Semne de primăvară idila nepoatei acesteia, Emiliana Marcu (pe scurt, Liana), cu politicosul tînăr. Iar în nuvela „ecologică” Ritmul, personajului Badihagi îi vine rău şi, în cădere, încearcă să se sprijine de un zarzăr (şi acesta împuţinat de crăci din cauza neglijenţei oamenilor netrebnici). Finalul, incert, al nuvelei Ocheanul lui Dominic sugerează că, de fapt, Dominic s-a aruncat în gol din vîrful unui foişor unde, privind printr-un telescop, „Fiecare trăieşte în lumea imaginaţiei sale” (p. 37).

Aproape în fiecare nuvelă, protagonistul se alege cu o poreclă. În nuvela de mai sus găsim explicaţia dată poreclei lui Adam Dominic: „– Nu-i nimic, nu-i nimic!/ Pentru librar, devenise acest «Nu-i nimic» o necesitate de a ascunde un răspuns prompt, ceea ce a împietrit ca un tic verbal, încît prin metateză lingvistică, s-a trecut de la adresarea Dom’ Dominic la comprimatul Dom’ Nimic” (p. 190). Vrînd-nevrînd, oamenii se obişnuiesc cu poreclele, aşa cum se întîmplă cu poştaşul Zaharia: „L-a tulburat un fel de mînie la început, dar s-a obişnuit cu spusa, ba chiar îşi anunţa sosirea pe la porţile oamenilor prin acelaşi cuvînt, dar rostit mai prelung şi mai melodios decît scurt-banalul «Poşta!». Trecuseră de la întîmplarea aceea vreo cincisprezece ani. Nici prietenii sau vecinii din cartier nu-i mai spuneau Zaharia sau poştaşul. Părea în firea lucrurilor. Acum nici el şi nici oamenii nu se mai întrebau de ce îşi anunţa venirea la porţile lor cu «Poştalionul! A venit Poştaliooonul!»” (48). Acelaşi lucru şi în cazul înaltei Trestiana, din cea mai reuşită şi acaparantă nuvelă a cărţii, Pantofii: „«Cocostîrca» o porecleau copii. Întîi a zîmbit ca de-o poantă, apoi simţea rîcă faţă de cel care o poreclea, apoi o ciudă îi învolbura tot corpul şi trăgea nădejde ca celelalte fete de-un leat să o ajungă… N-a fost să fie şi, încet-încet, s-a potolit, obişnuindu-se aşa de mult, încît an de an se dezbrăca de numele adevărat precum şarpele de piele, fără nicio părere de rău. Cine-i mai spunea Trestiana? I se părea nefiresc s-o mai strige cineva astfel, de parcă ar fi fost vorba despre o persoană care a trăit în preajma ei, despre care ştia totul ca şi cum ar fi fost o altă ea. E-adevărat că de la un moment dat se rupea firul aducerii aminte, se pierdea într-o ceaţă alburie, din care zărea doar urme pe nişte cărări disipate, fără început, fără sfîrşit” (p. 81).

Aceste urme pot fi văzute ca fiind înşiruite pe cărarea destinului de o pereche de pantofi preţioşi lăsaţi testamentar de tatăl Trestianei (eu nu îmi permit să o… poreclesc, pentru că nu fac parte din lumea fictivă a nuvelei) şi care vor sfîrşi prin a fi desperecheaţi. Unul dintre ei va pluti pe apele unui rîu, altul va poposi în vitrina sentimentală a cizmarului care i-a făcut. Respectiva pereche de pantofi fusese făcută ca viitor dar de nuntă de un pantofar logodnicei sale, Rosanime, însă aceasta a murit între timp. Neconsolatul logodnic îi va vinde viitorului tată al Trestianei, însă nici mama sa nu va avea parte să-i încalţe (i se umflaseră picioarele din timpul sarcinii) şi nici să-i ia în mormînt (i se vor fura din sicriu, fiind înlocuiţi cu altă pereche).

Pantofii par a forma o pereche blestemată, dacă nu am vedea că, finalmente, prin (re)vinderea singurului pantof rămas pe o sumă imensă celui care îi făcuse, Trestiana îşi va redresa situaţia financiară şi va lua viaţa de la capăt după eşecul în căsătorie / călătorie, dar cu bunavestire pentru ea că a rămas însărcinată. Finalul nuvelei este impecabil realizat: „Privind de aici către dealul Ursului, sub lumina viorie a lunii, se profila o siluetă ţuguiată, tîrîndu-şi umbra în mişcare. Cu paşi largi şi greoi, călca pe pietrişul sticlos, şi fiecare scrîşnire a pietrelor o făcea să se aplece cînd spre dreapta, cînd spre stînga. Mişcările incerte şi îndelungi ale Trestianei, în încercarea ei de a se menţine pe verticală creau iluzia unei pendule hazlii, desprinse din captivitatea unui orologiu vetust, dar care se ambiţiona să-şi bălăngănească secundele în afara cutiei îmbătrînite. «Suntem în Săptămîna Patimilor, a trecerii!», aşa spunea măicuţa Catrina. De aceea, poate, Trestiana simţea cum timpul curgea încet-încet şi, totuşi, repede-repede pentru scînteia de viaţă ce pîlpîia într-o fiinţă firavă…” (p. 120)

Şi pentru prozatoarea Lina Codreanu timpul curge încet-încet şi totuşi repede-repede pentru scînteia de viaţă ce pîlpîie consistent într-o scriere deloc firavă pentru începuturile sale editoriale. Parafrazîndu-l pe protagonistul Adam Dominic, închei prin a spune că reuşitele nuvele din cartea Poştalionul mustesc de sugestii şi fiecare dintre noi poate vedea în ele ce-i doreşte sufletul. Depinde de ochi.

(„Convorbiri literare”, nr. 12 / 2014)

POŞTALIONUL CU NUVELE

După debutul ficţional din 2013 cu Viaţa ca o poveste, Lina Codreanu revine în actualitatea literară cu cartea Poştalionul (Nuvele) (Ed. Junimea, 2014), ce însumează şase bucăţi aparţinînd sus-numitei specii. Sunt întru totul de acord cu cele spuse în prefaţa cu titlul „Proza cu ape tulburi şi cu scriitura ageră”, a lui Constantin Trandafir, în care se afirmă că prozatoarea noastră are ştiinţa observării minuţioase a detaliilor unei realităţi cotidiene şi interioare, precum şi a comuniunii cotidianului cu straniul. Sosit destul de tîrziu, poştalionul cu nuvele al Linei Codreanu merită să i se acorde toată atenţia dacă este să treacă prin faţa ochilor noştri. El aduce veşti de tot felul despre personaje – veşti mai bune sau mai rele şi destul de rar foarte bune – şi o face într-o manieră cît se poate de convingătoare, determinîndu-ne să-i aşteptăm venirea şi altă dată. Deocamdată să vedem ce li se întîmplă personajelor de acum şi de aici.

Conu Pană, din nuvela Catedrala de sare, este un personaj de extracţie eliadescă, din nuvela La ţigănci. El are o bronşită astmatiformă contractată încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi este sfătuit medical să şi-o amelioreze în baza de tratament a unei saline. Reforma monetară de acum cîţiva ani (acţiunea acestei nuvele, ca şi a celorlalte din carte, se petrece în perioada postdecembristă) îi dă de furcă suferindului, care confundă costul biletului de intrare în salină, iniţial părîndu-i-se ieftin la auzul preţului, pentru ca apoi să i se pară scump pentru pensioara sa de nimic. Accesul în salină este labirintic, se face în spirală, ca şi cum s-ar intra într-o întunecoasă cochilie de melc. Personajul se simte atras de fapt într-un fel de vortex prin „îngustul coridor al tranziţiei spre altă lume” („«Arcă a lui Noe sau Luntre a lui Caron» – desluşi o voce nedumerită foarte aproape de urechea lui, fără să simtă pe cineva lîngă el” – p. 18). O voce contrapunctică (a conştiinţei?) îşi suprapune mereu vorbele peste ale bătrînului pacient în momentul cînd în minte i se învălmăşesc întrebări la care nu se aşteaptă niciun fel de răspuns precis. În faţa eşecurilor existenţiale, majoritatea personajelor din cartea de faţă încearcă să se îmbarce pe salvatoarea Arcă a lui Noe, dar ajung în situaţia de a se urca în funesta Luntre a lui Caron. La comenzile antrenorului instructor de gimnastică („Mîinile sus, în vîrful picioarelor, inspiraţi adînc, jos, expiraţi! Din nou…”), vocea misterioasă replică: „Viaţa începe cu o inspiraţie violentă şi se termină cu o expiraţie de uşurare” (p. 25). Inspirat spus!

Incert este şi numele soţiei sale, Despina / Destina, cum îi plăcea lui să o alinte (iniţial am crezut că este o greşeală de tehnoredactare… inspirată). Aici este în fond o greşeală a destinului, ca în nuvela eliadescă (eroarea alegerii Elsa – Hildegard). Ca orice pereche tînără, şi aceasta este generoasă în cheltuirea timpului: „Ş-apoi timp aveau destul. Erau tineri, poate prea tineri pentru încercările războiului şi ale morţii” (p. 35). Acum, statul în salină pentru tratament este de trei ore pe zi şi are dreptate Conu Pană să facă reflecţia: „Ce-s trei ore pe lîngă şaptezeci şi şapte de ani? Praf de sare într-o salină” (p. 42). Există în această nuvelă o permanentă interferenţă a planurilor temporale: prezentul imediat, al coborîrii în „catedrala de sare” şi trecutul îndelung, cu crîmpeie din viaţa de familie şi de pe front, deşi acasă nu-l mai aştepta pe Conu Pană decît „mireasa” (a lumii mireasă: moartea): „«Dacă mă pierd aici, nu mă mai găsesc ai mei. Ai mei… Care ai mei?» (p. 14), îi şopti melodios vocea conştiinţei”.

Şi alte personaje din carte sunt marcate de scurgerea temporală. Poştaşul Zaharia, din nuvela care dă şi titlul cărţii, Poştalionul, îşi spune în gînd: „Auzi, aproape douăzeci de ani… Cînd să fi trecut? Hm…” (p. 47). Dacă în nuvela precedentă Conu Pană coboară în salină, aici îl simţim pe Zaharia, zis Poştalionul, nemulţumit de faptul că tot trebuie să urce un deal („N-ar trebui să mă tînguiesc cu greul urcuşului” – p. 47). Este adevărat, el merge mai mult pe lîngă bicicletă şi are tolba veche mereu plină, însă altceva este de reţinut aici: „Era prea mult de recuperat din trecutul său. Porni pieziş, înainte, dar cu gîndul înapoi” (p. 63), în timp ce amanta sa, Magdalena, emite pentru sine părerea că „Viaţa e înainte, oricum îmi va fi soarta” (p. 68).

Oricum le va fi soarta, personajele Linei Codreanu sunt predispuse la cădere. În Catedrala de sare, Conu Pană, care vine din „casa de la deal”, suferă un atac de cord şi cade pe trepte („Trupul se lasă moale, topit, luînd forma treptelor” – p. 45). Zaharia „Poştalionul” „nu simte unde îl duc picioarele”, este lovit de gelosul soţ al Magdalenei şi va fi găsit zăcînd în noroiul din strada… Fundătura. Căderea căruţei într-un şanţ, soldată cu ruperea unui picior al calului, înseamnă pentru familia Iorgu şi Trestiana Atasiei, din nuvela Pantofii, degringolada economică şi chiar destrămarea cuplului. Căderea pe gheţuş a lui madam Grete şi ajutarea ei de Spiridon Roşculeţ declanşează în nuvela Semne de primăvară idila nepoatei acesteia, Emiliana Marcu (pe scurt, Liana), cu politicosul tînăr. Iar în nuvela „ecologică” Ritmul, personajului Badihagi îi vine rău şi, în cădere, încearcă să se sprijine de un zarzăr (şi acesta împuţinat de crăci din cauza neglijenţei oamenilor netrebnici). Finalul, incert, al nuvelei Ocheanul lui Dominic sugerează că, de fapt, Dominic s-a aruncat în gol din vîrful unui foişor unde, privind printr-un telescop, „Fiecare trăieşte în lumea imaginaţiei sale” (p. 37).

Aproape în fiecare nuvelă, protagonistul se alege cu o poreclă. În nuvela de mai sus găsim explicaţia dată poreclei lui Adam Dominic: „– Nu-i nimic, nu-i nimic!/ Pentru librar, devenise acest «Nu-i nimic» o necesitate de a ascunde un răspuns prompt, ceea ce a împietrit ca un tic verbal, încît prin metateză lingvistică, s-a trecut de la adresarea Dom’ Dominic la comprimatul Dom’ Nimic” (p. 190). Vrînd-nevrînd, oamenii se obişnuiesc cu poreclele, aşa cum se întîmplă cu poştaşul Zaharia: „L-a tulburat un fel de mînie la început, dar s-a obişnuit cu spusa, ba chiar îşi anunţa sosirea pe la porţile oamenilor prin acelaşi cuvînt, dar rostit mai prelung şi mai melodios decît scurt-banalul «Poşta!». Trecuseră de la întîmplarea aceea vreo cincisprezece ani. Nici prietenii sau vecinii din cartier nu-i mai spuneau Zaharia sau poştaşul. Părea în firea lucrurilor. Acum nici el şi nici oamenii nu se mai întrebau de ce îşi anunţa venirea la porţile lor cu «Poştalionul! A venit Poştaliooonul!»” (48). Acelaşi lucru şi în cazul înaltei Trestiana, din cea mai reuşită şi acaparantă nuvelă a cărţii, Pantofii: „«Cocostîrca» o porecleau copii. Întîi a zîmbit ca de-o poantă, apoi simţea rîcă faţă de cel care o poreclea, apoi o ciudă îi învolbura tot corpul şi trăgea nădejde ca celelalte fete de-un leat să o ajungă… N-a fost să fie şi, încet-încet, s-a potolit, obişnuindu-se aşa de mult, încît an de an se dezbrăca de numele adevărat precum şarpele de piele, fără nicio părere de rău. Cine-i mai spunea Trestiana? I se părea nefiresc s-o mai strige cineva astfel, de parcă ar fi fost vorba despre o persoană care a trăit în preajma ei, despre care ştia totul ca şi cum ar fi fost o altă ea. E-adevărat că de la un moment dat se rupea firul aducerii aminte, se pierdea într-o ceaţă alburie, din care zărea doar urme pe nişte cărări disipate, fără început, fără sfîrşit” (p. 81).

Aceste urme pot fi văzute ca fiind înşiruite pe cărarea destinului de o pereche de pantofi preţioşi lăsaţi testamentar de tatăl Trestianei (eu nu îmi permit să o… poreclesc, pentru că nu fac parte din lumea fictivă a nuvelei) şi care vor sfîrşi prin a fi desperecheaţi. Unul dintre ei va pluti pe apele unui rîu, altul va poposi în vitrina sentimentală a cizmarului care i-a făcut. Respectiva pereche de pantofi fusese făcută ca viitor dar de nuntă de un pantofar logodnicei sale, Rosanime, însă aceasta a murit între timp. Neconsolatul logodnic îi va vinde viitorului tată al Trestianei, însă nici mama sa nu va avea parte să-i încalţe (i se umflaseră picioarele din timpul sarcinii) şi nici să-i ia în mormînt (i se vor fura din sicriu, fiind înlocuiţi cu altă pereche).

Pantofii par a forma o pereche blestemată, dacă nu am vedea că, finalmente, prin (re)vinderea singurului pantof rămas pe o sumă imensă celui care îi făcuse, Trestiana îşi va redresa situaţia financiară şi va lua viaţa de la capăt după eşecul în căsătorie / călătorie, dar cu bunavestire pentru ea că a rămas însărcinată. Finalul nuvelei este impecabil realizat: „Privind de aici către dealul Ursului, sub lumina viorie a lunii, se profila o siluetă ţuguiată, tîrîndu-şi umbra în mişcare. Cu paşi largi şi greoi, călca pe pietrişul sticlos, şi fiecare scrîşnire a pietrelor o făcea să se aplece cînd spre dreapta, cînd spre stînga. Mişcările incerte şi îndelungi ale Trestianei, în încercarea ei de a se menţine pe verticală creau iluzia unei pendule hazlii, desprinse din captivitatea unui orologiu vetust, dar care se ambiţiona să-şi bălăngănească secundele în afara cutiei îmbătrînite. «Suntem în Săptămîna Patimilor, a trecerii!», aşa spunea măicuţa Catrina. De aceea, poate, Trestiana simţea cum timpul curgea încet-încet şi, totuşi, repede-repede pentru scînteia de viaţă ce pîlpîia într-o fiinţă firavă…” (p. 120)

Şi pentru prozatoarea Lina Codreanu timpul curge încet-încet şi totuşi repede-repede pentru scînteia de viaţă ce pîlpîie consistent într-o scriere deloc firavă pentru începuturile sale editoriale. Parafrazîndu-l pe protagonistul Adam Dominic, închei prin a spune că reuşitele nuvele din cartea Poştalionul mustesc de sugestii şi fiecare dintre noi poate vedea în ele ce-i doreşte sufletul. Depinde de ochi.

(„Convorbiri literare”, nr. 12 / 2014)

POŞTALIONUL CU NUVELE

După debutul ficţional din 2013 cu Viaţa ca o poveste, Lina Codreanu revine în actualitatea literară cu cartea Poştalionul (Nuvele) (Ed. Junimea, 2014), ce însumează şase bucăţi aparţinînd sus-numitei specii. Sunt întru totul de acord cu cele spuse în prefaţa cu titlul „Proza cu ape tulburi şi cu scriitura ageră”, a lui Constantin Trandafir, în care se afirmă că prozatoarea noastră are ştiinţa observării minuţioase a detaliilor unei realităţi cotidiene şi interioare, precum şi a comuniunii cotidianului cu straniul. Sosit destul de tîrziu, poştalionul cu nuvele al Linei Codreanu merită să i se acorde toată atenţia dacă este să treacă prin faţa ochilor noştri. El aduce veşti de tot felul despre personaje – veşti mai bune sau mai rele şi destul de rar foarte bune – şi o face într-o manieră cît se poate de convingătoare, determinîndu-ne să-i aşteptăm venirea şi altă dată. Deocamdată să vedem ce li se întîmplă personajelor de acum şi de aici.

Conu Pană, din nuvela Catedrala de sare, este un personaj de extracţie eliadescă, din nuvela La ţigănci. El are o bronşită astmatiformă contractată încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi este sfătuit medical să şi-o amelioreze în baza de tratament a unei saline. Reforma monetară de acum cîţiva ani (acţiunea acestei nuvele, ca şi a celorlalte din carte, se petrece în perioada postdecembristă) îi dă de furcă suferindului, care confundă costul biletului de intrare în salină, iniţial părîndu-i-se ieftin la auzul preţului, pentru ca apoi să i se pară scump pentru pensioara sa de nimic. Accesul în salină este labirintic, se face în spirală, ca şi cum s-ar intra într-o întunecoasă cochilie de melc. Personajul se simte atras de fapt într-un fel de vortex prin „îngustul coridor al tranziţiei spre altă lume” („«Arcă a lui Noe sau Luntre a lui Caron» – desluşi o voce nedumerită foarte aproape de urechea lui, fără să simtă pe cineva lîngă el” – p. 18). O voce contrapunctică (a conştiinţei?) îşi suprapune mereu vorbele peste ale bătrînului pacient în momentul cînd în minte i se învălmăşesc întrebări la care nu se aşteaptă niciun fel de răspuns precis. În faţa eşecurilor existenţiale, majoritatea personajelor din cartea de faţă încearcă să se îmbarce pe salvatoarea Arcă a lui Noe, dar ajung în situaţia de a se urca în funesta Luntre a lui Caron. La comenzile antrenorului instructor de gimnastică („Mîinile sus, în vîrful picioarelor, inspiraţi adînc, jos, expiraţi! Din nou…”), vocea misterioasă replică: „Viaţa începe cu o inspiraţie violentă şi se termină cu o expiraţie de uşurare” (p. 25). Inspirat spus!

Incert este şi numele soţiei sale, Despina / Destina, cum îi plăcea lui să o alinte (iniţial am crezut că este o greşeală de tehnoredactare… inspirată). Aici este în fond o greşeală a destinului, ca în nuvela eliadescă (eroarea alegerii Elsa – Hildegard). Ca orice pereche tînără, şi aceasta este generoasă în cheltuirea timpului: „Ş-apoi timp aveau destul. Erau tineri, poate prea tineri pentru încercările războiului şi ale morţii” (p. 35). Acum, statul în salină pentru tratament este de trei ore pe zi şi are dreptate Conu Pană să facă reflecţia: „Ce-s trei ore pe lîngă şaptezeci şi şapte de ani? Praf de sare într-o salină” (p. 42). Există în această nuvelă o permanentă interferenţă a planurilor temporale: prezentul imediat, al coborîrii în „catedrala de sare” şi trecutul îndelung, cu crîmpeie din viaţa de familie şi de pe front, deşi acasă nu-l mai aştepta pe Conu Pană decît „mireasa” (a lumii mireasă: moartea): „«Dacă mă pierd aici, nu mă mai găsesc ai mei. Ai mei… Care ai mei?» (p. 14), îi şopti melodios vocea conştiinţei”.

Şi alte personaje din carte sunt marcate de scurgerea temporală. Poştaşul Zaharia, din nuvela care dă şi titlul cărţii, Poştalionul, îşi spune în gînd: „Auzi, aproape douăzeci de ani… Cînd să fi trecut? Hm…” (p. 47). Dacă în nuvela precedentă Conu Pană coboară în salină, aici îl simţim pe Zaharia, zis Poştalionul, nemulţumit de faptul că tot trebuie să urce un deal („N-ar trebui să mă tînguiesc cu greul urcuşului” – p. 47). Este adevărat, el merge mai mult pe lîngă bicicletă şi are tolba veche mereu plină, însă altceva este de reţinut aici: „Era prea mult de recuperat din trecutul său. Porni pieziş, înainte, dar cu gîndul înapoi” (p. 63), în timp ce amanta sa, Magdalena, emite pentru sine părerea că „Viaţa e înainte, oricum îmi va fi soarta” (p. 68).

Oricum le va fi soarta, personajele Linei Codreanu sunt predispuse la cădere. În Catedrala de sare, Conu Pană, care vine din „casa de la deal”, suferă un atac de cord şi cade pe trepte („Trupul se lasă moale, topit, luînd forma treptelor” – p. 45). Zaharia „Poştalionul” „nu simte unde îl duc picioarele”, este lovit de gelosul soţ al Magdalenei şi va fi găsit zăcînd în noroiul din strada… Fundătura. Căderea căruţei într-un şanţ, soldată cu ruperea unui picior al calului, înseamnă pentru familia Iorgu şi Trestiana Atasiei, din nuvela Pantofii, degringolada economică şi chiar destrămarea cuplului. Căderea pe gheţuş a lui madam Grete şi ajutarea ei de Spiridon Roşculeţ declanşează în nuvela Semne de primăvară idila nepoatei acesteia, Emiliana Marcu (pe scurt, Liana), cu politicosul tînăr. Iar în nuvela „ecologică” Ritmul, personajului Badihagi îi vine rău şi, în cădere, încearcă să se sprijine de un zarzăr (şi acesta împuţinat de crăci din cauza neglijenţei oamenilor netrebnici). Finalul, incert, al nuvelei Ocheanul lui Dominic sugerează că, de fapt, Dominic s-a aruncat în gol din vîrful unui foişor unde, privind printr-un telescop, „Fiecare trăieşte în lumea imaginaţiei sale” (p. 37).

Aproape în fiecare nuvelă, protagonistul se alege cu o poreclă. În nuvela de mai sus găsim explicaţia dată poreclei lui Adam Dominic: „– Nu-i nimic, nu-i nimic!/ Pentru librar, devenise acest «Nu-i nimic» o necesitate de a ascunde un răspuns prompt, ceea ce a împietrit ca un tic verbal, încît prin metateză lingvistică, s-a trecut de la adresarea Dom’ Dominic la comprimatul Dom’ Nimic” (p. 190). Vrînd-nevrînd, oamenii se obişnuiesc cu poreclele, aşa cum se întîmplă cu poştaşul Zaharia: „L-a tulburat un fel de mînie la început, dar s-a obişnuit cu spusa, ba chiar îşi anunţa sosirea pe la porţile oamenilor prin acelaşi cuvînt, dar rostit mai prelung şi mai melodios decît scurt-banalul «Poşta!». Trecuseră de la întîmplarea aceea vreo cincisprezece ani. Nici prietenii sau vecinii din cartier nu-i mai spuneau Zaharia sau poştaşul. Părea în firea lucrurilor. Acum nici el şi nici oamenii nu se mai întrebau de ce îşi anunţa venirea la porţile lor cu «Poştalionul! A venit Poştaliooonul!»” (48). Acelaşi lucru şi în cazul înaltei Trestiana, din cea mai reuşită şi acaparantă nuvelă a cărţii, Pantofii: „«Cocostîrca» o porecleau copii. Întîi a zîmbit ca de-o poantă, apoi simţea rîcă faţă de cel care o poreclea, apoi o ciudă îi învolbura tot corpul şi trăgea nădejde ca celelalte fete de-un leat să o ajungă… N-a fost să fie şi, încet-încet, s-a potolit, obişnuindu-se aşa de mult, încît an de an se dezbrăca de numele adevărat precum şarpele de piele, fără nicio părere de rău. Cine-i mai spunea Trestiana? I se părea nefiresc s-o mai strige cineva astfel, de parcă ar fi fost vorba despre o persoană care a trăit în preajma ei, despre care ştia totul ca şi cum ar fi fost o altă ea. E-adevărat că de la un moment dat se rupea firul aducerii aminte, se pierdea într-o ceaţă alburie, din care zărea doar urme pe nişte cărări disipate, fără început, fără sfîrşit” (p. 81).

Aceste urme pot fi văzute ca fiind înşiruite pe cărarea destinului de o pereche de pantofi preţioşi lăsaţi testamentar de tatăl Trestianei (eu nu îmi permit să o… poreclesc, pentru că nu fac parte din lumea fictivă a nuvelei) şi care vor sfîrşi prin a fi desperecheaţi. Unul dintre ei va pluti pe apele unui rîu, altul va poposi în vitrina sentimentală a cizmarului care i-a făcut. Respectiva pereche de pantofi fusese făcută ca viitor dar de nuntă de un pantofar logodnicei sale, Rosanime, însă aceasta a murit între timp. Neconsolatul logodnic îi va vinde viitorului tată al Trestianei, însă nici mama sa nu va avea parte să-i încalţe (i se umflaseră picioarele din timpul sarcinii) şi nici să-i ia în mormînt (i se vor fura din sicriu, fiind înlocuiţi cu altă pereche).

Pantofii par a forma o pereche blestemată, dacă nu am vedea că, finalmente, prin (re)vinderea singurului pantof rămas pe o sumă imensă celui care îi făcuse, Trestiana îşi va redresa situaţia financiară şi va lua viaţa de la capăt după eşecul în căsătorie / călătorie, dar cu bunavestire pentru ea că a rămas însărcinată. Finalul nuvelei este impecabil realizat: „Privind de aici către dealul Ursului, sub lumina viorie a lunii, se profila o siluetă ţuguiată, tîrîndu-şi umbra în mişcare. Cu paşi largi şi greoi, călca pe pietrişul sticlos, şi fiecare scrîşnire a pietrelor o făcea să se aplece cînd spre dreapta, cînd spre stînga. Mişcările incerte şi îndelungi ale Trestianei, în încercarea ei de a se menţine pe verticală creau iluzia unei pendule hazlii, desprinse din captivitatea unui orologiu vetust, dar care se ambiţiona să-şi bălăngănească secundele în afara cutiei îmbătrînite. «Suntem în Săptămîna Patimilor, a trecerii!», aşa spunea măicuţa Catrina. De aceea, poate, Trestiana simţea cum timpul curgea încet-încet şi, totuşi, repede-repede pentru scînteia de viaţă ce pîlpîia într-o fiinţă firavă…” (p. 120)

Şi pentru prozatoarea Lina Codreanu timpul curge încet-încet şi totuşi repede-repede pentru scînteia de viaţă ce pîlpîie consistent într-o scriere deloc firavă pentru începuturile sale editoriale. Parafrazîndu-l pe protagonistul Adam Dominic, închei prin a spune că reuşitele nuvele din cartea Poştalionul mustesc de sugestii şi fiecare dintre noi poate vedea în ele ce-i doreşte sufletul. Depinde de ochi.

(„Convorbiri literare”, nr. 12 / 2014)

Setting

Layout

reset default