Portrete vii ca într-un film de familie

Share

1-cop-doina-popaFluiditate captivantă a naraţiunii, cap – coadă, o curgere firească a întâmplărilor povestite, personaje convingător construite, dialogând sau, cel mai adesea, monologând, cu viaţa şi gândurile lor, ca şi cum autoarea este în orice clipă alături de aceste fiinţe familiare, trăind cu ele, bucurându-se şi întristându-se, luându-le peste picior, compătimindu-le pe unele, ironizându-le îngăduitor pe altele, bărbaţi şi femei, iubiţi şi iubite, cupluri maritale solide sau eşuate…O lume cunoscută de cititorii care au trecut prin anii ’80 ai veacului XX. Privită/ povestită cu o superioară înţelegere; un univers cu destine umane obişnuite, cu întrebări fără răspunsuri, cu nedumeriri şi uimiri, încercând – romanciera – să dezlege tainele relaţiilor dintre oameni, apropiindu-se, timid, de acele taine, niciodată, însă, neoferind soluţii la tot soiul de conflicte precum scriitorul atoateştiutor, înţelept ca din Scripturi. Şi-n cele 330 de pagini, scrise parcă dintr-o suflare de un povestitor încercat, născut şi nu făcut, citim multe portrete în tuşe expresive. Dar Carmina, această tânără femeie, „ca frunza în vânt”, cum se defineşte chiar ea, este, de la prima la ultima pagină, personajul cel mai apropiat de spiritul scriitoarei. E, aşa-zicând, eroina empatică din romanul doamnei Doina Popa, Ca frunza-n vânt (Editura Junimea, Colecţia Epica, Iaşi, 2016).

Dincolo de atributele relevate dintru început, ne oprim la calitatea aparte a romancierei, aceea de a portretiza, din câteva fraze, personajele ce populează filele cărţii, precum nişte figuri dintr-un film de familie.

Din primele pagini, facem cunoştinţă cu soţii Alexe, profesorii Nik şi Nina Alexe, nişte „cârtitori” de profesie, ea, „anexa” bărbatului înconjurat de cărţi şi „blestemate” sertare, unde se aflau Plicurile. Pesemne, fişele celor care intrau în contact cu familia lor. în acest capitol, „Cârtitorii”, întâlnim şi un personaj fără nume; e doar poetul, cel care „umplea pagini întregi de omagii, multe reviste îl puneau pe prima pagină.[…] Devenise campion la coţcării şi compromisuri, cine mai era ca el?”, comentează, necruţător, Alexe. Cititorul de acum trei – patru – cinci decenii poate identifica în acest generic personaj destui cântăreţi ai „iepocii de aur”.

Interesant este şi ce gândesc alţii despre profesorul Alexe. De pildă, inginerul Marcu: „Alexe atacă numai în puncte pe care le ştie vulnerabile, şi-a creat o tactică de atac diabolică. […] La ce le serveşte (soţilor Alexe, n.n.) lupta? Nu-i luptă, e joacă, îşi atrag victimele, le creează iluzia că sunt mai presus decât alţii şi în momentul în care le consideră suficient de ataşate […], le demonstrează că de fapt sunt nişte biete larve osândite la uitare… Pe urmă le dă drumul în lume, aşa TREJI, cum sunt, după ce le-a inoculat în conştiinţa lor ideea neîncrederii în sine, în sistemul de valori. Le serveşte la ceva soţilor Alexe această manevră? Poate doar îi amuză”. Inginerul, lucid, dezghioacă psihologia acestor cinici cârtitori”. De găsit pretutindeni, şi nu numai în perioada comunistă, unde îşi plasează întâmplările şi eroii Doina Popa. în finalul acestui capitol, şi Carmina, o bibliotecară oarecare într-o întreprindere, „o mică japiţă curioasă”, după caracterizarea profesorului, pare să se dezmeticească şi să se elibereze de sub tutela acestuia, care o umileşte necontenit. („Nu e suficient să citeşti, mă…”). Se întreabă, repetând, şi ea, precum corul femeilor, un refren şocant: „Trebuie să fii supergenial ca să ţi se ierte că eşti porc?”

Un portret memorabil, întins pe câteva pagini, din capitolul „Te fură viaţa”, simptomatic, aproape de însuşirea prozatoarei, este cel al avocatei Sidonia Trofin, soacra Carminei, mama lui Ovidiu, această „mică lichea sictirită” (vorbele lui Nik Alexe). Cităm: „Sidonia Trifu era o femeie cu pretenţii de mare intelectuală. Avea o părere extrem de bună despre propria sa persoană. De aceea, faţă de semenii din jur, nutrea un dispreţ categoric, greu de disimulat.[…] Felul ei sublim de resemnare, forţa de a accepta viaţa aşa cum este dovedeau din plin vocaţia ei de eroină”. Şi: „Dar marea plăcere a Sidoniei rămânea tot facerea şi desfacerea legăturilor matrimoniale. Coana mare avea o intuiţie diabolică atunci când mirosea posibilitatea formării unui nou cuplu…”. De altfel, ea i-a cuplat pe cei doi: Carmina şi Ovidiu, „bietul băiat”, care o domină erotic, aproape psihotic pe fosta lui nevastă (la un răstimp, cuplul se destramă).

Acestei relaţii nefireşti, cu episoade violente, îi sunt consacrate pagini consistente din capitolul ultim: „Să nu te lupţi cu morile de vânt”. Gânduri triste tulbură conştiinţa Carminei: „Pe urmă a cuprins-o remuşcarea. Desigur, nu ştia că ea se împotmolise cu Ovidiu într-un cotlon al voluptăţii, şi ceas de ceas, tot mai sâcâitor, trivialitatea îşi arăta colţii. Doamne, oare de ce oamenii îşi investesc în mine speranţele, că eu nu sunt bună de nimic. Oare ce trebuie să fac? Ce trebuie să descopăr? Singură acasă, şi-a făcut o pasienţă şi a izbucnit în plâns, când a văzut şirul de aşi aliniaţi ca la paradă”.

Criticul literar Ioan Holban, redactorul asociat al Editurii Junimea, coordonatorul Colecţiei Epica, în postfaţa romanului „Ca frunza în vânt”, remarcă, între altele, că „Doina Popa continuă, în pofida tuturor Pelinel, Pamela de România, Sexy Brăileanca etc., să caute feminitatea, într-o poveste de dragoste care explodează adâncul cuplului, problematica sa complicată tocmai din raportul pe care, încă G. Ibrăileanu, în Privind viaţa şi Adela, îl vedea în termenii amor şi iubire”. Pentru că, şi-n cuplurile Fana – Dimitrie, Monica – Viorel Angelescu, Elena – Ştefan Simion, chiar şi în familia Trofin descoperim memorabile, sensibile prezenţe feminine, fie şi numai în rarele lor clipe de iluzorie fericire.

Vasile Iancu

[„Spiritul critic”, Paşcani, nr. 4 (58), octombrie 2016]

Setting

Layout

reset default