Popasul pelerinului

Share

Pe drumurile destinate pelerinajelor, din Europa și până în Asia, există mici popasuri, amenajate pentru pelerin. Acesta își poate trage aici sufletul, se poate reculege, înainte de a relua călătoria, de unul singur sau împreună cu alți pelerini, spre punctul final. O practică veche, aproape căzută în desuetudine în Vest, pentru a fi reînnodată astăzi, reîncărcată cu noi valențe, pelerinajul a fost și rămâne, dincolo de profundele valențe spirituale, o călătorie culturală, dar și o călătorie interioară, spre sinele care se reflectă și se șlefuiește în ceea ce întâlnește de-a lungul acestui drum. Poezia este, pentru Eugen Uricaru, un astfel de popas al pelerinului, un loc în care pelerinul prin viață își trage sufletul, se racordează la sine și la sensul profund al existenței, înainte de a continua călătoria, nu în mod necesar spre o catedrală cât spre înainte, spre mai departe.

Acest sentiment de intimitate, de emoție profundă, însă discretă, un fel de distanță politicoasă smerită, ca aceea a unei rugăciuni care se spune în taină, în ascuns, căci Dumnezeu e în ascuns și în ascuns vede, nimbează această poezie. Are ceva din aparența perlelor: prețiozitatea discretă, irizarea lipsită de stridență, dar și siguranța perfectă a sferei. Chiar și înfățișarea volumului, (editat la Editura Junimea, Iași, 2018, 74 p. în Colecția Atrium), impune aceeași imagine de discreție.

Dincolo de aceste irizări se află, însă, un nucleu dur, o poezie militantă, circumscriind convingeri solide și direcții ferm trasate, semnificații bine articulate, fără concesii sau artificii de sociabilitate.

Volumul are, din acest motiv, o construcție bazată pe revelație: pe corpul de un lirism pur stă o cupolă cu structură dublă, interioară și exterioară. Un joc între frumusețe și adevăr, între delicat și dur, între lumină și întuneric, vechea dilemă: artă pentru artă sau artă cu tendință se află aici într-o relație de înrâurire reciprocă, nicidecum antagonică sau de excludere. Într-un Yin și Yang liric, aceste două tendințe se armonizează una pe cealaltă, atunci când una dintre ele încearcă să se extindă, se ivește în mijlocul ei sămânța celeilalte, acest cuplu constituindu-se în baza sistemului de relații între elementele volumului.

Astfel, avem geografia de o frumusețe translucidă, cu sugestii de ikebana, de arhitectură în care nimic nu este în plus, nimic nu este nelalocul lui, în care estetica, emoția privirea interioară sunt cu măiestrie dirijate, mizând pe acordul cititorului de a intra în acest fin exercițiu ludic și intelectual de lecturare și receptare a poeziei. Și avem mai apoi o machetă 3D a cetății nevăzute, cu structura lor în care distingem cărămizile atent alăturate pentru a forma coridoare subterane, un labirint de încăperi, scări și pasaje dinspre mitic spre fantastic, dinspre metaforă și alegorie spre antropologie, dinspre istoric și social spre cotidian, spre clipa trecătoare, trădătoare, spre meditații personale, întrebări și răspunsuri sau sugestii abia despre viață, despre țară, despre cine suntem și despre ce vorbim.

Lumea ca un vis, viața ca un vis este unul din filamentele care devin incandescente la contactul cu lirica acestui volum pus sub semnul întrebării retorice.

Dinspre mit lunecă în poeme personaje precum Păsărarul, Vânătorul, Peregrinul, nimbate de o aură de mister, desenate într-un clar-obscur ce reliefează, fără a deconspira, ce arată sporind taina. De altfel, pe întreg parcursul volumului, într-un colț se naște întrebarea: despre cine vorbim? Dacă romanul este oglindă purtată de-a lungul unui drum, lirica aceasta este o oglindă purtată de-a lungul unui parcurs sufletesc, spiritual chiar, comun? Este pe măsura așteptărilor reflexia ei?

Sentimentul patriotic exprimat în poezie este astăzi încă perimat, desuet, compromis, iar puținele încercări, curajoase ori naive, sunt puțin notabile. E posibil să mai fie nevoie de timp pentru o distanțare suficientă față de alte timpuri și de o renaștere a acestuia și a felului în care poate fi exprimat în cazul noilor generații. În Despre ce vorbim? acesta este unul din pilonii volumului și unul din factorii de tensiune ce vibrează volumul: Ca o găină fără cap se zbate, Țara mea./ Ca un cocoș, cu gâtul retezat (XXX) dar și în poezii precum La noi, în Balcani, Oile, Frica, scrise într-un registru de luciditate hașurată, mai degrabă, de frustrare decât de resemnare. Anomalii, torsiuni, realități prea puțin măgulitoare sunt observate, nu cu superioritate de cenzor, ci cu un sentiment de profundă filiație și tristețe pentru o stare de lucruri ce pare să nu poată fi îndreptată.

Țara, patriotismul sunt miezul incandescent al cărții, flancate de personajele ce vin dinspre mit, în partea de început și de cele dinspre sacru, în partea de final a cărții. Mitul și sacrul sunt cei doi poli pe care Patria pare să îi fi pierdut.

Sacrul, în fapt, raportul omului cu sacrul, este și el revelat într-o lumină ce nu permite cochetăria, în scene ce par să perpetueze eșecul umanității: lipsa orizontului spiritual, incapacitatea de recunoaștere a sacrului, a inefabilului, a divinului și, până la urmă, dezumanizarea, ratarea șansei la restabilire a omului absolut, imaculat, îndumnezeit.

Pe parcursul acestui traseu pe drumul anevoios și solitar al pelerinului, printre realități copleșitoare transmutate în lirică, întâlnim, din loc în loc, și poeme suave, filigranate, precum: „În timp ce tu dormeai,/ Lumea s-a golit de lume,/ N-a mai rămas nimeni/ Să te trezească./ Înainte de a pleca/ Au suflat în Soare/ Ca într-o lumânare./ Duși au fost!/ În jurul tău, Întunericul/ S-a făcut blând, moale, mătăsos./ Doar el mai speră că o să începi/ Să visezi din nou și așa lumea/ O să se umple de altfel/ De lume. Toți vor fi fiii săi./ O lume de umbre, fără umbră” (În timp ce tu visai)sau precum cel intitulat O întâlnire: „Ai grijă de tine – i-am spus/ Și nu știam ce să spun./ Cine veghează, pe cine?/ Cine, de cine se teme?/-Te va durea-i-am spus/ Și nu știam ce să spun./ Nimeni nu știe cum doare/ Nimeni nu știe cât doare./ – Fără de tine, ce mă voi face-/ I-am spus./ Vorbeam atât de încet/ Încât nici eu nu înțelegeam ce spun./ Și a trecut mai departe,/Risipindu-și lumina/ Iar eu așteptam să văd/ În urmă-i, cum întunericul se-aprinde”.

Despre ce vorbim? ne arată, o dată mai mult, cum poezia poate să fie, uneori, o antecameră a prozei, afirmă Ioan Holban în Cuvântul însoțitor al volumului.

Cea mai recentă carte a lui Eugen Uricaru ne arată, o dată în plus, forța iluminatoare a poeziei, calitatea ei de a tăia, cu precizie și discreție, drum prin țesătura complicată a vremii, a vieții, a firii pentru a scoate la lumină înțelesuri uitate, noi înțelesuri.

Andrea H. HEDEȘ

[„Neuma”, nr. 9-10 (23-24), septembrie octombrie 2019]

Setting

Layout

reset default