Polenul de sub asfaltul lumii de azi

Share

Înainte de a fi un loc, Iașul este un sentiment. Ieșenii și pelerinii, deopotrivă, simt că urbea moldavă, în partea ei de eternitate, se află în stăpînirea umbrelor – legendă și adevăr, aparență și esență, realitate și mistificare. Fiecare colț al Iașului își trăiește chinuitoarea, adesea, dar cît se poate de via prezență, printr-o adîncă, misterioasă și, de aceea, plină de farmec, absență. Ce altceva decît o prezență în absență ar fi miezul vechiului-contemporanului Iași, acel spirit și acea geografie a „micii Rome”, cum o numea, la 1647, misionarul franciscan Marco Bandini, cristalizate, într-o lungă și zbuciumată istorie, între Podul Roș, „dricul” orașului (piața secolului XVI, între bisericile Barnovschi și Sfîntul Lazăr), Tîrgul de Sus, „periferia” unde se va fi construit impunătoarea Bibliotecă a Fundațiilor Regale, Biserica Trei Ierarhi și fosta Curte Domnească, unde se va fi înălțat, la începutul secolului trecut, Palatul Administrativ (al Culturii)? Toate sigiliile contemporane ale Iașului, în orice fel ar fi ele mediatizate, poartă ca pe un blazon de noblețe pecetea trecutului. Acest Iași a creat și un anumit tip de intelectual, prezent de mai bine de o sută de ani în peisajul cultural al orașului; istoria lui începe cu N.A. Bogdan, la sfîrșitul secolului XIX. El cultivă o mitologiile a Iașului ce se poate recunoaște în recurența unor sintagme precum „capitală a culturii”, „orașul marilor zidiri”, „orașul marilor iubiri” etc. Linia deschisă de N.A. Bogdan continuă cu memorialiștii „Junimii” și ai „Vieții Românești”, cu Ionel și Păstorel Teodoreanu, G. Topîrceanu, Ana Conta-Kernbach, Sandu Teleajen, Gr.T. Popa, Mihai Carp, Mihai Codreanu, Rudolf Suțu, Eugen Herovanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, pentru ca, printre contemporani, să-i regăsim pe George Lesnea, Aurel Leon, Grigore Ilisei, Paul Miron, Nicolae Busuioc, Ion Caproșu, Mandache Leucov, Gh. Macarie, Olga și Constantin Liviu Rusu, Radu Onofrei, Lucian Vasiliu, Val Gheorghiu, Constantin Radinschi, Ion Mitican, Constantin Ostap, Vasile Ilucă, Corneliu Carp și, acum în urmă, Victor Beja, apoi, preoți, învățători, pictori, oameni de teatru, ficționari, publiciști sau oameni obișnuiți, adunînd de-a lungul timpului, documente ale unei memorii colective, ale unei memorii culturale: fiecare are, de mai bine de o sută de ani, un „Iași al său” pe care îl comunică, mereu, cu mai mult sau mai puțin talent, cu mai multă sau mai puțină știință de carte, contemporanilor și posterității.

Cînd Victor Bejan scrie, în „Precuvîntarea” vastei sale monografii, Trecător prin două lumi (o poveste a Iașului trăit), (Editura Junimea 2018), „un popor care uită istoria, nu poate întrezări un viitor”, se plasează în această serie, dar proiectul său – perceperea orașului ca pe o ființă vie, prin ochii copilului, adolescentului și „omului Cetății”, cum își spune – este unul original, vizînd, printr-o scrisoare adresată fiului, o imagine a Iașului prin reconstituirea istoriei, epocilor, profilului condiției umane, atmosferei inconfundabile ale uneia dintre axele sale emblematice: „Am văzut lumina zilei într-o casă boierească din Păcurari, vechiul cartier al Iașului, într-o clădire bătrînă, cu etaj, cu ziduri de un metru grosime, camere mari luminoase, cu sobe de teracotă și o pivniță boltită. În fața casei era nelipsita grădiniță cu flori, dintre cele ce dădeau specific și farmec peste tot în oraș. Odată cu dărîmarea bătrînei case, am pierdut și o parte din copilăria mea, rămînînd ca amintire și simbol grilajul balconului, cu o dată consemnată, 1864, anul construcției. Strada Păcurari, una dintre cele mai vechi din Iași, începea la Fundațiile Regale și mergea înspre ieșirea din oraș, către Tîrgu Frumos. Capătul străzii, prin anii 1950, era la Fabrica de oglinzi, astăzi locul unde există o esplanadă cu spații comerciale”. Primele capitole ale cărții se înscriu în formula memoriilor și a explorării aproape monografice a trecutului propriei familii și a spațiului evocat; pentru început, Victor Bejan desenează arborele genealogic al neamului, cu bogate ramificații basarabene și nord bucovinene, lăsînd loc, poate, unei viitoare saga a familiei Bejan. Contraforții unei comunități ca aceea din Păcurari sînt școala și biserica, pentru că, iată, oamenii locului pivotează în jurul școlii „Petru Poni” și al bisericilor „Toma Cozma” și „Sfîntul Mina”, păstorite de preotul Mihai Mănucă – insule de liniște și echilibru în perioada atît de tulbure de după cel de-ai doilea război mondial. Cartierul este unul „multietnic și multiconfesional”, cu bucovinenii de pe strada Toma Cozma, avînd „o educație austriacă, serioși, oameni de cuvînt, pricepuți și muncitori” ori cu germanii luterani primiți în comunitate cu toleranță, înțelegere și ajutor; „Niciodată în istoria cartierului – scrie Victor Bejan – nu au existat conflicte interetnice, mai mult, cetățenii s-au ajunat reciproc la necaz, au sărbătorit împreună evenimente fericite, fiindu-le mai ușor să trăiască viața în înțelegere și liniște”.

Evocarea meseriilor și negustorilor prilejuiește autorului pagini memorabile; pe ecranul memoriei se perindă geamgii, țigani care vin, periodic, pentru spoit oale și cazane și cei care ascut cuțite pentru gospodinele din casele pitorești ale mahalalei patriarhale, tăietori de lemne, spălătoresele, „nașul cu floricele” și moșul cu delicatese (halviță lipicioasă, susan cu zahăr ars, ciubuc cu zahăr colorat), dînd tîrcoale școlii „Petru Poni”, vînzătorul de ziare și bătrîna care vinde ciuperci, sifonarul, căruțașii de lemne, lustragiii, dentistul, vînzătoarea de măturoaie, găzarii, muzicanții, vrăjitoare, ghicitoare, prezicătoare, lucrînd după principiul „trecutul l-ai văzut, prezentul îl vezi, viitorul ai să-l vezi, dar banii nu-i mai vezi”, bragagii, covrigari, negustori ambulanți de înghețată, de gheață și de pepeni, hingherii cu căruța Iuju, bocitoarele care însoțesc cortegiile funerare spre cimitirul „Sfînta Treime”, vînzătoarele de borș, croitori, artiști (actorul Constantin Obadă, mult mai celebrii Țăndărică, Nancy Brandes, Dan Iordăchescu, Valeriu Pavel), foști deținuți politici, siliți sa cîștige „un bănuț” ca salahori, la descărcat cărbune pe rampa din Păcurari, crîșmari, cei care cresc viermi de mătase, frizeri, cizmari, tinichigii, mandatari iviți la „liberalizarea” din anii ’60, cu afacerile repede năruite de comuniști, în sfîrșit, misterioșii scapeți, proprietarii de birje, veniți în România „la începutul secolului XIX, din cauza persecuțiilor pe motive religioase din Rusia”. Fluxul memoriei nu prezintă, însă, în „Trecător prin două lumi (o poveste a Iașului trăit)” un personaj colectiv, o masă amorfă din mahala pentru că, iată, Victor Bejan, rînduiește pe fiecare în „casetă” lui, îl individualizează, realizând portrete memorabile: Baronul („Un personaj pitoresc al Iașului din anii ’50 era un bărbat spre apusul vieții, cu o pălărie neagră, cu boruri mari pe cap, avînd o lavalieră la gît și ghete în picioare. Purta, indiferent de anotimp, o haină neagră, cîrpită (cîndva un smoking), dar curată, și o floare la butonieră. De obicei, stătea la Piața Spiridon (unde astăzi este Monumentul Independenței). Bătrînii spuneau despre el că a fost un om bogat, comerciant vestit și care, din cauza vremurilor, a pierdut tot, iar acum trăia din diverse activități temporare sau vîndutul florilor. I se spunea Baronul, datorită atitudinii mîndre, manierei elegante de a se adresa oamenilor. Doamnelor, care treceau pe stradă, le oferea cîte o floare, provocîndu-i pe bărbații care le însoțeau să își arate calitatea de domni, cumpărînd cîte un buchet de flori”), comerciantul de covrigi, croitorul Onofrei, cizmarii Cercel și Pengescu, tinichigiul Puiu, Strul, vînzătorul de ziare, Haim, sifonarul, „domnul” Anton și grădina sa, pictorul Miron, preotul Mihai Mănucă sînt adevărate personaje, autorul excelînd în arta evocării, în căutarea firescului datinii, al trecutului viu, dar și în arta portretului. Cartea lui Victor Bejan are o consistentă arhivă fotografică, dublînd portretele scrise cu imaginea fixată „alb negru”, pe aparatele de odinioară; forța evocării în „Trecător prin două lumi” e susținută de funcția emotivă a textului si aceea de atestare a fotografiei, despărțind, uneori, dureros, pe atunci de acum; „Zarzavaturile și legumele din grădinile oamenilor ajungeau la maturitate după cîteva luni, astfel încît micii producători puteau să-și laude marfa. Era o competiție între ei, cine are cele mai mari roșii din cartier și cele mai gustoase. Prin anii ’50-’60 nu existau îngrășăminte chimice sau alte «otrăvuri» (mai tîrziu, introduse în pămînt făcut ca toate produsele agricole să nu mai aibă nici un gust, și să fie chiar toxice)”.

Începînd cu capitolul „Copilăria și jocurile sale”, Victor Bejan, fără a abandona cadrul general al memoriilor, asumă formula autobiografiei literare, urmînd, ca într-un Bildungsroman, vîrstele omului și ale medicului, de la locul botezului, Mănăstirea Frumoasa și copilăria petrecută pe strada Păcurari, în casa părinților ori pe malul Bahluiului, care era „un veritabil parc de distracții”, cu muzica generației și vacanțele de pe litoral, pînă la întîlnirile cu elita basarabenilor refugiați în România, identificînd în ceasuri de taifas, obiceiurile și filosofia de viață a acestora. Mărcile literare sînt evidente; autorul creează o simbolistică a cărții care susține rechemarea trecutului (grilajul de la o casă năruită, sobele de teracotă din casa copilăriei: „Căldu­ra dată de teracotă, trosnetul lemnelor arzînd, jocul focului din sobă și mirosul lemnelor arse mi-au rămas în amintirea iernilor de altădată”, scrie, cu emoție, naratorul-personaj), textul fixîndu-se adesea, în metaforă: „O altă apariție inedită pe străzile Păcurarilor era o bătrînă țigancă cocîrjată, zbicită și mică de statură, cărînd în spate, ca o furnică, ditamai legătura de măturoaie. Uitîndu-te la ea, și la bagajul din spate, aveai senzația că în orice moment poate să cadă și odată cu ea și măturoaiele, fapt ce ar fi blocat toată strada. Cu o voce subțire, striga din toți rărunchi pentru a putea fi auzită, ce dorea să vîndă. Măturoaie, măturoaie! Cu toate că părea mică și, firavă, bătrînica, la vîrsta ei, avea o forță lesne de bănuit, dacă putea să care acel munte de bețe și să vină de la zeci de kilometri, pe jos, pentru a vinde cîteva. Lumea o aștepta periodic, pentru că era nevoie mereu de ea, dar, ca și alți vînzători ambulanți, cu timpul, a dispărut undeva în ceruri, că poate și acolo era nevoie de a mătura praful de stele de pe bolta cerească”. Trecutul evocat e unul romantic, atmosfera e a Iașului Teodorenilor, întîmplări, oameni, meserii, stări, senzații din illo tempore fiind reactivate, de exemplu, prin miros („și astăzi, după atîția ani, mirosul de cărbune, iarna, îl asociez cu săniușul și-mi aduce aminte de fiecare dată de anii copilăriei”, iar mirosul de rogoz și alte bălării „mă întoarce, brusc, în acei ani fericiți”). Mai mult încă, demersul memorialistic dezvăluie crezul autorului: „Ce a rămas constant au fost familia, credința și obiceiurile noastre strămoșești, făcînd ca viața să merite să fie trăită frumos, sub semnul acelor valori fundamentale”; „Ritualurile și obiceiuri­le fac și ele ca acest popor să poată să supraviețuiască în istorie și să-și păstreze specificul nației; sărbătorile religioase, respectate și practicate, duc la o spiritualitate înaltă, la sentimente de înțelegere, toleranță și iubire”. Victor Bejan caută mereu în trecutul său simboluri identitare ale românității, ale românimii, cum îi spunea Grigore Vieru, iar mesajul transmis fiului în lunga și emoționanta scrisoare din „Trecător prin două lumi” este fără echivoc: îndemnîndu-și neamul să umble în lumină. „Nu dispera de ziua de azi, de vremurile fără capăt, fără noimă, pentru că au și ele rostul lor. Dacă ar fi ca istoria să-și țină cadența, ar trebui să treacă și astea. Dar dacă nu? Poate toată experiența intrată în gena noastră ne va ajuta să trecem și peste acest atipic fenomen al timpului. E adevărat, în ultimii ani, vremile s-au asprit. Decadența morală, spirituală face ca lumea să umble fără lumină. Familia, comunitatea și formele cele mai naturale ale vieții își schimbă oglinda. Dacă recitești paginile copilăriei mele, s-ar putea să nu recunoști nimic. Era odată un oraș, așa cum eu l-am cunoscut, iar tu poți doar să-l intuiești prin povestea mea. Așa cum eu am scris aici despre oameni și vremuri, despre care am aflat din povestea celor dinainte, și, pe care, din fericire i-am cunoscut. Și tu m-ai cunoscut pe mine…”.

Trei sunt străzile Iașului, care au o monografie a lor: ulița copilăriei Teodorenilor, strada Aurora a lui Corneliu Carp și, acum, Păcurarii lui Victor Bejan. „Trecător prin două lumi” e o carte deschisă prin care se pot vedea cel puțin trei proiecte epice viitoare: o saga a familiei Bejan, a cărei schiță se află în primul capitol al memoriilor, o reconstituire a industriei Păcurarilor (fabrica de țigarete, berăria, țesătoria, cojocăria, fabrica de oglinzi etc.) și o carte despre elita basara­beană: sînt datorii pe care Victor Bejan și le-a creat tipărind admirabilele sale memorii și nu mă îndoiesc, pentru că e un om de cuvînt și un prozator deja fixat în mijloacele sale de exprimare, că și le va onora cu alte cărți la fel de interesante.

Ioan HOLBAN

(„Convorbiri literare”, nr. 11, nov. 2018)

Setting

Layout

reset default