Poezia din ziua a opta

Share

Inima desenată pe cer – noua carte a Margaretei Curtescu, vestește de la bun început, o pledoarie pentru poezia ca șansă unică de ieșire în largul cerului, al infinitului metaforic din interioritatea preaplină a eului poetic. O „poezie invazivă” o numește Ioan Holban, prefațatorul cărții, și într-adevăr e o poezie cu nervul deschis înăuntru. Nu știu să fi avut poezia Margaretei Curtescu de până acum accente expresioniste mai acutizate, iar eul liric – valuri interioare mai zbuciumate, care dau peste margini. Lirismului deopotrivă melancolic și sanguinic din fibrele poeziei sale i se adaugă componenta aproape colerică. Poezia e giudețul dintre realitate și visare, dintre mintea care „numără confuziile” și sufletul care le trăiește. Dacă regimul diurn e unul al aparențelor, al stăpânirii energiilor vitale, al „platei facturilor” existenței, cel nocturn e tulburat de cutremure. Efectele sunt devastatoare „cutremurul vine inevitabil când îmi număr/ confuziile și sunt atât de elocventă încât/ până și măștile de pe pereți încep/ să lăcrimeze// îi aud urletul ca de șarpe tăiat când mă ridic/ de la masa de scris după ore întregi de rigori/ după zile de întrebări fără noimă/ și fără niciun răspuns// vine cu fluturii săi gri zbătându-se-n gol/ intrându-mi direct în retine” (cutremurul). Poezia rămâne singurul aliat de nădejde în acest regim diurn, când adevărul și autenticitatea sunt strigăte în pustiu. Iată de ce poezia – acest unic cer pe care se poate configura inima – este incompatibilă cu realul, adevărul ei provoacă turbulențe într-o lume a simulacrelor: „mă dădură afară din casă cu tot cu poezie/ ieși îmi strigau furioși ai chemat ploile/ și ele ne-au găurit acoperișul tavanul/ plânsul tău ne-a dărâmat malul pe care/ înălțasem casa și acum/ apa ne intră pe ușă// într-un decembrie ninsorile pe care le tot/ cerneau visele-ți ne-au acoperit/ definitiv și atunci am trăit o/ mică moarte” (mă dădură afară din casă cu tot cu poezie).

Aspirația de puritate se resimte și aici, dar poate veni doar dinspre poezie, doar aceasta are pline rezervoarele de candoare, iar „ciocănitul său firav topește/ florile de gheață alungă spaima/ de noapte și pruncii surâd/ prin somn”. Nevoia de confesiune se poate împlini doar poetic, iar trăirile eului liric devin expresii ale naturii, configurații metaforizante ale anotimpurilor, sunt „vârtejuri de iulie”, ierni, ca un „cocktail vâscos”. E o înrudire alchimică a eului cu natura și a naturii cu eul posesor al unei sensibilități hipertrofiate: „tot mai ascult tăcerea păsărilor care/ presimt zbaterea nervoasă a ochiului”; „tot mai aud mersul pe vârfuri al/ ploii și toate regretele norului/ ce o trimite la drum”. Iar stările toate imprimă naturii mișcările subtile ale transferurilor de personalitate, ale transplantului de fragilități umane marcate de dubii, de înfrigurările indeciziilor: „e ca și cum ploaia s-ar opri brusc răsucindu-și/ trupul spre cer și ultimul strop rătăcit n-ar mai/ ști unde să cadă e ca și cum prin uluce ca/ printr-o aortă deschisă apa s-a/ scurge direct în pământ”. Stările de azi declanșează confesiunile amintirilor de ieri în metafore de mare subtilitate și rafinament: „unde erau oglinzile tale curgătoare în care/ cuvintele se reflectau unele în altele/ se amestecau într-un râu/ de mătase apoi se despărțeau// surâzând”.

Poezia e ziua a opta creată de Dumnezeu din prea multa tristețe a celor 7 zile. O liniștitoare și beatitudinală recuperare a candorii vieții, o ascultare senină a necuprinsului și a nespusului: „pentru că de luni până duminică/ eram atât de tristă dumnezeu a creat/ și ziua a opta să-mi intre în iriși/ să mi se zbenguie printre pupile și cristalini// priveam peste acoperișuri și nu/ înțelegeam de ce stârneam stoluri de/ porumbei uitate acolo de veacuri treceam/ printre melcii din ierburi bătrâne/ și le visam visele pietrificate sub cruste/ auzeam până și cântecul niagarei/ șoaptele antice ale/ văilor alpine// nedumerirea în haine noi trecea cu/ mers de prințesă direct prin praful de pe ulițe/ printre gropile din asfalt și trena ei/ lăsa în urmă o dâră/ de conotații” (Ziua a opta).

Ziua a 8-a răzbună în regim liric neputința celor 7 zile, e momentul adevărului, când se împlinesc profețiile: „s-au împlinit profețiile fulgerele mi-au intrat direct în vene ploile mi-au/ ajuns până la os și iată acum în apa/ scânteindă ca o lamă de cuțit/ privesc cerul// bate vântul dinspre lanuri netreie-/ rate bate vântul dinspre pâlcuri de/ pomi cu fructe exilate între/ crengi bate vântul și limbile focului/ îmi cuprind mâinile// apoi se-nclină a pace” (poezia). Poezia, care primește viscolul și furtuna, va dărui pacea.

 

Nina Corcinschi

(„Vatra”, Tg. Mureș, nr. 1-2/ 2019)

Setting

Layout

reset default