Poezia ca jurnal

Share

La întretăierea secolelor XX şi XXI, literatura din Moldova de peste Prut a devenit, în mod firesc, parte integrantă a literaturii române. Dintre scriitorii basarabeni cu vocaţia reintegrării, foarte prolific şi polivalent se dovedeşte Leo Butnaru. În cele patru decenii care au trecut de la debutul absolut – mai cu seamă, după 1990 – poetul născut în 1949, la Negureni-Teleneşti de Orhei a publicat zeci de volume în mai toate genurile: publicistică, eseu, jurnal (intim sau de călătorie), proză, istorie literară, traduceri. Cred că Sadoveanu i-ar fi invidiat forţa creatoare dacă ar fi fost contemporani. În poezie, debutează în 1976, cu Aripă în lumină, devansându-şi generaţia (optzecistă), dar întârzie cu al doilea volum, Sâmbătă spre duminică, până în 1983. După Şoimul de aur şi Umbra ca martor din 1991 urmează o veritabilă avalanşă de grupaje poetice inedite şi antologii (inclusiv versuri pentru copii): Puntea de acces, Vieţi neparalele, Lamentaţia Semiramidei, Cetatea nu e gata de război, Sfinxul itinerant, Ordine de zi, ordine de noapte, Cu genunchii pe zaruri etc. După volumul la care mă refer aici, cu oarecare întârziere, a publicat deja alte două, cu titluri paradoxale: Protestatarul şi orga (2016) şi Surfing în Galileea (2017).

Sub un titlu uşor redundant, salvat de ironia sub-textuală, Instructajul santinelei de sine (Ed. Junimea, 2015), Leo Butnaru adună o serie de poeme din care se conturează biografia lui spirituală. Pendulând între „banalul nisip al vieţii” şi „enigmatica inventare de supra-sine peste sine”, poetul se auto-creează aievea: „Pe durata unei zile cap-coadă/ sau copită-coamă/ se întâmplă să trăieşti o zi şi mai bine/ în dependenţă de cum reuşeşti/ în enigmatica inventare de supra-sine/ peste sine. Într-un fel/ să te creezi peste ce/ şi cât eşti/ ce pari/ prin intensitatea de a trăi peste durata zilei pe care/ parcă scurtând cât de cât din ani/ pari sau impari.// E realitatea vieţii tale ca durată predestinată/ (… în ecleziastică avuţie …)/ dar şi imprevizibilul câştig prin a te inventa peste prezenţa/ de sine/ (cap-coadă/ sau copită-coamă răsfirată)/ ca o imprevizibilă bucurie// e drept – şi ea/ de foarte scurtă durată…” (De scurtă durată) Pe traseul cunoaşterii de sine, fiinţa cotidiană coalizează cu eul profund spre a prinde contur fiinţa morală a poetului, cum sugerează şi poemul titular al volumului: „în noaptea de veghe târzie/ când sunt în schimbul doi al/ cunoaşterii de sine/ îmi zic:/ încearcă să ţii relele la distanţă// nu lăsa să se apropie prea mult de tine/ statul comunismul democraţia/ sectarismul lenea trădarea/ piatra aruncată în direcţia ta/ şi altele de acest soi/ pe care trebuie să le ţii la distanţă// inclusiv moartea -/ dacă vei fi în stare -/ să n-o laşi să se apropie la mai puţin/ de zece-cincisprezece paşi…//uite/ doar în ce priveşte cuvântul nu are rost să încerci -/ nu vei reuşi”.

Poemele din Instructajul santinelei… au conformaţia unor consemnări de jurnal existenţial, cu o dublă şi complementară raportare: realistă şi livrescă. Memoria afectivă (amintirile din copilărie, adolescenţă şi tinereţe) şi lectura operei precursorilor (inclusiv traducerea lor) fertilizează imaginarul poetic. În chip simptomatic, din 2000 încoace, poetul devine un autor fervent de jurnale – intime, de existenţă sau de călătorie. După Student pe timpul rinocerilor, mai publică: Perimetrul cuştii (2005), Liber în oraşul interzis/ Drumul cu hieroglife (jurnal chinez) (2007), Drumuri cu şi fără hieroglife. Jurnale (Yes-eu) de călătorie, 1989-2011 (2012). Când schimbă registrul comunicării artistice, Leo Butnaru se manifestă, original, ca un poet-diarist care îşi ascunde intimitatea sub faldurile umorului şi ale ironiei suculente. Astfel, atitudinea morală şi incisivă devine constantă a discursului poetic, cu accente satirice în poeme precum Sistemul de umbre (un amplu poem exemplar); Taxe şi tare, Ziua internaţională, Ochii cititorului, Ceva din august 2013; sau Poezia şi ministerele: „ 1/ bineînţeles/ 80 la sută din personalul ministerului culturii/ habar nu are ce ar fi să fie/ tanka/ hokku/ adică e ceva rău înţeles/…/ 2/ Din păcate/ ministerul economiei a înţeles neadecvat spusa lui Eminescu/ poezie – sărăcie/ iar ministerul economiei rămâne în continuare absolut/ indiferent/ la starea sănătăţii literaturii în ţara noastră/…/ 3/ în fine/ fiind aspru criticat/ ministerul culturii globului pământesc a anunţat/ campania de răspândire a poeziei la sat…// Iar ministerul economiei l-a finanţat.// Dar/ să fim realişti: pentru ţăran/ pasărea paradisului e/ cocoşul din zeamă…”

După indiciile textuale, poetul postmodern simte nevoia unui punct de referinţă pentru a-şi desfăşura confesiunea lirică, fără înfrânările (sau autocenzura lucidităţii) determinate de cultura poetică. O scânteie ideatică de origine livrescă reprezintă adesea un impuls creator pentru poetul contemporan. Unele repere sunt divulgate în motto (Sf. Augustin, Dostoievski, René Menard şi, bineînţeles, Hlebnikov), altele sunt Parafraze, cum se intitulează un poem ilustrativ: „1/ în cămăruţe ticsite cu de toate -/ bătrâni aplaudând parcă timid, surd, în/ obosita, neîndemânatica lor vânătoare de molii…/2/  Ce molii diferite în marea/ şi rezistenta proză rusească – cea din „Anna Karenina”/ sau „Mantaua”/ prima – posibil să atace covoarele din biroul avocatului/ secunda – crunta! -/ nărăvind să şubrezească mantaua bietului Akaki Akakievici…” Cele mai multe constituie revelaţii cu timbru personal provocate de opera lui Balzac şi Dante („Asta e domnule Honore de Balzac – au trecut/ cam o sută cincizeci de ani de când/ comedia umană a început să devină antiumană – adică/ o comedie şi mai şi…/…/ Asta e domnilor Dante şi Honoré -/ lumea se antiumanizează/ se antidivinizează ireversibil”); Shakespeare: („Dacă acest caşcaval ar fi de Danemarca/ mi-ar aminti de Hamlet/ personajul care joacă teatru numai/ pe la răscrucile întrebărilor”); Beckett („Uneori credeam că/ până şi din cauza bunului meu înger păzitor/ mi se întâmpla să întârzii la serviciu/dar/ până la urmă a trebuit să-mi dau seama că/ de fapt/ la mijloc nu era decât Godot/ care/ nici chiar prin iremediabila-i absenţă/ nu poate prezenta alibi convingător/ că dânsul nu ar fi/ totuşi un încurcă-lume…”); Hermann Hesse („Tinerii – cândva – filosofi prinşi până la / uitare (şi…/ înnebunire a lumii enervate de – credea ea -/ nimicfacerea lor); aşadar/ prinşi până la uitarea de sine în/ jocul cu mărgelele de sticlă/ pe ultima pagină de roman…”); Eminescu, Caragiale şi Blaga (în Liniştea şi chiorăitul) etc. Culminând cu o „elegie vişinie” eminesciană în răspăr, deturnată ironic: „Ce-mi mai rămâne/ dulce minune/ decât să mă împac cu gândul că/ ş-a murit iubirea noastră/ floare-albastră floare-albastră?…/ Pentru că/ e mai uşor să te împaci cu gândul/ decât cu sentimentul…-/ floare-albastră floare-albastră/ pe care te voi mai iubi totuşi până/ voi cădea cu nările în inima ta/ pentru a mă convinge că ea/ într-adevăr mirosea deja/ a sentimente defuncte…”

Neliniştit şi aventuros, poetul captat de revelarea eului profund prin cunoaşterea universului în profunzime, se manifestă, ca un globe-trotter, hălăduind pe drumul poeziei, cum o făcea altădată Marin Sorescu, un model implicit al poeticii lui Leo Butnaru. Călătoriile lui pe meridianele lumii, îndeobşte est-europene şi asiatice – „transsiberiene, mongole, chineze” – constituie tot atâtea impulsuri creatoare, conducându-1 spre un gen de „metafizică geografică”, în expresiv enunţ. Convingerea intimă că poezia trebuie să revină la realitate este reiterată în ciclul cu o configuraţie meta-poetică, Menajeria: .Astăzi însă, – dincolo sau dincoace de mit – poezia – oricât/ de abstractă ar fi/ până la urmă reveni-va la realitate/ în zboru-i dezinvolt având a cunoaşte şocul vulturului care,/ din neatenţie/ a nimerit sub cupola unei paraşute/ zbătându-se disperat prin păienjenişul parâmelor: pentru a se salva/ e nevoie să ţină cont de realitatea concretă – inclusiv de zoo/ menajerie de/ z-o-o-s! s-o-s…” (Vulturii). Memoria şi fantezia conlucrează benefic la conturarea universul liric propriu. Din acest melanj al memoriei cu fantezia în registrul notaţiei fruste rezultă, de fapt, suprarealitatea de ordin avangardist, întemeiată pe efecte contrastante şi oglindiri demitizante.

Partea a doua a volumului, anunţată într-un inedit noem-interviu, Dezgheţul („Când m-am întâlnit cu avangardiştii?/ Bine, fie ca umbrele lor – Hlebnikov, Mandelştam?…/ Cu mulţi alţii în timpuri atât de triste…/ Era/ pe când din Rusia iarna se cam retrăgea”) este rodul laborioasei creaţii de traducător a lui Leo Butnaru din Avangarda Rusă şi Avangarda Ucraineană. Punctul de reper este poetul futurist Velemir Hlebnikov, atracţie irezistibilă pentru poetul-traducător în delimitarea propriei grădini cu animale simbolice: „O, Grădină, Grădină!// Da, o, maestre Hlebnikov! Hlebnikov, o, da!// Deja şi pentru mine simpla vizită la zoo/z-o-o-s! s-o-s!/ e o feerie-metempsihoză/ imaginându-mi aproape aievea transmigraţia sufletelor/ umane/ ce parcurg şirul lung al reîncarnărilor în animale.” Sunt convins că altul ar fi fost impactul cu cititorul dacă Menajeria apărea într-un volum independent. Ciudat este că un comentator avizat de poezie precum Ioan Holban nu spune nimic despre acest grupaj, într-un Cuvânt însoţitor al volumului superficial conceput. Oricum, ciclul unitar al bestiarului, deopotrivă vesel şi tragic, merită o discuţie aparte.

Nicolae Oprea

(„Argeş”, Piteşti, nr. 4, aprilie 2017)

Setting

Layout

reset default