Poetul, o albină înmărmurită

Share

O carte despre ceea ce ar fi trebuit să fie ființa și, deopotrivă, poezia sa – urmând și înțelesurile deslușite într-un motto decupat din Eugène Ionesco: „Ar fi tre­buit să trăiesc numai în căutarea Sacrului” – este păhăruțul (Editura Junimea, 2019), unde Marian Drăghici, cu barba lui de patriarh, scrie rugăciuni profane, căutând, în text, liniștea schitului din pustie pentru a transcrie hăulitul, un efect de ecou controlat: „totul este o poveste/ totul/ este/ o/ poveste/ măi, tată!/ măi, tată!/ măi!/ te repeți una-două/ însă te repeți ca într-o rugă/ până se face liniște în text/ și poetul-poet aude în pagină/ ce-i spune Dumnezeul poeziei”, scrie Marian Drăghici în poemul lui mo sau totul este o poveste, textul care deschide admirabilul său volum, fixând o „hăulitură” („măi, tată! măi, tată!/ măi!”), dintr-un dans ritua­lic de dincolo de vreme, cum în „Călușarii” din Sud ori în „Bătrâneasca” din Nord, în orizontul mito-poetic românesc și în logica sacrului (re)găsit în profan – tema-pivot a poeziei lui Marian Drăghici din păhăruțul: „pe cine iubesc io mult, haida!/ nici nu văd nici nu ascult, haida!/ numai mă gândesc la ea, haida!/ ca bocancu la sanda/ ba nu –/ ca bocancul la pingea/ când lumea se pingelea/ ba nu –/ ca broscoiul la o stea/ căzută în balta sa/ numai cu imaginea/ ba nu –/ ca dintele la măsea/ și limba la lingurea/ etc./ să-i dea Domnul tot ce vrea, haida!/ petrecută-n sinea mea, haida!/ să nu știe lăcrima, haida!/ lăcrima – și tot ce doare/ numai de-a hori sub soare/ și sărutul ca o boare/ din creștet până-n picioare/ de la buze-n afunzime/ de la tălpi în înălțime/ din nălțime-n rotunjime/ c-am îmbrățișat-o toată, haida!/ și o țin îmbrățișată, haida!/ de-aici în lumea cealaltă, haida!/ lumină-n piele de fată/ în mine neînserată/ bătrânică niciodată/ (și bătrânică de-a fi/ în mine-a întineri/ de-atâtea copilării)./ Raiule, măria ta, haida!/ tu în mine de-ai intra, haida!/ ai da cu ochii de ea, haida!/ ai da cu ochii de ea/ în brațe la dumneata/ dând să-ți rupă o smicea/ o smicea, do­uă smicele/ câte sunt zilele mele/ să scuturi raiul cu ele/ să scu­turi raiul cu ele, haida!/ și să ne păzești de rele/ în viață și-n poezele/ și-n moartea ce ni se cere/ în viață și-n cântecu/ și-nmoartea ce ne ceru/ de la cine nu ne-avu:/ – haida!/ – ba nu!” (cântec de veșnic flăcău doar că acela nu-s eu).

Poezia lui Marian Drăghici vine din poveste și se duce în rugă; povestea este fie aceea a trecerii Mediteranei, până în inima Africii, cu Mo-wana, „negresa mea”, alături de o pisică, de Tea, o papagaliță-rinocer și un cocoș-de-junglă din fosta mea viață, cu un arbore-cu-cârnați, căutând răsuflarea de pe urmă a fiecărei clipe de acolo, de lângă lumina lămpii aprinse în Africa neagră, cu sufletul, fie povestea (pe)trecerii viitoarei vie­ți a poetului în orbire și dislocarea realului din logica privirii: acolo îl așteaptă marea, capra și corcodușele, într-un decor suprarealist, de început de lume, într-o nouă Geneză, unde Totul e un bob de sare din marea peste care plutește duhul creației, în-ființat în maimuța mării; „marea spânzurată-n corcoduș/ să mănânce corcodușe/ mai mult de milă/ că nu le mănâncă nimeni/ săraca mare, săracă/ o credeam mare, nu capră/ și cum stam sub corcoduș/ și mâncam corcodușe goale și eu/ mai mult de milă/ că nu le mănâncă nimeni/ nici ca­pra/ deodată m-am trezit singur pe mare/ absolut singur, ei da./ marea era plină de pești, de vapoare/ însă nu exista./ capra, da./ – ce faci tu aici singur pe mare/ mi-a zis cineva,/ o voce din mi­ne care nu era a mea,/ ce faci tu absolut singur pe mare?/ – mă uit la pești, la vapoare,/ mănânc corcodușe goale, și-aștept/ să se nască maimuța mării din mare, grea/ cu o floare la piept/ cu o floare mică izbăvitoare/ strânsă la piept./ mănânc corcodușe goale, și-aștept/ să mănânce corcodușe goale și ea./ – dar marea nu există/ cum nu exiști nici tu/ nici acești pești/ nici aceste vapoa­re/ ci Totul e un bob de sare/ rostogolindu-se arzând/ peste obraz la fiecare” (smerirea. din zilele caniculei atroce). Poezia lui Marian Drăghici din păhăruțul e profund religioasă; numai că poetul nu scrie tropare, nu transmite mesaje din amvon, ci, asemeni vechi­lor evrei în doliul cenușiului („în țara asta a mea întinsă cât e patul/ noaptea dau perna la o parte/ și-mi închipui că dorm/ cu capul pe pământ ca vechii evrei/ de la care am învățat atâtea,/ prosternați în sac și cenușă/ să implore mila Celui Preaînalt”, se spune în sac și cenușă), caută sacrul, atent la înfățișarea lui, la margine de nicio apă din povestea autobiografică a celui care a inventat păhăruțul pe când sunau „clopoțeii din vocea mamei” lângă heleșteul cu nuferi galbeni, în relația sa cu mama, Maica, adică, din poame precum cântec de păhăruț ori m-am rugat mult pentru mama și în nucleele tonale, susținând ruga, amintind de lirica lui Cezar Ivănescu: „la vremea mea, în sărbători/ ningea cu păhăruțe peste sat/ din înserare până-n zori/ din zori și până-n înserat/ din zori și până-n înserat/ cu albe păhăruțe fulguia/ cu albe păhăruțe viscolea/ cu albe păhăruțe fulguia/ cu albe păhăruțe viscolea/ ningea/ ningea cu albe păhăruțe ’nvolburat/ pe urmele băiatului plecat/ singur/ în lume/ la urat/ singur/ în lume/ la urat (urma, o cantilenă). Relația cu Dumnezeu nu e una externă, ci în gând cu El, într-o recapitulare a vieții și poeziei, conform motto-ului amintit din Ionesco („torsul pisicii/ torsul pisicii/ e viu/ nu mai țin/ nu mai țin/ minte/ ce scriu./ a, da -/ am avut heleșteu/ am avut casă/ cu heleșteu/ acum/ la margine de nicio apă/ stau/ și mă uit în apă: cerul/ cu pești și stele/ cu păhăruțul printre ele/ ăsta fuse/ rostul vieții mele: pot/ să te contemplu, Doamne/ în clipa asta/ veșnic/ tot” – imn, juisării com­plete), dar și într-o rară, singura, cred, transcriere a rugăciunii monahului din pustie: „de-acum, singurul premiu/ pe care cu bucurie l-aș primi/ (dar cine să mi-l dea: taman mie?)/ este să fiu la bătrânețe/ nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe/ nebun pentru poezie” (premiu. poemul lui gellu dorian). În sfârșit, păhăruțul e cel al Împărtășaniei, un semn-fragment din ce va fi fost Paharul din care a băut doar El: „Unul, Singur, a băut cu paharul,/ noi to­ți bem cu păhăruțul. Punct”, scrie, inspirat, Marian Drăghici în dialog imaginar desigur că plin de har cu poetul G. Bacovia la un pa­har.

Are dreptate Dan Cristea când re­marcă, la Marian Drăghici, „preocuparea majoră pentru arta sau arte­le poetice”; în păhăruțul, poetul spune că poezia e însuși faptul de a scrie că scrie un text ce va trebui memorat pentru vremea orbi­rii („scriu cu toată viitoare orbirea mea în față/ așa că țin min­te ce scriu”, se spune în primul poem al cărții), într-un dialog al geniului inimii celui care scrie cu al celui care citește, se caută în lectura „fără ochelari de soare” a unei cărți precum Materia ca­re ne desparte de Ion Mircea, își descoperă albesa lui, asemeni lui Au­rel Pantea. Păhăruțele sunt, într-o altă ordine, iată, cei apropiați paradigmei sale de sensibilitate – poeți, prozatori, prieteni, oameni de lume, astfel încât unora li s-a părut păhăruțul o carte „cu prieteni”–, dar în textele „dedicate” Angelei Marinescu sau lui Mircea Ciobanu, Gabriel Chifu ori Mircia Dumitrescu, Aurel Pantea și Daniel Cristea-Enache, Ion Mureșan, Florin Mugur, Ion Zubașcu, Ioan Flora, Lucian Vasiliu, Eugen Suciu, Nicolae Sava, Ioan Moldovan și Gellu Dorian – biografeme, după definiția lui R. Barthes –, poetul din păhăruțul nu caută portretul liric, nici evocarea, nu vizează nici măcar savante jocuri ale intertextualității, ci, printre prieteni, regăsește relansatori textuali ai propriei poezii, păhăruțe care se ivesc, asemeni nuferilor galbeni, la margine de nicio apă: într-o „discuție cu Daniel Cristea-Enache”, de exemplu, o artă poetică: „nu vreau să supăr pe nimeni/ dar, după umila mea părere/ poezia se spune/ nu se citește./ (în public, vreau să zic)./ nu fac decât/ să stau/ pironit locului/ la margine de nicio apă/ și ea vi­ne de unde vine/ trece prin mine un păhăruț cu mărăcine/ și/ ca electricitatea/ prin te miri ce conducte fine/ aleargă aleargă mai departe/ mereu pe urmele unui copil/ căruia nu i s-a născut încă ma­ma./ el, copilul acela/ în singurătatea lui/ da, citește./ și ci­tind de fapt caută,/ fără a conștientiza măcar treaba asta,/ vers după vers cuvânt după cuvânt/ să-și întâmpine mama./ care odinioară l-a născut –/ și născându-l atât de mult l-a iubit/ încât bucurându-se foarte/ bucurându-se mult și bine/ a uitat, schiavna, să se nas­că pe sine/ iar acum/ nu ca trenul pe șine/ ca electricitatea prin te miri ce conducte fine/ aleargă aleargă frenetic să vadă/ lumina zilei iată prin mine/ cel ce stau pironit locului/ la margine de nicio apă trepidând de forța vibrațiilor/ naturii sale divine/ și nu o citesc/ o spun –/ ca, rostind-o/ nașterea ei chiar în fața ochilor voștri/ să aibă loc, în fine./ cât despre/ acel păhăruț cu mărăcine;/ păi, nu asta vedeți/ cei care beți/ când vă uitați la mi­ne?” (schiavna).

Marian Drăghici vine din istoria poeziei noastre de azi și rămâne în prezentul ei printr-o carte de excelență.

 

Ioan Holban

(„România literară”, nr. 27-28, 21 iunie 2019)

 

Setting

Layout

reset default