Poetul Mihai Ursachi în arhivele C.N.S.A.S.

Share

Este meritul poetei Ioana Diaconescu pentru iniţiativa de a-şi investi timpul şi răbdarea devotată în apărarea retrospectivă a breslei poeţilor, cu strălucire reprezentată de Mihai Ursachi, un senior al spiritului. Cartea, O conştiinţă literară. Mihai Ursachi în dosarele Securităţii, este o apărare atât directă prin „Comentariile” foarte detaliate, plasate cu metodă, cât şi indirectă, prin reproducerea documentelor discreditante pentru cei ce le-au semnat ascunşi sub nume codificate. Dar, cu asupra de măsură, acreditante pentru poet. De altfel, partea bună, de preţ, a volumului sunt replicile înregistrate ale poetului şi comentariile actualizate ale cercetătoarei în colbul înecăcios al dosarelor îngroşate de scribii resentimentari. Poate fi acesta un mod de a lua revanşa postumă, în numele poetului, pentru răul de a-i fi îngrădit libertatea de mişcare şi de creaţie. Depinde cu ce se alege fiecare cititor din lectura acestui volum. În ce mă priveşte, profitul meu de lectură a fost figura enigmatică a unui poet de mare spirit „răstignit” între tâlhari. E un fel de a spune, pentru că el se credea „răstignit în sine însuşi”, adoptând tăcerea. Ceea ce fac informatorii nu pare decât un pretext provocator pentru reacţia inteligenţei lui Ursachi, creându-i prilejul de a arăta care este adevărata faţă a fiinţei sale sigură de sine. Acţiunea Securităţii a fost asemenea unei maşini costisitoare care a mers în gol, căreia urmăritul ştia să-i anuleze efectul întinzându-i iscusite capcane, ca un pariu, cine câştigă.

Mihai Ursachi trăia într-un spaţiu cu pereţii de sticlă, ca personajul lui Zamiatin din antiutopia Noi, bănuit de opoziţie, deşi el nu era decât un mare poet care îşi purta povara fabuloasă a talentului, „inel cu enigmă”, „juvaer cu sensuri”, contemplând ironic vânzoleala turnătorilor ce-l înconjurau, neputincioşi în fond. În cele cinci sute de pagini ale cărţii se recompune, din varii direcţii imaginea lumii literare româneşti din deceniul opt al secolului trecut, nu numai locală, minată de conflicte şi trădări, de pâră balcanică, viciată de un sistem politic şi securistic absurd. O acţiune de urmărire gratuită în cele din urmă, supărătoare pentru poet, dar şi amuzantă în măsura în care îl provoca să-şi ducă în eroare informatorii. De aici pofta lui de joc ironic, cu replici, unele, când nu era exasperat, de un un umor ucigător pentru adversari, de l-ar fi înţeles! Dosarul Mihai Ursachi, „ elementul duşmănos” căruia Securitatea intenţiona să-i facă „dosar penal”, s-a deschis nu pentru că el ar fi fost un virtual organizator de revoluţie anticomunistă, ci pentru că el era, în sine, o valoare periculoasă pentru ideologii mediocrităţii. Este un caz explicabil prin psihologia resentimentului, dacă ţinem seama că mai toţi semnatarii denunţurilor, 29 la număr, după cum se deduce din rapoartele ofiţerilor de securitate, erau din „floarea” lumii literare ieşene. Principalii fiind redactori la revistele „Cronica” („Stan”) şi „Convorbiri literare” („Mărgineanu”), iar unul, acum ştiut, era de la Editura „Junimea” („Militaru”). Stilul şi amănuntele relatate îi trădează în plus. Uneori li se dau şi adresele. Aceştia au fost cei mai frecvenţi, mai stăruitori şi mai periculoşi semnatari de note informative. Un altul „Dobrin”, destul de zelos, era profesor, făcea meditaţii cu elevi. În raport, ofiţerul de Securitate scrie că avea cu el întâlniri directe , „la domiciliul sursei”. Că era un apropiat al poetului se deduce din nota-program a colonelului de securitate, după ce Ursachi se întorsese din străinătate: „Prin sursa Dobrin se va organiza o întâlnire a obiectivului [Mihai Ursachi] şi a relaţiilor sale apropiate la domiciliul sursei sau la un restaurant, în scopul de a stabili ce se discută şi, în mod special, cele legate de activitatea desfăşurată în străinătate”. Totul era decontat de Securitate. „Pechianu”, profesor în Galaţi şi „amic” al lui Ursachi, era adus la Iaşi prin ordine de colaborare cu Securitatea din oraşul dunărean.

În 1980, an de mari conflicte între scriitorii aserviţi partidului şi cei care, refuzând privilegiile materiale, îşi apărau libertatea de creaţie, Securitatea se arată nemulţumită de serviciile informatorilor „cu posibilităţi pe lângă obiectiv”. Şi asta pentru că „ nu li s-a asigurat o dirijare şi o instruire sistematică, continuă, ofensivă… nu au fost organizate temeinic, sistematic, contactele cu «scriitorul» în scop de influenţare”. Numai un naiv putea crede că Ursachi putea fi recuperat ca adaptat vremurilor, prin influenţarea exercitată asupra lui de informatori, indiscutabil inferiori ca inteligenţă şi cultură. Prin sublinieri cu litere îngroşate, Ioana Diaconescu scoate în evidenţă şi mecanismele Securităţii şi limbajul de lemn, care era acelaşi în rapoartele partidului comunist.

Resentimentarii urmăreau cu invidie succesul poetului în urma publicării primelor două volume de poezii, Inel cu enigmă şi Missa solemnis, după ce, cu un deceniu în urmă, făcuse trei ani de puşcărie politică pentru îndrăzneala de a încerca să traverseze Dunărea, înotând, plin de speranţă spre o lume liberă. La fel cu somnul raţiunii, sentimentul profund subiectiv al invidiei naşte monştri. Cauzat de frustrare, acest sentiment face mult din nimic, prin exagerare. Sunt priviţi cu invidie oamenii de valoare, rezistenţi la agresiunea răului, dar niciodată mediocrii. A fost un fel de autointoxicare psihică, întrucât Ursachi a trecut, fără pierderi în sine, prin capcana Furcilor caudine de coloratură ideologică. A fost mai activă invidia ascunsă sub nume de cod, decât invidia strigată, pe faţă. Îi întrecea pe toţi, în hărnicie „Stan”, cel de la „Cronica”, autor a peste o sută de note informative. Acuzator periculoase erau şi notele sursei „Militaru” de la Editura „Junimea”. El reclama, spre exemplu, că Ursachi ar fi formulat aforistic opinia că, „lupta de clasă a devenit lupta între partid şi popor”. Întâlnit cu securistul la casa conspirativă „Cultura” (sic!), informatorul „Narcis”, activ şi el pe urmele victimei, „Scriitorul”, relatează despre contestarea aprigă a poetului, proaspăt premiat, proferată la şedinţa Asociaţiei scriitorilor din Iaşi, în 1975, de bătrânul Haralambie Ţugui. Acesta susţinea că Ursachi nu merita premiul Uniunii Scriitorilor, întrucât „poezia sa nu este patriotică”. I-a dat replica un curajos fost deţinut politic, Lucian Valea: „poezia lui Ursachi este cunoscută în toată ţara şi este patriotică prin faptul că este bună”. Provocat de informator să discute scena, Ursachi a pretextat că e grăbit, formulă preferată ca să se debaraseze de agenţii bănuiţi de el că ar fi slugi plătite ale Securităţii. Cu amărăciune spunea: „unii colegi, pentru un blid de linte, te omoară”.

În altă parte considera că: „în cadrul artei ranchiunele sunt mai violente”.

Dacă în afară de bani, invidia a antrenat o serie atât de numeroasă de agenţi informatori, toţi din lumea literară, cel de al doilea motiv al urmăririi poetului, mai important decât primul, a fost teama Securităţii de o posibilă conspiraţie, provocată de informatoarea „Veronique”. În februarie 1973, ea sesizează Securitatea că Ursachi ţine legătura cu foştii condamnaţi politic, cum fusese şi el, că „se interesează unii de alţii şi se susţin moral”. Spre verificare, Securitatea cere o caracterizare a poetului, după câte se înţelege , de la o colegă de generaţie, care oferă o pagină laudativă ca intelect şi caracter. Prevalând prima informare, se deschide dosarul ce va fi îngroşat timp de un deceniu. „Veronique” era instruită să caute scrierile de sertar ale poetului, cele cu „idei duşmănoase” care să-l incrimineze, şi tot ea oferă securiştilor copia cheilor de la locuinţa lui Mihai Ursachi.

Ca şi poezia, prozele lui Mihai Ursachi sunt, în fond, o hermeneutică a gândirii şi fiinţei poetului, cu datele autobiografice introduse într-o ecuaţie mai complexă a relaţiei sale cu lumea. Sentimentul de viaţă încercuită de informatori este figurat metaforic în proza Viaţa pe rug. Urmăritul, fiinţă excepţională, este sortit eternităţii, paradoxal, prin chiar acţiunea celor rămaşi în afara rugului, un fel de „coropişniţă însoţitoare miraculoasă a destinului meu”, venită din „zonele joase ale naturii”, spre „a-mi tulbura seninătatea”, meditează prozatorul izolat într-o absolută singurătate. Filosofia separaţiei e concentrată în logica subtilă a unei singure fraze: „Condiţia vieţii pe rug este eternitatea ei, deşi tot restul lumii, care se află în afara rugului, consideră contrariul tocmai din cauza faptului că este în afara sa”. Având această concepţie despre sine îşi activează ceea ce psihologii numesc „inteligenţa socială”. Omul inteligent, care mai are şi un ce caracterologic în plus, caută instrumentele de apărare pentru realizarea intereselor proprii. Drept care, încercările insistente de a-l face să greşească pentru a i se deschide dosar penal, cum programa Securitatea, n-au reuşit. Mai isteţ decât alţii, informatorul „Stan” a reuşit să citească ceva în atitudinea poetului şi reclamă, în scris, cu parapon: „De fapt el ştie ce vrea îşi pregăteşte ediţia pentru R.F.G., plus orice combinaţie peste hotare. El pozează în naiv, trubadur dezinteresat, însă de fapt e om de acţiune precisă şi are grupul său cu care lucrează”. Era în 1981, când Ursachi dăduse un interviu la „Vocea Americii”, în termeni destul de cuminţi după părerea celor care îl ascultaseră. Cel mai adesea, Ursachi răspundea cu umor ironic, diplomatic, verbalizat cu o seriozitate înşelătoare, derutantă pentru interlocutorul inferior intelectual. O excelentă formă de rezistenţă, un răspuns la care obliga sentimentul permanent de insecuritate, formula inteligentului de a-şi asigura securitatea personală împotriva Securităţii agresive.

Mereu prezumţios – cum rezultă din documente – mereu gata de apărare, poetul picura umorul în doze şi formule necesare propriei protecţii în context, ca măsură de siguranţă. Avea un umor vital, provocat din exterior, cu care îşi domina adversarii mascaţi în prieteni, cu o superioritate conţinută. Ironia făcea parte din structura sa spirituală, era, ceea ce singur scria într-un eseu, ironie ontologică. Conjugată cu umorul şi teatralitatea, ironia participă la împlinirea partiturii majore a reacţiilor poetului, cum replicile o spun, ele îi dădeau putinţa de a domina o lume imediat ostilă. El pe rug, ea în afara rugului. În replicile derutante, de apărare, dacă le citeşti repetat, ca să le înţelegi noima, cum cere poetul în poezia Ad lectorem din deschiderea volumului Inel cu enigmă, poţi descoperi o plăcere de a trage pe sfoară cu aparent nevinovată, subţire viclenie. Spiritul i-a fost pavăză. În ajutor venea temperamentul. Ursachi nu era nici coleric, nici melancolic, ci mai curând un flegmatic interiorizat, echilibrat, chiar studiat în reacţii. Avea o anumită stabilitate emoţională, pierdută temporar sub influenţa alcoolului, momente periculoase pentru ceea ce comunica fără autocenzură. Pentru că ideea de melancolie apare în primele lui poezii, trebuie observat că aceasta era o figură a stării de creaţie poetică şi nu o trăsătură temperamentală.

Teatralitatea jocului stilistic al poetului era irigată de umor, aşa cum se relevă din ce reproduceau întocmai informatorii înarmaţi cu aparatură de înregistrare. Vizitându-l acasă, un informator vede pe dulap un craniu şi întreabă. Răspunsul poetului: „este cel care am fost”, sintagmă ce apare într-o poezie din volumul Missa solemnis. După un accident la schi, despre care el credea că a fost regizat ca să-i fie fatal, s-a ras pe cap. Întrebat de ce s-a ras, a răspuns că astfel „am adus ofrandă zeilor” protectori care l-au salvat. „Nu am de gând să ţi-o cedez” îi răspunde unuia care îl întreba cum o cheamă pe tăcuta fată care îl însoţea. O eschivă folosită pentru a pedepsi prostia obraznică. Și tot aşa, întrebat de ce este împotriva consumului de carne, motivează: „deoarece sunt obsedat permanent de ideea că animalele nu ar fi murit împăcate”. Un episod relevant pentru puterea limitată de a-l înţelege, a informatoarei „Veronique”, este relatarea: „Mihai Ursachi este un poet care şi-a pierdut respectul faţă de sine”, bazată pe spusa lui, mereu înşelătoare: „eu am murit demult” sau, contrariant, spre a o dezorienta, se autodefinea: „nu sunt un resemnat, sunt un înţelept”. Tot ce îi spune el nu face decât să-i divulge puţinătatea minţii şi amatorismul ei în literatură. Ursachi imagina mereu alte procedee spre a-şi deruta informatorii, nu o dată amuzându-se de credulitatea lor. Un procedeu elaborat din mers era invenţia. Ca să motiveze de ce nu e profesor de germană după absolvirea cu brio a celei de a doua facultăţi, râzând în sine îi povesteşte aceleiaşi naive că a renunţat la post pentru că direcţia şcolii la care a fost repartizat a refuzat să dea şcolii numele „Mihai Ursachi”. Sunt zeci şi zeci de astfel de episoade relatate în documente, tot atâtea fărâme din care se poate recompune portretul moral şi intelectual al celui aflat pe rugul care nu s-a mai aprins datorită prudenţei „obiectivului” sau „elementului” cum era numit poetul în documentele Securităţii. În acest caz, pentru că Mihai Ursachi a fost un caz, prudenţa inteligentului a fost activată de temperamentul său flegmatic, capabil să stabilească echilibrul între teamă şi curajul ironiei umoristice fabricată ca pentru sine. Asta era, în fond, „înţelepciunea” raţională mereu invocată în autocaracterizări, într-un context plin de riscuri, căruia poetul nu se abandonează, dimpotrivă, reacţionează totdeauna surprinzător de original şi, cel mai adesea, fără repetiţie.

Când te odihneşti din lectura sutelor de pagini constaţi că ceea ce ai câştigat este imaginea poetului în luptă cu mizeria morală a „amicilor”, şi că spiritul lui e dominant, făcând inutile eforturile a celei armate de urmăritori de a-i găsi o vină fatală. Diplomaţia jocului ironic, mai în şagă, mai înadins, i-a dat satisfacţia de a-şi lăsa informatorii fără replică, anulându-le misiunea de slugi ale sistemului. Cu un alt exemplu se poate înţelege mai bine reacţia tipică a siguranţei de sine. Iată cum îşi sancţionează o vajnică informatoare, poetă şi ea, venită de la Bucureşti pentru a-i smulge afirmaţii compromiţătoare. Ironic era şi numele ei de cod, „Dona Alba”. Cine i l-o fi dat? Într-o informare din 1973, ea îl include între prietenii lui Ursachi pe Dorin Tudoran, subliniind că acesta „e foarte reacţionar”. Bănuind ce rol avea poeta de-l vizitează acasă, în Țicău, Ursachi se amuză, practicând badinajul, pentru propria plăcere. Îi îndrugă lejer verzi şi uscate despre prietenia lui apropiată cu nişte securişti care îl previn că e filat de instituţia lor, că el poate pleca oricând în America „şi dacă are chef chiar pleacă”. Iar când ea i-a spus că pleacă la Paris şi nu ştie cum să câştige acolo nişte bani, Ursachi îi dă soluţia, evident ironică, să vorbească la Radio „Europa liberă”. Diversifică jocul lăudându-se cu fapte pe care nu le-a făcut; că în Germania a stat la hotel de cinci stele, că a scris un studiu despre poezia germană foarte slabă din cauză că poeţii o duc foarte bine, în timp ce, comparativ, poezia românească este foarte bună întrucât poeţii o duc prost. Eiusdem farinae. În acelaşi stil este jucată comedia pistolului. Informatoarea „Veronique” îl denunţă că ar avea un pistol. Ca să se convingă de funcţia ei, Ursachi îi arătase un pistol jucărie. Securiştii îi cer să le spună în ce loc este pistolul ca ei să-l caute la percheziţie. Când ea îl caută, nu-l mai găseşte, iar el o descurajează spunându-i că era o jucărie şi se preface a-l căuta peste tot fără să-l găsească, drept care nici percheziţia nu l-a găsit. Eşecul a fost al informatoarei. Bănuită de securişti că dă indicaţii false, este ştearsă din catalogul lor, după un an de activitate. Învingătoare a fost inteligenţa jucăuşă a poetului. Excedat de mulţimea informatorilor, şi indispus de moartea tatălui, la o manifestare literară din 1976, profitând de prezenţa a câţiva scriitori ieşeni, între care erau cel puţin doi dintre turnători, Mihai Ursachi le ţine o lecţie, mimând, voliţional, o criză de personalitate, ca să spună ce are de spus. Se vede că informatorul „Stan”, prezent acolo, avea aparatură de înregistrare ca să poată raporta textual. Reproduc fragmentul din „manifestarea duşmănoasă” a poetului: „Comuniştii au vrut să mă omoare, dar n-au reuşit. Au ştiut că sunt fiu de ofiţer şi trebuie să mor cu arma în mână… Tata a murit amărât, dar eu trebuie să-l răzbun. Vreau să cad în lupta împotriva bolşevismului care agonizează, trăieşte ultimele zile. Toţi care s-au legat de noi s-au fript. E rândul ruşilor să o facă. Şi lichelele de la noi vor plăti odată cu ei. Eu sunt nobil şi nu mă pot preface în slugă, nici să scriu ode ca Lesnea sau Ţugui, nici să ling mâna şefului ca acest nenorocit de Adrian Păunescu. Mihai Beniuc a asasinat într-o epocă poezia românească…”. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, informatorul adaugă, agravant: „În general, întreaga lui comportare tinde către un naţionalism feroce, cu o criză teribilă împotriva actualei stări de lucruri”. La numai o lună distanţă, acelaşi „Stan” relata, cu dată, oră, loc, părerea poetului despre Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste: „Nu mă interesează circul, ci numai pâinea pe care mi-o câştig destul de greu. În consecinţă, decât să mestecăm lozinci, mai bine ne-am ascuţi baionetele, căci se apropie ziua răfuielilor. Atunci se va vedea ce ispravă au făcut comuniştii din ţara lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare”. A fost sibilinic poetul, dies irae a fost, cum a fost, în 1989, a trecut şi acum se vede ce au făcut comuniştii din ţara noastră. Răbufnirile numeroase erau dovada că răbdarea şi rezistenţa se epuizaseră, când îi spune aceluiaşi „Stan”, în semn de despărţire de clasa, bine plătită, a securiştilor şi asociaţilor la crima morală împotriva intelectualului: „Eu sunt neam de ofiţeri luptători şi aşa vreau să rămân: sărac, slab, dar demn, dormind pe laiţă”. Nici declaraţia că „preferă să facă mizerie demnă” nu-l impresionează pe „confratele” întru literatură, codificat numitul „Stan Petru”.

În 1978, la întoarcerea din periplul european, foarte greu obţinut, Ursachi e căutat de „Stan”, probabil şi el poet, lucrător la revista „Cronica”. Intuindu-i rolul perceput din comportament, ştiind bine ce face, Ursachi îi aţâţă şi mai mult invidia. Îi spune, sfidător, că s-a întors în ciuda zvonului că va rămâne în Occident. În plus, „Principalul e că m-am plimbat ca un domn… A doua treabă e că mi-am făcut relaţii de toate gradele, ceea ce pentru un poet român e mult…”. Încheindu-şi nota informativă, amărât, „Stan” încheie: „Şi a plecat la o cafea. De atunci nu l-am mai văzut”. Problema arzătoare de care se ocupau informatorii, şi care e atinsă tangenţial în mărturia asupra câştigului deplasării, era traducerea poeziei lui Ursachi în engleză şi germană. Asta îl alarma pe „Stan”, cel care, minune! scrisese adesea despre pasiunea poetului pentru muzică, alteori că e un „fantast interesant, temperament de poet care îşi „construieşte un mit al existenţei”. Era un adevăr. În 1984 dosarul de urmărire se închide, dar el („Stan”) plusează, ca o maşină obişnuită să tot scrie rapoarte, continuă mecanic, absurd, să informeze despre neplăcerile mamei poetului, după plecarea acestuia în America. Fără nici o mustrare de conştiinţă, el a semnat rapoarte de denunţ între 1973-1984. Răspundea fără scrupule la comanda locotenentului Ştefănescu, atunci când, în 1979, se intensifică urmărirea. În ceea ce-şi propune locotenentul apare un indiciu preţios pentru identificarea lui „Stan”: „Informatorul «Stan Petru», vecin cu elementul urmărit, să ne semnaleze dacă acesta va pleca de acasă”.

Ursachi era pretutindeni urmărit, la Bucureşti, la Roman, la Botoşani, la Paşcani ori Sinaia, ca disident. Iată o notă a Securităţii din Sinaia, din 1978, prin care, interceptându-i corespondenţa, reclamă că Ursachi i-a transmis lui Sorin Dumitrescu o poezie în monorimă, evident subversivă. Fiind imediat şi uitată de însuşi autorul, merită să fie reprodusă: „Nimic nu se întâmplă pe marile piscuri/ Nimeni nu-şi ia cel mai mic dintre riscuri/ Şi toată lumea tace din pliscuri// Spre toamnă castanii se bolşevizează/ Şi iederi fragile şi lungi sângerează/ Şi nici toamna asta nu e mai brează// Dar este un lup hăituit şi ascuns/ Urletul lui nu-şi găseşte răspuns/ Sufletul lui – doar de sine străpuns”. Cine e „lupul hăituit” al cărui „urlet nu-şi găseşte răspuns”, se înţelege că e poetul cu „viaţa pe rug”.

La sfârşitul lecturii volumului construit cu metodă şi pasiune recuperatorie de poeta Ioana Diaconescu, constaţi că imaginea lui Mihai Ursachi, pe care Securitatea a voit s-o obţină în termeni negativi, s-a configurat invers, ca valoare inatacabilă. Finalmente, cu jocul inteligenţei ironice, poetul a câştigat pariul cu această instituţie de înspăimântare, dar şi cu agenţii ei, prin traversarea oceanului spre America. Dunărea fusese prea mică în raport cu dimensiunea personalităţii sale.

 Elvira Sorohan

[„Convorbiri literare”, nr. 2 (254), februarie 2017]

Setting

Layout

reset default