,

Poemul paharului

Share

Cu un stil recognoscibil, dar revigorant, Marian Drăghici revine odată cu păhăruțul la chestionarea propriului act poetic pe care îl acompaniază cu note epice și dramatism. Astfel, versurile lui alternează tragismul, vizionarismul și configurează o poetică originală.

De la început, regăsim în poemele din acest volum obsesiile mai vechi ale poetului. Păhăruțul din titlu devine laitmotiv, iar diminutivul anticipează deja accentele ludice ale versurilor. Paharul nu are doar rol centralizator care unifică și dă coerență cărții. De fapt, acest simbol este folosit ca pretext, transferabil către fiecare direcție (tematică, semnificativă) pe care o iau textele: pe de o parte, poate fi vorba de paharul patimilor, care pune subiectul poetic față în față cu propriile crize existențiale. Pe de altă parte, poate fi paharul care acompaniază fiecare petrecere, definind și în acest mod condiția umană.

Din intersectarea celor două direcții survin și momentele de revelație, de iluminare, când poetul reușește să își definească și să își explice obsesiile, pentru că, așa cum o spune chiar el într-un poem, „dacă nu ești creator de obsesii/ nu ești creator de nimic.” (p. 122). Recursul la acest motiv al paharului confirmă, de fapt, crezul conform căruia poezia poate survine de oriunde, chiar și din cea mai deplină banalitate, așa cum apare în poemul Cântec de păhăruț: „la margine de nicio apă/ stau/ mă uit în apă” (p. 34). Dar totodată, păhăruțul poate acompania și cotidianul tragic și lipsit de sens: „am ieșit în stradă să protestez/ am protestat/ cu păhăruțul meu/ și nimic.” (p. 38). Astfel, prezența repetativă a acestui simbol și jocurilor de versificație denotă o anumită febră a limbajului care confirmă energia și impulsul creator.

Structurile și discursul poetic ne conduc la miza principală a volumului, chestionarea rolului și a relevanței poeziei. Tocmai de aceea, majoritatea poemelor sunt, într-o formă explicită sau implicită, arte poetice. Rolul poetului este expus adesea prin ironie și jocuri ludice, reluând motive clasice: „poetul? Ca albina înmărmurită/ așa ai spus. raza mereu pe cale/ până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale.” (p. 21). Totodată, o altă constantă a volumului reprezintă și ritualul de convocare a unui alt poet (poemul lui Mircea Ciobanu sau stricarea lămpii prin poezie, poemul Angelei Marinescu, poemul lui Ion Mureșan etc.), de unde reia un motiv sau un detaliu biografic, ca pretext pentru a vorbi tot despre propria poezie. Dorința ultimă rămâne însă aceea de a găsi în creație starea de exaltare și iluminare maximă, aproape hristică: „de-acum, singurul premiu/ pe care cu bucurie l-aș primi/ (dar cine să mi-l dea: taman mie?)/ este să fiu la bătrânețe/ nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe/ nebun pentru poezie.” (p. 109).

Ca tonalitate generală, regăsim în poezia lui Drăghici o anumită febră creatoare, un impuls puternic care reușește să construiască adevărate reverii. În acest sens este articulat și un soi de vizionarism, care se naște tocmai din lucrurile cotidiene, banale. În unele poeme descoperim spații și personaje exotice, mimarea unor scenarii apocaliptice cu nuanțe suprarealiste („vin zilele când ne vor mânca/ păsările și peștii./ ne-au și mâncat./ și brusc ne vor vărsa/ cu mațe cu tot/ cu mațe cu tot” (p. 11), toate fiind internalizate și folosite ca pretext pentru discursul despre scris: „mă uit la marea spânzurată-n corcoduș/ mai mănânc o corcodușă/ mai mulg o capră/ mai o maimuță/ și nu scriu” (p. 20).

Toate mizele discursului poetic sunt confirmate și la nivel stilistic. Întâlnim structuri deschise, tonalitate alertă și treceri de la versuri scurte, tăiate brusc: „vai, ce mă obsedează/ imaginea Mediteranei” (p. 7), la structuri ritmate facil „căci (deodată!)/ Mediterana toată/ e Mo-wana mea cabrată/ complet desalinizată” (p. 8).

Așadar, poezia lui Marian Drăghici construiește un discurs atât despre actul scrierii, cât și despre trăire. Trecerea de la teme grave la teme cotidiene (prin scenarii ludice îmbinate cu tragismul de zi cu zi) vorbește, de fapt, despre puterea imaginarului său unde se întrevăd întotdeauna accentele vizionare.

Andreea MIRȚ

(„Steaua”, nr. 1/ 2002)

Setting

Layout

reset default